Dan Ionescu: Adolescența surprinsă liric de Nichita Stănescu*

Adolescența surprinsă liric de Nichita Stănescu

*Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2020

Poeții latini proslăveau frumusețile primăverii, Nichita Stănescu își percepe vârsta drept imn (pe care-l poate intona oricând își dorește, fiind sigur că nu a greșit în selectarea acestui mod de manifestare a bucuriei de a trăi).

Conștientizarea propriei vigori de către poetul ajuns la adolescență sau întorcându-se la anii respectivi, prin intermediul memoriei afective, înseamnă identificarea unui motiv demn de mândrie: de acum înainte, îi stă în putere să ia viața în piept, pentru a irumpe la suprafață, din burta chitului, ca Iona, din acea orbită de interdicții impuse, în timp, de către părinți sau de către oamenii maturi întâlniți la diverse ocazii. Adolescența, dintr-un prilej de mândrie, nu mărturisit, ci fredonat ca formă de libertate de sine, are atu obiectual față de intemperii, echivalent aceluia asigurat de umbrelă, dar mult mai spectacular: „Tu ești cântecul meu de izbândă” (Adolescență). Ochiul conștiinței remarcă nu evidența, precum toată lumea – că adolescenții zburdă – , ci podoabele de pe „frâiele cailor”, anume acele energii simbolizate artizanal: „Peste noapte când te înfățișezi / în firele ploii, / intru surâzând / sub cupolele tale de cristal, / uimit de bogăția ta / și mângâi frâiele cailor tăi / bătute cu piatra de zamfir”. Astfel, vremea rea, traductibilă prin momente mai grele, va fi neglijabilă, o floare la ureche, prilej chiar de impresionare a duduii pe care o place: îi va inspira tinerei adorate încredere în capacitatea lui de traversare a vicisitudinilor vieții, nimic din ceea ce e piedică în realizarea unui vis nu-i va mai sta în cale: „Eu voi încăleca / pe-un armăsar alb / și-mi voi agăța ploile, / cercel sunător la ureche, / să mă auzi când trec”. O mărturie, pe care o cere verificată (eventual, de către iubită – adolescența presupune și exprimarea dragostei primare -), a sincerității proclamației, de a se consacra planului de reușită în viață, o reprezintă seninătatea propriilor ochi: „Privește-mi ochii / cât de albaștri-mi sunt!”. Identificarea valorilor vârstei implică alt gând, al evadării într-o perioadă istorică, adecvată stilului personal de viață îmbrățișat de poet, Comuna primitivă, epocă în care oamenii se asociau mai lejer, în vederea obținerii unui trai mai bun. Vocabula „Comuna” totuși este polisemantică: în afara intervalului istoric amintit, face trimitere fie la Comuna din Paris, fie la instalarea comunismului în țară, dar, pe atunci, efectele deciziilor politice nu acționau încă sau, cel puțin, nu erau cunoscute la o scară largă, decât în mijlocul oamenilor deposedați de proprietăți.

Finalul poemului consfințește optimismul propriu acestei vârste de frontieră: „Mă gândesc la Comună, / la bolțile-i înalte cât privirea. / Și când rostesc numele ei de purpură / și buzele mi se roșesc, / ca de-un sărut, / atunci știu că s-a făcut dimineață / și mă grăbesc în întâmpinarea / soarelui”. A fi gata să iasă în stradă semnifică sentimentul pregătirii pentru un asemenea moment, de angajare socială.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.