*Articol apărut în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2020

Prima reprezentație a piesei Cântăreața cheală de Eugen Ionescu a avut loc la Théâtre des Noctambules din Paris, în ziua de 11 mai 1950, regizor fiind Nicolas Bataille. După un număr mare de interpretări, „a devenit una dintre cele mai jucate piese din Franța, primind premiul Molière d’honneur”.

Pădurea spânzuraților – roman psihologic

de Dan Ionescu

*Studiu apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2020

Pentru a scrie Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu s-a documentat temeinic asupra etapelor presupuse de tragedia fratelui său, Emil Rebreanu, acuzat de trădare de către un tribunal militar austro-ungar și executat prin spânzurare (în 1917).

100 de ani de la apariția romanului Ion de Liviu Rebreanu

*Articol apărut în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 4 / 2020, p. 16

Apariția romanului Ion reprezintă „o dată istorică în procesul de obiectivare a prozei românești” (după cum aprecia Eugen Lovinescu, teoreticianul modernismului la noi). Până la publicarea lui, romanul românesc număra câteva remarcabile realizări: Ciocoii vechi și noi (1863) de N. Filimon, trilogia Neamul Comăneștenilor (1894 – 1898) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de Ioan Slavici și Neamul Șoimăreștilor de M. Sadoveanu (1915).

În sobă, lemnele trosnesc,

precum o tobă uitată în crâng.

De la mama Ioana, bunica mea, femeie „cu inimă în ea”,

adică harnică și iute,

care ne-a urat să avem inima ei,

am învățat să citesc,

de la lecția C din Abecedar.

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 3 / 2020

Titlul celei mai recente cărți de lirică, semnată de Mihai Firică, Ultimele zile și viața de după (Ed. Tracus Arte), face trimitere la acea porțiune de univers pe care însuși Liviu Rebreanu a încercat s-o reflecte în finalul romanului Pădurea spânzuraților, a trecerii sufletului, de la viața pământeană, la aceea de apoi; raportat la o experiență personală precum iubirea, titlul marchează atmosfera ultimelor zile ale acestei experiențe, dar și a celor dintâi din „viața de după”.

Ideea de timp a fost apreciată în mod diferit

De la intenția cronicarului Grigore Ureche, de a nu se uita diverse fapte și evenimente și de a fi cele scrise „de învățătură” feciorilor și nepoților, par a se fi deprins toate.

Două sute de ani de la moartea lui Ioan Budai-Deleanu

de Dan Ionescu

*Articol apărut în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 1 / 2020

În versiunea din 1925, Țiganiada, singura epopee completă din literatura română, este modernă, în sensul că se poate citi lejer, astăzi; de aceea, mi se par exagerate pretențiile unor cercetători de a o reedita într-o formă actualizată (nu se regăsește nimic perimat în pagini și orice intervenție, fie numai de ordin lexical, ar afecta stadiul originalității). Scrisă de Ioan Budai-Deleanu, cel mai de seamă reprezentant al Școlii Ardelene, Țiganiada, subintitulată „Poemation eroi comico-satiric alcătuit în douăsprezece cântece”, surprinde prin câteva aspecte, detectabile imediat: umorul viu, determinat de context, graiul asumat al etniei despre care se relatează, precum și epicul dublu (care urmărește acțiunea fantastică produsă de entități supranaturale, precum sfinții versus dracii, și de Parpangel, eroul îndurerat, căruia i-a fost răpită logodnica, frumoasa Romica).

O poveste ruptă din realitate

de Dan Ionescu

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 1 /2020

Romanul Între două lumi (Ed. Contrafort, 2019), de Monica Larisa Manafu, evocă societatea românească înainte și după anul 1989. Personajul martor al cărții este însăși autoarea, care nu-și poate suplini absolut cu nimic dorul de mama dispărută prematur, deși încearcă insistent să regăsească atitudini materne în relațiile de vecinătate, cu Flori („o fostă prietenă a mamei”) pe care, pentru a-și atenua anxietatea, o numește „mamă”. Imaginea casnică, anterioară evenimentelor din 89, împărtășită de cei mai mulți dintre concitadini, se conturează din tabieturile protagoniștilor: „Seara, mama Flori venise la ora opt, ora știută de toți românii ca oră a Telejurnalului, după care urma renumitul Reflector, emisiune urmărită de mulți pentru pentru criticile aduse unor aspecte negative, mai ales din realitatea social-economică, de zi cu zi. De fapt, fusese mai mult un pretext că televizorului său, un Diamant considerat ultima mare realizare a momentului, i se arsese o piesă importantă, iar tata încercase să facă zadarnic rost de ea, de la prietenii săi depanatori”. La concurență cu această emisiune, celebră în perioada acelui timp, se află relatările Florentinei despre „noutățile din viața ei și a lui nea Relu”. Debitul verbal de care dă dovadă femeia îl întrece pe acela mai lent, definitoriu pentru crainicii vremii, fapt care substituie pagina unui umor subtil: „Văzându-mă cum cobor din mașină ajutată de șofer, cu ditamai chită de ghiocei, acesta, adică tata, făcuse ochii mai mari decât par la broască, iar când apropiasem ghioceii de nasul lui să-i miroase, parcă ochii lui se făcură și mai mari”.