Dan Ionescu: Plecarea în armată (Pagină de jurnal)

Tren pe aburi (Tablou pe pânză)

Am plecat în armată, pe 12 septembrie 1989, la Timişoara. Avusesem până aici o obsesie, că voi fi împuşcat în armată. Planurile de viitor se dezvoltau până în marginea acestei idei care creştea şi mă urmărea peste tot, până şi pe balcon, unde mă refugiam să citesc Mark Twain. În ziua în care am fost încorporat, n-am mai avut loc decât în mine însumi.

Pe tren, pe tot drumul, deşi era foarte cald, n-am băut niciun strop de apă. Tata, care mă însoţea, m-a rugat: „Îţi aduc un suc de la vagonul restaurant?“. L-am refuzat pe un ton din care speram să fi dedus că trebuie să tacă. Mă consola, uneori, cu aceeaşi remarcă: „Mie mi-ar plăcea să mai fiu luat în armată. Acum aş şti ce am de făcut“.

La Orşova, imediat ce trenul pornise din gară, l-am zărit pe geam – parcă-l şi deschisesem – , pe Gheorghiţă, originar din Cleanov, ca tata. L-am strigat. Pedala pe o bicicletă albastră, pe un Tohan. Recunoscându-ne, ne-a făcut un semn de salut cu mâna. Întâmplarea m-a înseninat. Mă afundam într-o depărtare nebănuită şi din conul ei mai răsăreau chipuri familiare. Pe Gheorghiţă îl reţinusem din copilărie. La nunţi şi la încăierările de Festival era nelipsit.

În Timişoara, am stat, în prima seară, la familia Icăi, o verişoară a mamei. E căsătorită cu Deac, un transilvănean cumsecade şi calm. Deac şi-a amintit de armată: „Am făcut-o acum şaptesprezece ani la Craiova“. Auzind această cifră, mi s-a părut foarte mult. Eu nu aveam decât optsprezece. Dar de la acea seară a depănărilor de amintiri, ale tatălui meu către Deac şi viceversa, au trecut mai mulţi ani decât şaptesprezece.

Vizitam frecvent familia Deac. Când primeam bilet de voie, în general până a doua zi dimineaţa, rămâneam peste noapte la ei: priveam la televizor, mâncam şi altfel de bucate, făceam baie. Apa caldă se furniza după un program de criză: ori într-o zi da, în alta, ba, ori într-o zi după-amiaza, de la 16,00 – 19,00, iar într-alta, dimineaţa, de la 9,00 la 12,00. Domnul Deac a găsit soluţia: pusese robinet la caloriferul din baie.

Într-o asemenea apă, mă cufundam, apă mirosind a păcură şi trecută prin calorifer. Cu ochii închişi, căutam sub pleoape firava fereastră a visului. Intrându-mi în urechi, apa stingea de pe scara timpanului sunetul de fond al celor prezente. Reieşeam proaspăt din cadă, pregătit să întâmpin ecoul altei lumi.

(2009)

http://blog.revistaderecenzii.com/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.