https://blog.revistaderecenzii.com

„Este regretabil faptul că nu dispunem de un cuvînt mai precis decît acela de „religie” prin care să numim experienţa sacrului. Termenul are o istorie îndelungată, deşi întrucîtva limitată din punct de vedere cultural. Ne putem întreba dacă poate fi el aplicat fără discriminare Orientului Apropiat antic, iudaismului, creştinismului şi islamului sau hinduismului, budismului şi confu- cianismului, precum şi popoarelor asa zis primi- tive. Dar este poate prea tîrziu să căutăm alt cuvînt şi „religie” poate fi încă un termen util cu condiţia să ne amintim mereu că el nu implică necesarmente credinţa într-un Dumnezeu, în zei sau în spirite, ci se referă la experienţa sacrului si prin urmare are legătură cu ideile de fiinţă, sens si adevăr. 

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce n-ar da un mort in groapa pentr-un rasarit de luna!
Ai zis tu, si eu atuncea, cand pe-a dorului aripe
Dusi de-al iubirei farmec, – privind cerul impreuna –
Noi visam eternitate in durata unei clipe.

https://blog.revistaderecenzii.com

   La un neguțător mare
        Cărui vederea-i slăbise
        Fără nici o invitare
        Un doctor vestit venise.
Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l cunoștea,
        Însă avea atestate
        Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
        Prin țări care niciodată
        Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit.
        Bunul pătimaș îl crede,
        Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să șază astfel o săptămînă deplin
Întinde mîna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, și ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a duoua ș-a treia zi,
Și nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă,
        Luă cîte unul-duouă
Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi.
Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă:
„Uite-te, cum ți se pare, și cum vezi?“ îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind,
Și din averile sale nimica nemaizărind.
Cum văz? nu știu, frate, atît numai poci să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“

Cunosc patrioți politici, care-așa exploatez
Simplitatea populară, și ei singuri profitez.

(„Colecțiune de nuvele, poezii și altele“, Buc., 1855)

sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/

https://blog.revistaderecenzii.com

Această lucrare – pe care am smuls-o, rând cu rând, din ghearele tuberculozei ajunse la ultimul stagiu – o dedic (un omagiu bietului corp uman care se luptă eroic cu această boală nemiloasă) tuturor bolnavilor de tuberculoză de pe Pământ, fie că sunt oameni buni sau ticăloși.P.I.

I.

https://blog.revistaderecenzii.com

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

sursa: https://poetii-nostri.ro/

https://blog.revistaderecenzii.com

Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor.

https://blog.revistaderecenzii.com

De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.

https://blog.revistaderecenzii.com

Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul…
Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul
Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.

O mâna nendurată, ținând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l și i-o ducea la gură…
Și-o sete uriașă stă sufletul să-i rupă…
Dar nu voia s-atingă infama băutură.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trenul se opri în gara Constanța, pe la prânz. Adrian coborî, acoperindu-și urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Strămutări mari și vijelioase de zăpadă, purtate în vârtejuri de crivăț, ca niște nori, măturau cu furie străzile orașului.

Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă și dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean –cu ilic și cu șalvari– luptând cu vijelia și ținând șalul turbanului strâns înfășurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori și-l privea cu milă: „Cine știe unde s-o fi ducând“.

https://blog.revistaderecenzii.com

Un șoarece de neam, și anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Și care în sfîrșit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cît de mult îl doresc
Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toți, și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fisionomii,
Ș-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi, și cașcaval,
Zicînd că e în post și nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
        Pe cîți gura punea,
        Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.

        Cotoiul cel smerit
        E omul ipocrit.

(Ed. 1838)