*Recenzie apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 7 / 2019

În mare parte, volumul Poeme libere (Ed. Gordian, Timișoara, 2018) de Octavian Doclin este consacrat evocării unor personalități umaniste, precum Petru Creția, sau a unor tabieturi presupuse de profesii variate, precum acelea de geamgiu sau de olar. Alternanța între asemenea teme este explicabilă prin voința autorului, reflectată în Mărturisire, de a fi realizat „ultimul volum original de poeme pe care îl public până în 2020, când voi împlini 70 de ani”. Impresia originalității este augmentată prin selecționarea mai multor referințe critice, semnate de Mircea Martin, Mircea Bârsilă, Tudorel Urian, Maria Nițu și Maria Bologa.

*Recenzie apărută în revista „Ramuri”, Nr. 7 / 2019

Între două lumi (Editura Contrafort, Craiova, 2019), de Monica Larisa Manafu evocă, după cum susține și titlul, două lumi, autoarea situându-se la mijloc: una a celor care au fost, alta a celor care vin. Tensiunile trăite de eul narativ sunt incomensurabile, iar pentru a le face față, le transferă în scriitură. Bine ancorată în realitate, prozatoarea descrie, în manieră balzaciană, cu destulă grijă pentru lectori (ca ei să înțeleagă mediul căreia ea îi aparține) camera unde se regăsește fotografia mamei Florentina: „chipul mamei nu-l cunoscusem decât dintr-o fotografie mai veche, pusă într-o simplă ramă de lemn și dată cu o vopsea aurie, ce aducea o strălucire rece, metalică”.

Recenzie* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 7 / 2019

În Povești de trecere cu noi (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2018), Adriana Teodorescu aspiră la o traversare a timpului, împlinindu-se în iubire. Din Noiembrie, lună generică de schimbare a viziunii asupra lumii – Al. Macedonski însuși începea ciclul Nopților, cu Noapte de noiembrie – , viața autoarei a luat o nouă întorsătură pentru că „am renunțat la citit scris mâncat dormit”. Motivul îl constituie adeziunea la o nouă realitate, cum și-ar dori ea să devină contextul trăit. De fapt, ea intenționează, ca un demiurg, să modifice spațiul, cu accent pe componentele eterne ale naturii – să fie acei stâlpi, invocați de Ch. Baudelaire în Corespondențe, baza noului real, iar ceea ce omul a inventat să apară la scară minimală, ca în Alice în țara minunilor:

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2019, p. 12

Apa de zăpadă (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017), de Grigore Arbore este o antologie lirică, din volumele: Exodul, Cenușa, Auguralia, Poeme, Averse, Stolul de argint, Din toate părțile, Comentariul unui vis și Senza gloria / Fără glorie. Antologia, în prezentarea lui Răzvan Voncu, Mircea Popa și Ion Pop, este însoțită și de numeroase referințe critice „privind unele scrieri și unele inițiative artistice și culturale / științifice ale lui Grigore Arbore (listă selectivă, exclusă orice trimitere la comentarii radio sau în TV)”.

*Cronică apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 6 / 2019

Deschiderea romanului Năucul (Ed. AIUS, Craiova, 2018), de Ioan Suciu pare a relua imaginea finală a nuvelei Pisica neagră, de E. A. Poe, cu deosebirea că, de această dată, pisica nu este disprețuită, dimpotrivă, este prezentată ca un animal de companie care dislocă protagonistul de la preocuparea anterioară, lectura unui roman, pentru alta dinamică și mai relaxantă, ca plimbatul pe stradă, cu scop socializant: „Artemie ieși din atelier îmbrăcat frumos și cu pisica-n brațe, dispăru grăbit în croitoria de alături. Îl întâmpină o doamnă între două vârste”. Coincidența de nume dintre interlocutori, care nu-i frapează fiindcă amândoi aparțin unei lumi stranii, și tipul de conversație, de a bate apa în piuă pe seama unor non-subiecte, fixează romanul în proximitatea dezarmantă a pieselor scrise de Eugen Ionescu, precum Cântăreața cheală: „Artemiza! Spuse femeia întinzând o mânuță pe care Artemie o sărută ceremonios, făcând să apară de sub haină pisica la vederea căreia doamna slobozi un țipăt scurt”. Față de Ismail, personajul urmuzian, care știa să ermetizeze propriile ieșiri, Artemie se etalează ca personaj îndărătnic față de alții, descumpănit fiind de primul dialog, pe care l-a purtat cu vecina croitoreasă. Când nu-i hotărât dacă să ia masa, în restaurantul în care a nimerit, chelnerul, pentru a-l determina să comande, îi vorbește despre greutatea procurării hranei de către oamenii din preistorie. De absurd ține vorbirea despre măsurarea timpului prezent ca despre a istoriei în sine. Prin urmare, timpul desfășurării acțiunii este nedeterminat, între personajele urbane ale cărții și acelea din trecutul îndepărtat, fiind o punte de câteva ore: „Spuneți-mi, domnilor, vă mai amintiți dumneavoastră cum, cu arma-n mână, strămoșii noștri mâncau ce puteau și ei ? Și uite așa, timpul a trecut încet – încet și s-a făcut târziu. Cine are, vă rog, un ceas care merge exact?”.

*Despre logos

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2019

În cel mai recent volum, poeme abandonate în cuvinte (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2018), al cărui titlu face trimitere la forța de creație a logosului, Ioan F. Pop își exprimă stările din vecinătatea iluziilor, iar una dintre stări este de plenitudine, chiar de expansiune anatomică, precum personajele urmuziene activau în planul real cu o dublă însușire, mecanică și umană: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie, / așteptam mângâierile ierbii, / șoaptele vântului / (…) / penumbrele altui timp curgeau printre genele ușor întredeschise, / printre degetele crescute pe tot corpul”. O cauză a solitudinii voluntare o reprezintă propensiunea poetului de a fi altceva decât este, saturat de limitele condiției de om; de exemplu, tinde să facă parte din clasa gasteropodelor, convins că „surghiunul e ultima cochilie în care mai scurmă / ghearele de vapori ale bătrânelor închipuiri”. Pentru că metamorfoza nu poate avea loc în realitate, recurge la evaziuni spirituale, dar și un asemenea procedeu de auto-alienare induce monotonia și oboseala. O cale de reechilibrare a propriei naturi este credința în Iisus: „mâna s-a săturat să fie salahor la himere. / și-a făcut cruci după cruci”.

Dan IONESCU: Nichita Stănescu într-un nou context, Editura Junimea, colecția Efigii, Iași, 2019, 250 p. Preț: 33 de lei

Ideea acestei lucrări vine pe seama unul proiect mal larg, pe care Intenţionez să-l duc la bun sfârşit, Istoria literaturii române.

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 4 / 2019, p.8

Cod numeric personal (Ed. Cartea Românească, București, 2018), de Lucian Vasiliu cuprinde poeme inedite, elaborate între anii: 2009 – 2017. Titlul cărții sugerează disponibilitatea poetului de a-și asuma fatumul în tumultul cetății, precum barzii antici. Fiecare privire îndreptată asupra mediilor variate este dublată de o anumită reflecție asupra a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă atitudinea în circumstanță ar fi fost alta. Orice demers, oricât de ferm, rămâne marcat de recul. Astfel, poetul descinde în cotidian prin contemplarea aparenței senzuale a unei florărese. Gândul că unii semeni l-ar putea învinovăți pentru aceasta îl seacă de energia de a-și trăi viața mai amplu: „aștept / delatori să mă sfâșie / fermecat de sânul plin al florăresei” (Discontinuu).

Într-un spațiu fără dimensiune fantastică, mai degrabă modest, are loc pregătirea protagonistului și de plecare și de preîntâmpinare a capcanelor de pe drumul acesta al inițierii, fie într-o profesie, fie într-o aventură a cunoașterii lumii, la pas sau treaptă cu treaptă.

*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 4 / 2019

Apărută în colecția Orfeu a editurii Scrisul Românesc, Biblioteca din turn, de Cornel Paiu este elaborată în trei secțiuni. Prima dintre ele, intitulată Straja I: Salt în gol, vizează soarta poetului izolat într-un turn imaginar, al cărților: pentru a se reimplica în contextul citadin, poetul nu are decât o singură opțiune, anume saltul, pe care îl vede în gol, din cel puțin două motive; primul: saltul reprezintă modalitatea cea mai convenabilă de a se desprinde ferm de lumea în care s-a refugiat de bunăvoie. Al doilea: afară, în febra cetății, nu-l așteaptă nimic semnificativ, dar are nevoie maximală de conexiunea cu lumea exterioară, pentru a-i afla intențiile și, astfel, el, poetul, să devină pe viitor o strajă mai eficace a valorilor livrești adăpostite în turn. Secțiunea secundă, Raze de lumină, îl surprinde pe poet în același rol, de strajă bibliotecii, însă cu deosebirea că deja a deschis o ușă înspre lume, ca semn al propriei maturități. Viața în sine este simbolizată prin epitetul metaforic (raze) „de lumină”. Ultima parte, Straja a III-a: Case pe apă, este despre menirea poeziei, de a reflecta viața, idee lansată în ars poetica Joc secund, de Ion Barbu.