https://blog.revistaderecenzii.com

Țiu să fiu bine înțeles totdeauna că de părerile pe cari odată pe săptămână le dau în această rubrică a „Universului”, absolut nimeni altul decât mine nu poate fi făcut răspunzător.

Întrucât, precum am mai spus odată, un colaborator care iscălește articolele sale, nu ofensează prin indecență dignitatea unui organ de publicitate, directorul acestuia nu trebue tras la nici o răspundere de părerile colaboratorului, fie ele cât de cornorate.

Încep astfel, fiindcă am de gând să spun lucruri ce mă tem că au să pară monstruoase unor anume spirite, încă netămăduite de pasiunea celebrelor drepturi ale omului, cari, cu atât de sângeroasă paradă, au fost întronate acum un veac pe continentul nostru.

https://blog.revistaderecenzii.com

Imperiul otoman suferă și el astăzi, pentru a doua oară, de febra constituțională parlamentară. Este un caz de recidivă. Primul acces, mai ușor, l-a avut, precum se știe, în ajunul războiului cu rușii și românii la sfârșitul anului 1876, când celebrul Midhat-pașa, în calitate de mare vizir, a proclamat o constituție otomană, cu regim parlamentar, suspendată peste puțină vreme de M.S. Sultanul.

Printre niște hârtii vechi, am găsit acuma un exemplar dintr-o foaie obscură ce apărea, în 1877, la București, în limba bulgară, conținând mai multe documente privitoare la activitatea primului parlament otoman.

https://blog.revistaderecenzii.com

Oarecând un cântăreț
   Atât să ținea măreț,
Cât gândea în sine el
   Că-ntrece pe Cucuzel.
În biserici când cânta
   La toți de rând să uita,
Să vază care obraz

https://blog.revistaderecenzii.com

Nastratin Hogea-n grădină castraveţi mai mulţi făcând
Şi dintr-înşii pe parale unul-altuia vânzând,
Cu banii strânşi merse-ndată ş-îşi cumpără un magar,
Gata, la cap un căpăstru şi în spate un samar;
Îl lău, merse-n pădure, tăie lemne,-l încărcă,
Ş-încet-încet după dânsul către casa lui plecă;
Când sosi la un râu mare şi să-l treacă trebuind,
L-a dat alături cu puntea, Hogea căpăstrul ţiind;
Magarul din întâmplare în apă se-mpiedică
Şi neputând să se scoale, s-afundă şi se-necă;
Nastratin Hogea lăsându-l fără a se turbura,
Zise: – Cum se vede treaba, ursita asta-ţi era,
Unde era castraveţii în apă a se-nnăcri
Pe tine-n locul acelor râul te acoperi;
Aşadar or castraveţii, or banii din ei luaţi
Sunt ursiţi, precum se vede,-n apă a fi înecaţi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Vorbeam zilele trecute mai mulți prieteni despre felurile de petreceri în nopțile lungi de iarnă, și, se-nțelege, fiecare, după vârstă și temperament, avea deosebită predilecție.

Unuia i se părea că o bună serată la teatru, urmată de un souper fin, într-un salon luminat și parfumat, cu prieteni ușuratici de ambe-sexe e cea mai delicată petrecere în aceste lungi nopți. Glumele acelea ale damelor și râsetele și șampania…

https://blog.revistaderecenzii.com

Era, demult, o fată frumoasă și bălaie,
ca luna luminată, ca luna în văpaie,
copilă-mpărătească cu părul spic de aur
într-un castel închisă, furată de-un balaur!

https://blog.revistaderecenzii.com

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,
Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;
Nuntaşii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,
Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;
Şi după ce aşezară la masă pe toţi frumos,
Îl puseră şi pe dânsul în colţul mesii de jos.

https://blog.revistaderecenzii.com

Roșie, înverzirea, dovedind pripirea, întârzie;
zarzări timpurii îți sorcovesc flori de hârtie;
arătura nezvântată lipicește, tencuind noroaie;
peste câmpuri fumegă înecăciune acră de gunoaie;
sâcâie un anost cântec, aciuind descântec monoton,
din cești albe, de cafea, pe crăcănații stâlpi de telefon.

https://blog.revistaderecenzii.com

Plutesc sângerate…
frunze, ca inimi, mâini și săgeți…
Adâncurile bolborosesc tulburate,
luntrea-și vâră botul, sprijinit pe lopeți.

https://blog.revistaderecenzii.com

Mișcat, porni iarăși la deal, pe drumul pe care venise, cu impresia că-l urca pentru cea din urmă oară, drum călcat cu atâtea bătăi de inimă; tristețea despărțirii – a oricărei despărțiri îl copleși. Burnița ușor; mohorât, Eminescu își scutură stropii. Plecă fără să o vadă; destinul îl urmărise și de data asta. Străbătu din nou Sărăria și se afundă în Valea Plângerii ca într-o hrubă; bădia Ionică nu era acasă; se puse deci să-și strângă în liniște cărțile și să-și lege boarfele de om fără noroc. Peste vreo jumătate de ceas se auzi zgomotul surd al unei trăsuri, când hurducată printre pietre, când împotmolită în noroaie; lătratul câinilor răsculase mahalaua; o trăsură prin Țicău nu era lucru prea obișnuit. Auzind glasuri de oameni și horhăială pe la portița gardului, ieși să vadă ce-i: