Ca un văl de mătase ce flutură pe-un perete Ea păşeşte pe o alee din Grădinile Kensington, Şi se stinge încet într-o epuizantă aşteptare.
Împrejur e-o mulţime De copilaşi murdari,voinici şi de nestăvilit ai săracilor Sunt cei ce vor moşteni pământul.
Dar ea e ultimul vlăstar al nobleţii. Şi în sublimul ei plictis Ar dori să-i vorbească cineva, Însă, aproape că-i e teamă că eu Voi săvârşi această necuviinţă.
La dna Cantacuzino născută Brătianu, am fost invitați în anul 1916 să citim din lucrările noastre, pe când doamne și domnișoare din societate lucrau scamă pentru răniți. George Diamandy, pe atunci președinte al Societății Scriitorilor, a propus ca eu să nu citesc, ci să improvizez. Domnișoara :Pia Brătianu mi-a și dat aceste patru rime: ceai, rai, turtă, burtă. Iată cum am ieșit din încurcătură:
Chiar dacă nu mi-ați da un ceai, Cu prăjituri, cu rom și turtă, Mă simt aicea ca-ntr-un rai Și sunt doar suflet, fără burtă!
Leul nu băga în samă cât de puțin pe țânțar, Deci s-au mâniet țânțarul, nemaiputând suferi, Hotărî să-i dea răzbel măcar de ar și pieri; Și fiind însuși ostașul și tot el și trâmbițar, Bâzâiește cât ce poate, cheamă pe dușman la luptă; Leul face haz și râde; țânțarul mai rău se-ncruntă, Și când pe la ochi îi țipă, când la urechi, când la spate, Căutând loc să-l rănească și timp mai îndemănat. Și apoi ne-ncetat, Ca vulturul se repede și înfige cât ce poate Pliscul său în nări la leu. Leul răsare, răcnește, răsucind coada mereu, Dar țânțarul nici ca cum de leu nu se îngrozește, Bea a vrăjmașului sânge cu gust, și se fudulește. Leul scutură cu capul, și a sa coamă clătea, Iar țânțarul, ca un erou, de pe nas nici se clintea, Și ca să-l mai necăjească în ureche i-au intrat, Ș-acolo cântând dulce în sfârc pliscul și-au băgat, Încât leul Însuși cu a sale gheare capul său își drepăna, Și de durere groaznic răcnind, Cu dinții pământul scurma, Iar fiarele de pe munți priveau și se bucurau… Deci leul de-a sa rușine fuge cât poate mai iute, Înapoi făr’ să se uite, Ca când îl gonea potopul, trăsnetele, sau pojarul. Dar cine atuncea numai n-avea grijă cât de mică? Țânțarul. Așa leul, zbuciumat, cu nările sângerate, De tot au ostenit, Pe pământ s-au trântit, Și eternă pace de la țânțar au cerut, Cu tocmelele ce țânțarul au vrut; Care după ce i-au supt sângele ne-ndurat, Și ca un alt Ahil după ce l-au biruit, Apoi și ca un alt Omir însuși el și-au preamărit Prin codri a sa putere Și a leului cădere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De cel bicisnic nu râde, pe cel slab nu asupri, Căci Dumnezeu făr’ de milă celor mândri răzbunează, Apoi pe a ta putere foarte nu te bizui, Ca când de nime nu-ți pasă, Căci vezi leul ce pățește în pilda ce ți-am spus eu, Și cât de amar țânțarul pedepsi pe mândrul leu.
La țărmurile-apusului sosit, Bătrânul Soare obosit A poposit Pe-o stâncă.
Înspre apus Un stol de corbi flămânzi s-a dus. – Acolo unde cerul ostenit S-a povârnit Pe valurile verzi și moarte Pe care stau străvechi corăbii sparte, Istovite, De vânturile nordului strivite, Pe stânca lui ce mai așteaptă oare Bătrânul Soare?
Căci iată, e târziu acum, Și vântul suflă cerul ca pe-un fum, – Și, uite, cel din urmă corb s-a dus Pe ghețurile verzi de la apus, – Spre miazănoapte cel din urmă corb
Multe valuri furiose năvăliră peste mine, Multe inimi prea iubite în pămînt s’au prefăcut, De când pentru prima oră te-am văzut printre suspine, Zi funestă, zi fatală, întru care m’am născut!
Cu tote că pretutindeni un destin cumplit mă duce, Din ruină în ruină în secret a lăcrăma; Cu tote că nouă rele stau pe capu-mi să s’arunce, Precum vulturii p’o pradă — eu nu te voiu blestema.
Nu, căci am simțit viața, deși-am încercat durerea; Nu, căci pentru a combate, n’am pierdut încă puterea; Nu, căci jalnicul meu suflet e tăcut, dar nu învins.
Nu, căci de-am pierdut speranța viselor copilăriei, Mintea mea și-a luat sborul p’aripele veciniciei, Și de ziua cea din urmă pieptul meu este coprins.
Cu o prăjină mare, Țăranul gâște de vânzare Mâna la târg. Și drept să zic:
În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare, Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare. (Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge, Nu numai gâștele, și omenirea plânge.) Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum; Iar gâștele altfel aceasta judeca Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Așa striga: — A! Ce necaz, ce osândire! Asupra gâștelor ce crudă prigonire! Privește, un țăran cum bate joc cu noi; De astă-noapte el ne mână denapoi. Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte Că are datorie a ne arăta cinste; Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit! Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare, Pentru așa a lor prea vrednică urmare.
— Și voi tot cu aceasta vreți A lumii slavă să aveți? Au zis acel drumeț. — Strămoșii noștri…
— Știu, Dar eu la vorba mea să viu: Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume? — Nimica, însă noi… — Că numai de fripture voi Sunteți și bune.
Lăsați dar pe strămoși în pace: Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate, Dar gâștele să nu se-ntarte.
Scopul călătoriei mele în Italia fiind acela de a asculta celebritățile muzicale ale aceii țări și a dobîndi mai multe noțiuni practice în arta sunetelor, se înțelege de sine că era de mare necesitate a străbate Peninsula Italică în toate direcțiunile ei. Astfel dar mă văzui silit a părăsi orașul Milano, acel locaș al plăcerilor, în care turistul poate să locuiască mai mult timp fără să-l apuce urîtul cu ghearele sale cele de gheață.
Castelul de Rosenberg este situat în una din cele mai frumoase cîmpii ale Tirolului bavarez.
Fațada principală este dominată de doi munți carii, prin înălțimea cea colosală și diferita vegetație ce îi acopere, reprezintă mai toate climele globului pămîntesc: de la căldura tropicală ce face să înflorească portocalul și naramzul, pînă la frigul și zăpezile ce reprezintă natura în dezolațiune.
