*Despre logos

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2019

În cel mai recent volum, poeme abandonate în cuvinte (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2018), al cărui titlu face trimitere la forța de creație a logosului, Ioan F. Pop își exprimă stările din vecinătatea iluziilor, iar una dintre stări este de plenitudine, chiar de expansiune anatomică, precum personajele urmuziene activau în planul real cu o dublă însușire, mecanică și umană: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie, / așteptam mângâierile ierbii, / șoaptele vântului / (…) / penumbrele altui timp curgeau printre genele ușor întredeschise, / printre degetele crescute pe tot corpul”. O cauză a solitudinii voluntare o reprezintă propensiunea poetului de a fi altceva decât este, saturat de limitele condiției de om; de exemplu, tinde să facă parte din clasa gasteropodelor, convins că „surghiunul e ultima cochilie în care mai scurmă / ghearele de vapori ale bătrânelor închipuiri”. Pentru că metamorfoza nu poate avea loc în realitate, recurge la evaziuni spirituale, dar și un asemenea procedeu de auto-alienare induce monotonia și oboseala. O cale de reechilibrare a propriei naturi este credința în Iisus: „mâna s-a săturat să fie salahor la himere. / și-a făcut cruci după cruci”.

Dan IONESCU: Nichita Stănescu într-un nou context, Editura Junimea, colecția Efigii, Iași, 2019, 250 p. Preț: 33 de lei

Ideea acestei lucrări vine pe seama unul proiect mal larg, pe care Intenţionez să-l duc la bun sfârşit, Istoria literaturii române.

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 4 / 2019, p.8

Cod numeric personal (Ed. Cartea Românească, București, 2018), de Lucian Vasiliu cuprinde poeme inedite, elaborate între anii: 2009 – 2017. Titlul cărții sugerează disponibilitatea poetului de a-și asuma fatumul în tumultul cetății, precum barzii antici. Fiecare privire îndreptată asupra mediilor variate este dublată de o anumită reflecție asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă atitudinea în circumstanță ar fi fost alta. Orice demers, oricât de ferm, rămâne marcat de recul. Astfel, poetul descinde în cotidian prin contemplarea aparenței senzuale a unei florărese. Gândul că unii semeni l-ar putea învinovăți pentru aceasta îl seacă de energia de a-și trăi viața mai amplu: „aștept / delatori să mă sfâșie / fermecat de sânul plin al florăresei” (Discontinuu).

Într-un spațiu fără dimensiune fantastică, mai degrabă modest, are loc pregătirea protagonistului și de plecare și de preîntâmpinare a capcanelor de pe drumul acesta al inițierii, fie într-o profesie, fie într-o aventură a cunoașterii lumii, la pas sau treaptă cu treaptă.

*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 4 / 2019

Apărută în colecția Orfeu a editurii Scrisul Românesc, Biblioteca din turn, de Cornel Paiu este elaborată în trei secțiuni. Prima dintre ele, intitulată Straja I: Salt în gol, vizează soarta poetului izolat într-un turn imaginar, al cărților: pentru a se reimplica în contextul citadin, poetul nu are decât o singură opțiune, anume saltul, pe care îl vede în gol, din cel puțin două motive; primul: saltul reprezintă modalitatea cea mai convenabilă de a se desprinde ferm de lumea în care s-a refugiat de bunăvoie. Al doilea: afară, în febra cetății, nu-l așteaptă nimic semnificativ, dar are nevoie maximală de conexiunea cu lumea exterioară, pentru a-i afla intențiile și, astfel, el, poetul, să devină pe viitor o strajă mai eficace a valorilor livrești adăpostite în turn. Secțiunea secundă, Raze de lumină, îl surprinde pe poet în același rol, de strajă bibliotecii, însă cu deosebirea că deja a deschis o ușă înspre lume, ca semn al propriei maturități. Viața în sine este simbolizată prin epitetul metaforic (raze) „de lumină”. Ultima parte, Straja a III-a: Case pe apă, este despre menirea poeziei, de a reflecta viața, idee lansată în ars poetica Joc secund, de Ion Barbu.

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 3 / 2019

În cartea cu titlu constatativ: Și urme vor rămâne toate (Ed. AIUS, Craiova), Traian Dobrinescu își exprimă amărăciunea față de trecerea ireparabilă a timpului. Cartea are cinci secțiuni: Risipitorul de timp, Crochiuri, Imersiuni, Reconstituiri, Restituiri și un Epilog; cu alte cuvinte, autorul ne oferă o adevărată autobiografie lirică.

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 3 / 2019

Istorii (Ed. Școala Ardeleană. Cluj – Napoca, 2017), de Doina Cetea evocă evenimente casnice, trăite pe fondul unei vieți de refugiu, în lumea rurală. Volumul are două secțiuni: Cetice și Umbre, în prima, e surprins cursul vieții de zi cu zi, în timp ce în a doua, sunt amintite figurile unor prieteni dispăruți. Totuși, autoarea nu se regăsește în acest spațiu pentru că mai mult o interesează să elaboreze texte inspirate. Cu alte cuvinte, ea împărtășește ideea lui Nichita Stănescu: „Patria mea este limba română”. În același timp, are mari așteptări de la sine, iar insatisfacția provine din faptul că s-a departajat, aproape iremediabil, de sfatul părinților: „Noaptea mă răsucesc / În așternuturi / Ca pe un pat de urzici / Și-mi aduc aminte cum spunea mama: / «Stai la locul tău și-ți va fi bine» / Sau când mă dojenea tata: / «Dacă nu-ți știi locul, așa pățești»” (Locul cel bun); își permite să experimenteze resorturi variate ale creației datorită ocrotirii pe care i-o asigură natura, într-un mod aproape imperceptibil rațiunii: „M-am învelit în frunze de vie”, „Pământul și iarba îmi șopteau” etc.

Cum își înalță pomii floarea în soare,

ca un pas al fructelor care vin, îndulcite de speranța

de a fi gustate îndelung de gurile care nu mai sunt.  

Dan Ionescu: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale, Editura Junimea, colecția Efigii, Iași, 2018, 220 de pagini.

Mențiune: Cartea a avut succes la târgul de carte Gaudeamus, București, 2018.

O noapte furtunoasă: „Iaca, niște papugii…” (Fragmente din carte)

Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.

*Fragmente din lucrarea: Nichita Stănescu într-un nou context, aflată în curs de apariție la Editura Junimea, Colecția Efigii.

Natura se manifestă în ritmul ei, dar pentru a ajunge la împlinire, e nevoie de un impuls.

Unda gândirii, integrată mecanismului teluric, îl impulsionează într-atât, încât locul unui fenomen ca vântul e luat de acțiunea ideii (poetului despre ceva anume, posibil despre imprimarea unui tip sui-generis de sunet) – aceasta e una dintre accepțiile poemului Cântec (C-un gând foșnesc toți arborii mai pur), din volumul Sensul iubirii(1960); alta: numai în grup, arborii dețin capacitatea, care-i face egali unei ființe, de a se învecina metafizicului, de a ajunge să aibă un gând, o intenție: „C-un gând foșnesc toți arborii mai pur”. Rezultatul unui efort hiperbolic, precum foșnirea la un loc, este un semnificat despre o taină.