https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată un împărat, și-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea și dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela.
Continuă să citești
https://blog.revistaderecenzii.com/
Cât e de lung gardul, de la portiță până la cotitura uliței, Sanda l-a măsurat, nici ea singură nu știe de câte ori, cu firul în mână. Jos, lângă portiță, e vârtelnița cu jirebia de tort. Sanda ia capătul firului, îl sucește pe lângă cel dintâi par din gard, apoi merge lăsând firul printre degete, din par în par, până la stâlpul din cotitură; acolo sucește firul încă o dată și iarăși se întoarce înapoi. Vârtelnița se mișcă alene, scârțâind îndelungat, și lasă firul a se dezveli. Din când în când, scârțâitura încetează și firul nu mai curge. Sanda fuge la vârtelniță, descurcă firele și iarăși părândă parii. Așa se urzește pânza. Și gardul e cel mai bun urzitor: pari bătuți unul lângă altul și legați între dânșii, loc de șase palme de la pământ, cu o împletitură de nuiele. Lângă gard locul e neted; dincolo grădina cu legume și cu flori. Cucurbăta se întinde de-a lungul, se ridică și pe alocurea se răsucește până în vârful parilor, încât firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor ori scutură albine din florile galbene. Așa de a îndemână nu e urzitorul cu craci lungi ca păianjenul. E bun în vreme de iarnă. Acum însă naica Marta s-a dus cu copiii la stână, badea Stan a plecat cu un car de scânduri: Sanda e singură-singurică. Îi mai place afară la uliță. Nu pentru că ar fi trecători, dar afară cântecul vine mai bine. E cald, dar deprinsă e fata la ger și la arșiță. Cu brațele goale, cu poalele aninate în brâu și cu ștergarul în cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; cântă, întinde firul, descurcă jirebia și se pierde în tinerețile ei.
Continuă să citești
https://blog.revistaderecenzii.com/
Povestirea unui cărăuș
Ia, în pădurița asta de dincolo de vâlcea s-a întâmplat, domnule, o istorie. Răposatul meu tată, Dumnezeu să-l ierte, îi ducea boierului cinci sute de ruble; pe atunci țăranii noștri și cei din Șepelevo luau la boier pământ în posesărie, apoi tătuca îi ducea banii pe jumătate de an. Era el om cu frica lui Dumnezeu, citea scriptura și s-amăgească pe cineva, ori să asuprească, ori, să zicem, — că ce nu se întâmplă? — să jefuiască — asta Doamne ferește; și tare-l mai iubeau țăranii și, când trebuia cineva trimis la oraș, la stăpânire ori cu banii, apoi pe dânsul îl trimiteau. Era el om mai dihai decât alții, dar, să-mi fie iertat, era de cei cam cu toane. Îi plăcea să-și ude câteodată gâtul. Când se întâmpla să treacă pe lângă vreo crâșmă, apoi nu era chip să intre și să nu bea un păhăruț — ș-apoi nu te ducă Dumnezeu! Știa el păcatul ista și, când ducea banii obștești, apoi ca să n-adoarmă, ori să nu cumva să-i scape, întotdeauna mă lua pe mine ori pe soră-mea Anicuța.
Continuă să citești
https://blog.revistaderecenzii.com/
Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu tristele becuri cu pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină,
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Era un om sărac – sărac , ș-avea o mulțime de copii. Acu era – în vremea foametii și el a muncit v-o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-o râșnit, a eșit afară cu căușul cu făină și s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căuș. Da el strașnic s-o mâniat. „Nu mă las eu așa cu una cu două”, și face un șumuiag de paie și pornește.
Continuă să citești
https://blog.revistaderecenzii.com/
PUI DE GĂI…
În ceața groasă
Carul se-ntorcea acasă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, și în lumea asta era un păcurar bătrân și o păcurăriță, care aveau trei fete: Ana, Stana și Lăptița.
Continuă să citești
https://blog.revistaderecenzii.com/
— Care vine? Răspuns nu-i. Păzitorul nu vede nimic, dar prin freamătul vântului și al copacilor aude bine că cineva merge înaintea lui pe alee. Noaptea din martie, nouroasă și neguroasă, a înfășurat pământul, și păzitorului i se arată că pământul, cerul și el însuși cu gândurile lui s-au sleit, formând ceva uriaș, negru și nepătruns. Nu e chip de mers decât pe pipăite.
Continuă să citești
https://blog.revistaderecenzii.com/
Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Și rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Și slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Și mai-marii lui, văzându-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i și două carboave de cheltuială.
Continuă să citești