https://blog.revistaderecenzii.com

Se-ntinde fără de hotar câmpia
În visul liniștii de-amiaz furată…
Doar, ca o liră-n aer spânzurată,
Sus, cântă, nevăzută, ciocârlia.

https://blog.revistaderecenzii.com

XIII

Aproape de prânz ajunse la Udup. Spitalul de plasă era așezat la marginea satului și de departe semăna cu un conac boieresc. Acoperișul lui de țiglă se vedea de la cinci kilometri. Era înconjurat de o mulțime de salcâmi altoiți, cu coroanele ca niște măciuci uriașe, și de duzi stufoși și bătrâni din care se auzea de departe ciripitul gălăgios al păsăricilor…

Vasile Boțoghină opri sub unul din duzii din fața intrării și sări jos din căruță. Vatică se uită mirat peste clădiri și spuse arătând cu degetul înainte:

https://blog.revistaderecenzii.com

XII

În aceeași seară, fără ca Moromete să bănuiască ceva, Paraschiv încălecase pe cai spunând că se duce să mâie noaptea cu ei pe câmp și o luase pe drumul spre București. Nilă îl așteptase la Guica și de acolo încălecase și el și porniseră împreună.

Era o seară cu un cer adânc, încărcat cu stele. Cei doi ieșiseră în goană la câmp și se opriră abia când lăsară în urmă valea satului. Caii tropăiau și sforăiau îndărătnici, neînvățați cu drumul pe care erau duși; de nenumărate ori, din plină goană, căutară s-o ia pe drumurile lăturalnice ale câmpiei sau chiar înapoi, atrași de zgomotele înfundate ale satului, de respirația lui abia simțită.

https://blog.revistaderecenzii.com

Din vechi hrisoave, din scripturi bătrîne
Strîngînd de-a valma note pentru Hronic,
Așa-l văd eu pe tînărul canonic,
Istoricul semeț și dîrz de mîne.

Cînd cei puternici l-agrăiau ironic,
El nu știu mînia să-și înfrîne.
Mișei, l-au prigonit, l-au scos din pîne,
Dar n-au înfrînt curajul lui demonic.

https://blog.revistaderecenzii.com

XI

Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor. Dacă ar mai fi avut și niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alții. Moromete cel puțin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoși, avea două loturi de pământ, era un om deștept care îți făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Țugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate acestea mai era și un om bun. Acum, la sfârșit, Țugurlan nu se mai îndoia că Moromete avea să-l împrumute cu bucate fără să stea pe gânduri. Ce om ciudat! Dar la urma-urmei, de ce se purta el așa de prietenos? se întreba Țugurlan. Nici rudă nu era cu Țugurlan, nici prieten, nici prieten cu un prieten de-al lui Țugurlan!

https://blog.revistaderecenzii.com

Ca un văl de mătase ce flutură pe-un perete
Ea păşeşte pe o alee din Grădinile Kensington,
Şi se stinge încet
într-o epuizantă aşteptare.

Împrejur e-o mulţime
De copilaşi murdari,voinici şi de nestăvilit ai săracilor
Sunt cei ce vor moşteni pământul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Da, mult mai bine ar fi fost
Să fi rămas în sat la noi,
De-ai fi avut și tu vreun rost,
De-am fi avut pămînt și boi.

Că sîntem nevoieși de tot,
Și ai frați mici, și sînteți mulți…
Muncesc din greu, fac tot ce pot
Și tot flămînzi, și tot desculți !

https://blog.revistaderecenzii.com

Moromete era acasă, dărâmase poarta și își făcea una nouă. După ce plătise cu bani de la Aristide partea de fonciire pe care i-o cerea Jupuitu și amânase jumătate din ea până spre toamnă, se dusese a doua zi la gară și cumpărase cu restul de bani o căruță de uluci. Nu se mai putea, atât poarta de la drum cât și gardurile grădinii se înnegriseră și putreziseră de tot, trebuiau altele. Începuse întâi cu poarta de la drum, și lucrase la ea două zile. Acum era pe sfârșite cu poarta și nu se grăbea deloc să treacă la grădină: o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu chiar la mai mulți.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieri am găsit pe banca solitară
Din parc un biet mănunchi de flori trecute…
Sărmane flori ! Ce mîini necunoscute
V-au strîns la piept și-apoi vă aruncară ?

La ce-ntîlnire mărturii tăcute
Mi-ați fost ? Ce ochi cuminți ori plini de pară,
Privind la voi cu drag, se bucurară
Și v-au uitat apoi așa de iute ?…

https://blog.revistaderecenzii.com

Pe-o margine de drum, departe,
Ca un pribeag pierdut în lume,
Creștea o floare solitară,
Ce poartă cel mai dulce nume.

Înstrăinată-ntr-o mulțime
De ierburi și de grâne-nalte,
Părea batjocorită, moartă,
Uitată, printre celelalte.