https://blog.revistaderecenzii.com

Revăd imaginile roze din vremile care-au trecut:
Se auzea un cânt de flaut agonizând în depărtare.
Plutea răcoarea în grădină, caișii fremătau în floare,
Și se scăldau naiade roze în lacul rece și tăcut.

Îmbătătoare ca o roză era pe-atunci orice himeră,
Urcau spre-nalturi păsări roze, răpite-n zbor ca de-o chemare,
Halucinat de visuri, gândul călătorea din sferă-n sferă,
Cu mii de roze fantezia înghirlanda intreaga zare.

Revăd imaginile roze din vremi le care-au trecut:
Erau pe cer atâtea roze, chiar sufletul era o roză,
C-ai fi crezut că-ntreaga viață e-o nesfârșită-apoteoză, —
Dar astăzi visurile roze s-au risipit și s-au pierdut.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/alexandru-t.

https://blog.revistaderecenzii.com

Voi destăinui o întâmplare mică, trecătoare, dar n-aș putea spune neînsemnată. Asupra mea a avut o mare și îndelungată putere de obsesie, chiar dacă în realitate faptele se pot reduce la foarte puțin și, totodată, n-ar fi prea importante pentru un străin.

Vreau să vorbesc despre Odette. Iar oamenii care s-au perindat prin preajma noastră, cu toate că mai puțin hotărâtori pentru sufletul meu, au rămas cu mai mult relief, îi cunosc cu mai multă precizie, poate pentru că pe un indiferent poți să-l examinezi mai bine, căci ești calm față de dânsul, pe când față de cineva de care ai fost emoționat n-ai fost în stare să te lămurești, și chiar farmecul acestei întâmplări constă în vagul atât de poetic în care s-a petrecut povestea. (Invers, iubita cu care ai avut o cunoaștere apropiată rămâne tot atât de vagă din pricina prea multor lumini pe care le-ai îndreptat înspre ea. La orice examinare amănunțită a unui om descoperi contradicții.)

https://blog.revistaderecenzii.com

Aș vrea s-adorm, să dorm mereu,
Și n-aflu loc în nici o parte.
Și dor mi-e, dor de satul meu,
Și satul e-așa departe.

Ș-aș vrea să merg, să merg mereu,
Și dor mi-e, dor mi-e de-o grădină,
Grădină mîndră-n satul meu,
Acolo aș găsi hodină.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dincolo două, Igigiiiliau un bătrân conrupt. Mai
într’un colţ cinsteau doi mitocani întârziaţi. La
răstimpuri trecea câte-o fată singuratecă, cercetând cu ochii obosiţi printre mese. Acum]
venea câte-un lăutar cu scripca sub jachetă şi
căuta numai !din uşă, întrebând aşa din privire
pe cei ce-1 zăriau.

https://blog.revistaderecenzii.com

Studenții, adunați din toate colțurile lumii la cursurile de vară de la Dijon, au fost invitați într-o zi la Beaume, locul colinelor armonioase și al vinului parfumat. S-au vizitat două biserici vechi, apoi s-au pus la dispoziția drumeților câteva butoaie cu vin, la care s-au repezit toate neamurile, fete sau băieți. Cu greu li s-a putut atrage atenția, mai târziu, că trenul își anunțase plecarea. Luasem loc în ungherul unui compartiment, în fața unei micuțe japoneze, când, după ce făcuseră impresia că vor rămâne acolo, tinerii s-au repezit și au luat cu asalt trenul. În cămăruța unde eram au intrat o mulțime de nemți, toți beți pe jumătate, s-au înghesuit pe bănci și ne-au subțiat în colțurile noastre, pe mine și pe necunoscuta mea însoțitoare. O examinam fără speranța să descopăr ceva.

https://blog.revistaderecenzii.com

Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.

Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. de Șt. O. Iosif

Spre seară, printr-un sătișor
Din Alpi, un tânăr călător
Trecea purtând prin nea și vânt
Un steag cu-acest străin cuvânt:
Excelsior!
Sub geana-i ochiu-ntunecos
Sclipea ca paloșul tăios,
Și, ca din corn de-argint, senin,
Suna cuvântul cel străin:
Excelsior!
Lumini de prin bordeie, rar,
Băteau în față-i, și, bizar,
Ghețarii-n noapte străluceau,
Și straniu buzele-i șopteau:
Excelsior!
— E un prăpăd în munți acum! —
Îl sfătuiește-un moș pe drum —
Pârâul e șivoi turbat...
El murmură ne-nduplecat:
Excelsior!
— O, vin', o fată i-a șoptit,
La pieptul meu, pribeag trudit!
În ochi-albaștri-nlăcrimați
Privește-oftând, înalț-un braț:
Excelsior!
— O, nu intra-n brădetul des,
Lavinele în drum îți ies!
Îi strigă-n vale un păstor.
El pasă drept, nepăsător:
Excelsior!
Și-n zori, când clopotul din schit,
Vibrând sonor și lămurit,
Pe frați la rugă i-a chemat,
Din stele-un glas a răsunat:
Excelsior!
Și câinele-a descoperit
Un pelerin întroienit.
Pe pieptul său un steag — drept scut —
Cu-acel cuvânt necunoscut:
Excelsior!
Și tainic mortul surâdea
Spre soarele ce răsărea,
Și mândru, ca o stea căzând,
Căzu din cer un strigăt blând:
Excelsior!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Excelsior!

https://blog.revistaderecenzii.com

Să încerc să evoc pe Désirée, subțire, sprintenă, armonioasă, o veveriță. Cu ochi subțiri, șireți, cu nasul în vânt, cu gura poate cam mare, dar transfigurată de atâtea râsete, și cu un păr imens, castaniu cu nuanțe roșcate, ușor creț, încovoind capul. O numeam uneori și „Șoricel», și nu știu de ce, dar i se potrivea acest nume. Drumurile noastre au rămas tot timpul paralele, și n-am făcut nici o tentativă să le apropiem. Era o prietenie ciudată între noi, căci ne întâlneam din întâmplare, ne înțelegeam admirabil, dar ne despărțeam fără să știm pentru cât timp. Nici nu ne spuneam supărările ca să ne consolăm reciproc, și aflam unul despre celălalt secrete printr-o a treia persoană, cine știe ce indiferent. Dar tot timpul cât ne aflam împreună eram bine dispuși și făceam haz de necaz. Personal, nici nu mă interesa dacă vorba noastră o mai preocupa cinci minute după despărțire, și dacă aș fi avut o supărare gravă nu la Désirée m-aș fi dus să cer ajutor. Dar nu-i purtam nici o supărare, după cum nu te superi dacă pisica pe care o îngrijești în fiecare clipă și o dezmierzi se duce și toarce cu aceeași satisfacție în brațele unui nou-venit. Și eu nici măcar nu puteam avea pretenția de proprietate pe care o ai asupra unei pisici.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. de I. L. Caragiale

Să vedeți numa ce mi-a povestit secătura ceea bătrână de Simon Wheeler când m-a prins la strâmt într-un colț din cârciuma minorilor de la Angel.

Era un bătrân gras și chel, un chip de om care ți-era drag numaidecât cum îl vedeai, pentru că era foarte amabil și naiv. Toată vremea cât mi-a vorbit, n-a zâmbit măcar odată, nici n-a-ncruntat din sprâncene, ori să-și fi schimbat el câtuș de puțin fluiditatea inițială a povestirii, dar nici să arate cea mai slabă umbră de entusiasm.

https://blog.revistaderecenzii.com

După ce Cocuța a trebuit să se ducă în provincie, s-au făcut multe transformări între noi. Ne întâlneam încă săptămânal, venea la mine în fiecare săptămână, ca să plece înapoi luni, dar îmi dam seama perfect că sufletul ei se înstrăina pe fiecare zi. Continuam să ne bucurăm la vedere (cum îi scânteiau atunci ochii!), și abia ajunși în camera noastră, ne aruncam cât mai repede hainele, ca să fim alăturați, înfometați — căci fusesem obicinuiți să fim împreună în fiecare clipă – unul de celălalt. Dar îmbrățișările, conversațiile noastre erau altele. Odinioară citeam împreună, discutam chestiuni subtile, și anumiți autori preferați păruseră că fac parte din însăși viața noastră. Ne enervam în comun dacă un al treilea ar fi făcut asupra lor o interpretare falsă. Iar acum vedeam că totul nu fusese decât o farsă, că numai din pricina arderii din mine se încălzea și ființa Cocuței, care, în adevărată femeie, ar fi avut alte preocupări de aș fi avut eu alte preferințe, și desigur, dacă aș fi fost amator de cai, de exemplu, m-ar fi întovărășit la toate cursele. Acum era liberă cinci zile pe săptămână să suporte alte influențe. Bineînțeles, amintirea existenței cu mine o forța să ironizeze pe noile ei cunoștințe, dar din moment ce-și pierdea atâta timp ironizând, nu-mi puteam face iluzii. Singura ei dovadă ar fi fost ca nici să nu observe nimic din viața nouă așa de diferită, după cum nu te apuci să ironizezi maniile servitorului din curte. La această remarcă ea riposta îndurerându-mă: „Ce vrei, într-un oraș mic e fatal să te întâlnești mereu cu tot felul de oameni!” O ascultam de multe ori cu complezență și eram destul de tânăr ca să mă revolt împotriva neghiobiei câtorva provinciali, făcuți să se nască, să trăiască și să moară anonimi.

– Să vezi pe madame Petrescu, profesoară de română! Nu citește niciodată o carte. Numele de Arghezi sau Hortensia Papadat-Bengescu îi sunt complect necunoscute, și de câte ori vreau s-o pun în curent puțin cu scriitorii noi, protestează: „Lasă-mă, dragă, cu moderniștii tăi!” Nu studiază cu fetele decât pe Bolintineanu și pe Văcărești, și, de altfel, și despre ei e incapabilă să-și dea vreo părere. În cancelarie vorbește numai de mode, cu toate că e grasă, fanată și se îmbracă oribil, sau despre Radu al ei, soțul ofițer, un imbecil deplin, cu nasul mare, și chel. Domnișoara Protopopescu, profesoară de fizică, așa de proastă, că o prind elevele cu tot felul de greșeli, nu aspiră decât să se mărite cu un căpitan – cu care trăiește — și care nu vrea s-o ia fără „capacitate”. Toate duduile în orașul nostru nu aspiră decât la ofițeri, iar ei au pretenții. Au aflat că există la profesoare „capacitate”, și o pun ca o condiție sine qua non, iar ele se pretează să-i tolereze. Să vezi prefectul cum fură ca în codru, toată lumea se indignează, dar de-l întâlnește cineva, îi surâde cu aceeași obediență. Nu există nimeni să-i ceară socoteală. Când găsești un om mai bun, ești fericit, și nu mai ai nici o pretenție ca să fie și deștept. Iar primarul!…