https://blog.revistaderecenzii.com

Mîntuisem cu bine – și cu premiul întîi în amfiteatrul împodobit cu frunzar și plin de ce avea orașul mai ales, al școlii Marchian, unde cununile și plachetele de cărți erau date în prezența șefilor, pe atunci respectați, ai autorităților —, mîntuisem cu bine cele patru clase în care, fără neapăratul gînd la alte trei sau patru și la Universitatea de la capăt, ar trebui să se pregătească, fie și fără latină și greacă și cu mai puține înalte matematici abstracte, un om în adevăr cult pentru o societate care-și caută, potrivit cu un frumos trecut, locul onorabil în civilizația timpului.

Așa de iute veneau noile cunoștinți de oameni și de lucruri, descoperirile în interiorul unui suflet în continuă dezvoltare, desfacerile de alte orizonturi în viața reală, încît cred că nimeni dintre noi nu și-a pus întrebarea, pe care ar fi trebuit să și-o puie și învățătorii, poate că și părinții noștri: după atîta trudă de nopți nedormite, slăbiri a puterilor în creștere, care se cer cu atîta grijă cunoscute și cruțate, drumuri prin ploaie și ninsoare, lupte cu nepotolita răutate a tovarășilor, sforțări pentru a cîștiga atenția, dacă nu și o afecțiune la care nu cutezam a rîvni, a profesorilor noștri, care e folosul, adevăratul folos, măcar în materie de știință – căci, ca educație, ca sentimentalitate, ca înțelegere și prețuire pentru frumos era singur copilașul cu rochie albă de pichet și brandenburgurile albastre de la școala Marchian – al întreg acestui greu și lung sacrificiu.

https://blog.revistaderecenzii.com

De demult s-a-ntîmplat, de demult…
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee ;
Şi trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu,
Şi trăia – să mă poată iubi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dacă trecerea de la libera viață de copil la îngustarea băncii de școală primară era o cumplită schimbare de orizont, un nor gros, tăind vederea fundului albastru al zărilor neprihănite, o și mai mare prefacere trebuia să intervie în momentul cînd am pășit pragul liceului.

https://blog.revistaderecenzii.com

Tot ce scriu a fost cândva viață adevărată. Și totuși, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut în parte și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumină și anumita ei tristeță sau bucurie, impresia care renaște este înainte de toate aceea a efemerității vieții care se scurge, și apoi aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe în ceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om. S-ar zice că amintirile, în memorie, se decolorează exact ca și acelea pe care le păstrăm în sertare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Diogenes, în Atina,
Unde strălucea lumina,
Un barbat era mintios,
Însă giudecat pe dos.
Că-i filozof unii spun,
Alții că au fost nebun!
Dar de asta nu mă mier
Căci un om cu caracter
Nebunie când nu face,
Care cetei oarbe place,
Deseori în astă lume
De nebun câștigă nume.

https://blog.revistaderecenzii.com

Priveşti: prin lanurile verzi se pierde
Un fir de vânt şi-o dungă de lăcustă,
Şi ierburile prind ca să-ţi dezmierde
Picioarele şi tivul de la fustă,

Iar o albină gura bujorată
Ţi-o caută în zbor ca pe-un ulei
În care duce mierea adunată
Din florile de câmp, cu truda ei.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/

https://blog.revistaderecenzii.com

Aceste mâini aceste pupile stinse-n noapte
Ca focul dulce-al bărcii cu pânze în crepuscul
Și auzul în cenușe ca flautul în țăndări
Nu se va mai înfiora la atingerea glasului și a amplelor zvonuri

Mările deshămate din frânele furtunii
Și renii în odihnă sub boreale arme
Privirile întrerupte aceste pontlevisuri
Te-apleci spre vioara mută ca spre un gât de femeie,

https://blog.revistaderecenzii.com

Pentru Marie

În loc de introducere

Cuvinte păsări cu aripi de sânge

Cuvinte zburând nebune în încăperile inimii

Animale câteodată cu transparențe de cer

Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)

Flori bizare parfumând creierul

Însemnând un zâmbet ori din contră o bucurie

Apariții și dispariții în întunericul zilelor

Ori vulturi fâlfâind alb peste munții somnului

Vitrini lunare cu îngeri și săbii

Cu lupi, cu orașe, cu vapoare, cu păr de femeie

Cuvinte, desene neînțelese ale scrisului acest

Ca mâinile mele, ca ochii

https://blog.revistaderecenzii.com

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând..
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eu n-am învățat a ceti și scrie: sînt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de nici un ceas de pregătire „pedagogică” pentru a descoperi literele și a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvîntul. Poate de aceea nici cugetarea mea n-a plecat de la măruntele elemente prime ale unei desfaceri nenaturale, ca să ajungă apoi, tîrîndu-se, la ultimele rezultate. Toată această înceată alunecare spre înțeles obosește poate sufletele; în orice caz, nu-ți dă impresia, singura care îndeamnă și asigură, că ai cucerit ceva, de o cucerire tot așa de cutezătoare ca a primelor noțiuni de natură și de viață, cele dintîi străbateri dincolo de hotarele în care ai fost închis. M-am deprins astfel să încerc, să îndrăznesc și să risc. Desigur că e ceva din acest întîi pas făcut pe sama mea în toată acea însușire a limbilor străine pe care am făcut-o fără gramatică și fără dicționar, îndată ce școala m-a lăsat din ghiarele ei, care prind orice aripă și omoară.