*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 12 / 2024
Ion Dur se apleacă asupra figurii complexe a lui Mihai Eminescu în volumul M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” (Editura Junimea, Iași, 2024). Titlul dezvăluie o trăsătură esențială a personalității lui Eminescu: nonconformismul în sfera gazetăriei, precum și rigoarea cu care și-a susținut opiniile în paginile publicației „Timpul”, tribuna conservatorilor.
Destul de cuprinzătoare, cartea este concepută în două părți importante: Elemente de gândire privată și Gazetar cu metod științific. Încheierea, intitulată evocator Despărțirea cu împărțire (Da, tot Eminescu am rămas), atrage atenția asupra acelei dimensiuni a poetului care l-a consacrat și ca un puternic susținător al interesului public, un veritabil tribun al cetății.
*Cronică de carte apărută în revista „Convorbiri literare”
Celula cotidiană, despre care s-a scris în cazul lui Bacovia, este spațiul originar (de la care va porni în explorare cosmică) al poetului Mihai Firică, în volumul de lirică, intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022).
Autorului i se pare că locuiește într-un stup, ai cărui pereți de ceară îi percep mai repede rugăciunile, decât Dumnezeu Însuși, care i-a dictat penitența de a sta pe coji de nucă, într-un colț. Convingerea aceasta are cel puțin două cauze posibile: fie deține ceva în suflet, ineluctabil și pe care nu l-a exprimat, fie se uită la femeie adorată, știind ceva aproximativ împovărător și nu-i mărturisește, pentru a nu anihila misterul care-l țintuiește în tăcere: „Tu zâmbești doar seara. / Pereți de ceară absorb rugăciunea, / pe coji de nucă stau de vorbă cu Dumnezeu, / silabisesc în șoaptă, mângâi cuvintele” (Tu zâmbești doar seara).
*Articol apărut în revista „România literară”, Nr. 49 / 2024, p. 19
Urmuz rămâne, fără îndoială, un adept al absurdului cu o manieră distinctivă, oferind o estetică a detaliului care accentuează, cu rafinament, gestul infim, transformat în element de importanță cardinală în cadrul decorativ al narațiunii. Acolo unde acțiunea nu constituie un obiectiv pentru autor, scriitura devine scena unor personaje de esență duală: sunt ființe care par, simultan, impersonale și animate, uneori aspre și reci, scârțâind parcă sub greutatea propriilor metamorfoze, alteori reverențioase și ceremonioase, asemenea unor nobili într-o fastuoasă scenă publică.