https://blog.revistaderecenzii.com

 Romanul este incitant atât prin subiectul ales, cât și prin abordarea personajelor și analítica ce mi-a amintit de cel care ne-a părăsit deja, scriitorul psiholog Augustin Buzura. Dar și prin diversitatea planurilor narative în timp și spațiu geografic, realizare structurată arhitectural cu un talent aparte de către scriitorul craiovean Ion Munteanu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Romanul este incitant atât prin subiectul ales, cât și prin abordarea personajelor și analítica ce mi-a amintit de cel care ne-a părăsit deja, scriitorul psiholog Augustin Buzura. Dar și prin diversitatea planurilor narative în timp și spațiu geografic, realizare structurată arhitectural cu un talent aparte de către scriitorul craiovean Ion Munteanu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

        Citit romanul Aurorei Dumitrescu, fără să pot afirma că este o lectură de aeroport sau de plajă, deși mulți  o pot încadra ușor în această categorie, doar pentru faptul că se citește ușor în orele amiezii. Cartea e dedicată îndeosebi autoarei manuscrisului “istoric-literar bazat pe acte, documente și corespondență ale epocii, cu titlul Contele Cagliostro”.  Astfel mi-am amintit că imediat după anii ’90 în România circulau manuscrise traduse, comunicări din ședințele de spiritism și cărți ce țineau de parapsihologie, astrologie sau civilizații antice. A fost și perioada când auzeam de scandaluri legate de secte, de iluminați, de masoni, loje, toate îmbinându-se cu frenezía pentru libertatea cunoașterii. Dar mai ales era o foame după o nouă spiritualitate. Căci sătui de ateism, de constrângeri religioase și de altă natură ce nu ținea doar de îngrădirea gândirii cât și de cea a drepturilor omului și a sexualității acestuia, oamenii au fost fascinați de tot ce era ocult sau inedit. Inclusiv de descoperirea a câte ceva din secretele vechilor civilizatii. Egiptul și Nepalul au devenit punctul de interes pentru mulți ce-și căutau originile sau erau doar avizi de nou. Nu e o surpriză faptul că Aurora Dumitrescu abordează tema iubirii prin prisma sufletelor pereche ce se caută în mai multe vieți, trecând prin purgatoriul experiență al diverselor epoci. Liviu Rebreanu scrisese deja romanul Adam și Eva, povestea aceea frumoasă ce ne-a înlăcrimat nopțile adolescenței prin frumusețea subiectului, aflând atunci de transcendență, de reîncarnarea sufletului, de iubirea nemuritoare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

             De ceva timp, trăiesc în atmosfera unui roman, care mi-a oferit o nouă perspectivă asupra literaturii. M-am întrebat ce se mai poate astăzi scrie despre Brâncuși. Și, totuși, atunci când am început să citesc și să mă avânt în acest univers brâncușian, am fost cuprins de o revelație, la care nu mă așteptam din moment ce, în mintea mea, credeam că s-a spus totul despre Magul de la Hobița.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Taci, să s-audă noaptea care vine!
Taci, să s-audă pasul ei sfios!
De-acum începe-alt glas să cânte-n mine,
De-acuma glasul tău e de prisos.

Tăcere! Numai noaptea să cuvânte!
Ea singură cu glasul ei sonor!
Tu stai şi-ascultă-n pajişte ce vânt e,
Ce vânt însângerat, prevestitor.

Nu te mişca! Să nu cumva să scape
Urechii mele glasu-acela pur
Pe care îl aud tot mai aproape
Şi tot mai clar, mai fără de-nconjur.

Nu tulbura cu sunetele tale
Această gravă muzică de sus,
Mai bine taci sub vastele portale
Sub care stai cu umărul adus.

Mai bine taci în noaptea care vine
Şi-n care-atâtea patimi mari se nasc.
Din nepătrunsa, larga-ntunecime
Nu poţi să ştii ce noi dureri mă pasc.

Iubito!-n noaptea asta-mpărătească
Numai tăcerea las-o să vorbească!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-silentium-nocturn-poezie-id-10265/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dând drumul unui năduf, ce ar putea părea vechi și adânc, scrie Caragiale doctorului Urechia, cu data de 27 decembrie 1907, următoarele: Intrarea în viața publică mi-a fost pân-acuma închisă de boierii și de ciocoii noștri pe simpla bănuială instinctivă că n-aș fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituțiuni. De ce adică astăzi, la bătrânețe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, aratând pe față de ce sentimente sunt animat față de actuala organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale și politice la care am asistat și ca istoric, nu numai ca simplu comediante. Și deși mamelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulțimea lumii cinstite, inteligente și dezinteresate, să găsesc câteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de necazurile înlungatei mele proscripțiuni.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Între părintele Bremond, membru al Academiei Franceze, și ziaristul Paul Souday s-a iscat ceartă, toamna trecută, de la definiția poeziei. Pentru obișnuita lectură publică înaintea celor cinci secții ale Institutului, preotul literat a ales să vorbească despre poezia pură, și în cuvântarea lui avusese mai ales grijă să dea a înțelege că poezia nu se poate defini. Tocmai acest lucru pare să fi supărat mai mult pe Paul Souday. Probabil, ca frances de veche observanță și ca ziarist, el nu rabdă obscuritatea, oricât ar fi de prestigioasă, și s-a necăjit rău când Bremond a spus că poezia n-are a face cu rațiunea. Souday s-a grăbit să înțeleagă și aici pare c-a fost nedrept că Bremond consideră poezia ca un fel de divagație absolut certată cu mintea sănătoasă. Se poate zice și aceasta despre poezie, dar în cazul special nu se zisese.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuprins