Muzica este probabil cea mai veche şi fidelă prietenă a mea, care întotdeauna mi-a fost alături la bine şi la greu. Mi-a dat putere, inspiraţie, m-a educat şi m-a făcut să visez, m-a transportat în lumi imaginare sau reale, mi-a spus poveşti şi m-a făcut să dansez, să mă bucur de viaţă şi de oamenii din jurul meu.
Odată cu 14 februarie, românii au parte de o perioadă cumva controversată, percepută în moduri diferite. Doamnele şi domnişoarele consideră zilele de Sf.Valentin, Dragobete, 1 şi 8 martie ca fiind ocazia anuală pentru a primi şi a oferi semne de dragoste şi apreciere.
Gândindu-mă la persoanele providenţiale mie – indiferent dacă au avut o prezenţă punctuală sau una mai îndelungată în viaţa mea – realizez că de foarte puţine ori am reuşit să le mulţumesc, să le arăt aprecierea şi recunoştinţa mea pe măsura ajutorului primit.
Mă refer mai ales la acele momente şi persoane cheie care apar şi dispar mai înainte să te dezmeticeşti, în experienţe care te tulbură atât de mult, încât îţi este greu să reuşeşti, în acele clipe, să îţi exprimi gratitudinea în toată profunzimea ei. Iar, apoi, acele momente trec, persoanele providenţiale dispar, aşa că, atunci când vrei să le mulţumeşti, constaţi că nu mai ai cui…
În mod cert, prima persoană providenţială din viaţa mea a apărut la începutul începutului, când nici nu mă născusem bine, dar deja nu mai trăiam. Am fost declarată moartă la intrarea în această lume şi aruncată undeva pe jos, într-un lighean cu deşeuri al maternităţii. Acum prioritatea era să fie salvată mama – o slăbănoagă de circa 50 kg hăcuită ca să nască normal, fără cezariană, un copil (enorm pentru ea) de 4,5 kg. Toată echipa se concentra asupra mamei, cu excepţia unei asistente care, în ciuda ordinelor şi ameninţărilor primite de la medic, a insistat să vină la făt – adică la mine – să mă scoată dintre gunoaie şi să reia manevrele de resuscitare. Asistenta se numea Carmen şi îi port cu recunoştinţă numele în actul constatator eliberat de spital (aşa cum a dorit mama), chiar dacă el nu mai apare şi în certificatul de naştere eliberat ulterior (aşa cum a dorit familia).
Cea mai mare nevoie de pastilele mele de fericire o am când ies în oraş la ore de vârf (şi mă apucă disperarea), pentru că Bucureştiul îţi consumă viaţa în trafic. Nici nu trebuie să fii statistician ca să calculezi cât timp din viaţă pierzi cu deplasarea prin acest oraş cronofag. Evident că sunt şi acele excepţii fericite când oamenii se pot deplasa pe jos, cu bicicleta sau cu metroul … dar marea majoritate a bucureştenilor sunt dependenţi de transportul în comun de suprafaţă sau de un autoturism, ceea ce înseamnă ore bune petrecute în trafic. Personal, am constatat că am două variante când este vorba de blocajul în trafic: să las – sau să nu las disperarea să mă copleşească – şi să caut variante. Să transform cumva pierderea în câştig. Aceasta nu este o idee originală – dacă majoritatea pasagerilor stau cu nasul in telefon, şoferii blocaţi în trafic aleg să rezolve diverse mici treburi: unii beau o cafea, sau mănâncă ceva, sau încep/continuă la telefon programul de lucru, alţii fac liste cu sarcini şi priorităţi, unele doamne se machiază …Fiecare încearcă să depăşească constructiv stresul pierderii de timp din trafic.
Ce este un zâmbet? Fiziologic, este o simplă flexare a muşchilor feţei; dar cum oamenii sunt inventivi, i-au atribuit zâmbetului semnificaţii multiple. Poate fi un rictus ironic sau tăios, o expresie de superioritate tainică, un gest fals şi automat adresat clienţilor sau colegilor, o expresie de cedare, acceptare sau chiar fatalitate, un semn de frică şi, uneori, chiar de ură. Dar mai este o categorie de zâmbete pe care am lăsat-o la final, pentru că este cea mai valoroasă. Pentru că nu vine de la suprafaţă sau din minte, ci din inimă. Sau chiar mai din interior, din suflet (da, cele două sunt diferite…). Paradoxal, acestea există chiar şi atunci când muşchii feţei nu se mişcă – dar ele se văd în ochi. Aşa cum se spune că ochii sunt „oglinda” sufletului, eu cred că zâmbetul este „arma” lui. Una dintre cele mai puternice pe care o avem la dispoziţie.
Îmi plac toate anotimpurile, indiferent dacă zilele sunt mai lungi sau mai scurte, caniculare sau friguroase. Fiecare anotimp are frumuseţea sa – prin ocaziile pe care ni le oferă să ne bucurăm de viaţă. Primăvara ne îndeamnă la noi începuturi, vara ne aduce zilele lungi şi însorite, toamna ne răsfaţă cu bogăţia sa de fructe, legume şi culori năucitoare ale frunzelor, iar iarna este asociată cu cele mai frumoase şi vesele sărbători din an.
Nici nu mai ştiu exact cum şi când a apărut prima dată „Inutilul” la noi acasă. Un cotoi adult gri, banal, cu o coadă subţire ca o săbiuţă – asta m-a şi frapat la el, coada lui subţire şi ascuţită, cu foarte puţină blană (probabil fusese rasă)… Nu am aflat nici acum de unde a venit, cum se numeşte sau al cui este, cert este doar că odată ajuns la noi, nu a mai plecat. A stat zi şi noapte trist lângă uşa de la intrare, până ne-a convins să îl lăsăm în casă. Întâi ca să mănânce, apoi ca să se odihnească, apoi ca să doarmă liniştit, într-un colţ, după pofta inimii. Cred că a trecut un an de când pisoiul ăsta ne-a adoptat, timp în care nu s-a schimbat deloc, doar coada arată acum ok – în rest, el este la fel de anonim, liniştit, fără pretenţii. Stă cuminte acolo unde i se permite, nu deranjează, nu miaună, nu se manifestă decât când cere mâncare sau vrea să iasă afară. Cumva în glumă am ajuns să îl numim „Inutilul” pentru că animalul ăsta chiar nu face nimic – nici măcar nu enervează – doar mănâncă şi doarme. Culmea, nu face nici rele: nu lasă păr prin casă (are o blană foarte scurtă), nu are purici, nu trage cu ghearele de covor sau de mobilă, nu aleargă, nu protestează când ceva nu îi convine – pur si simplu acceptă liniştit tot ceea ce vine de la noi.
Pentru că „resetarea” a devenit un cuvânt la modă, am decis ca, din această primă săptămâna din 2023, să mă resetez şi eu, adică să închid programele nocive şi limitative „rulate” până acum, să şterg diversele bug-uri şi cookies-uri din sistem, să mă „devirusez” şi să revin la „setările” mele de bază.