De îndată ce grijile zilei erau potolite, mica noastră odăiță se transforma într-un adevărat atelier de lucru. Începând cu postul Crăciunului și până după Cârnelegi (perioadă de iarnă când se mănâncă de dulce, n.r.), casa trebuia înzestrată cu multe și de toate: haine pentru îmbrăcăminte și zestre pentru măritișul fetelor, fiindcă în celălalt timp al omului, toți trebuiau să iasă la câmp: unii pentru lucratul ogoarelor și al viilor, iar cei mici, pentru pășunatul vitelor. Și mai niciodată nu se întâmpla să se așeze un singur război de țesut în casa noastră. Câte lucruri trebuiau la o familie cu șapte copii, când nici măcar vopselele nu se cumpărau de la prăvălie, ca astăzi. Roșul cel mai aprins îl dădeau rădăcinile de roibă; negrul ca pana corbului, coaja de mojdrean (frasin, n.r.), iar albastrul, ce niciodată nu-și pierdea strălucirea, câteva dramuri de lulachiu, topite într-o oală cu leșie tare de cenușă de cer, anume pregătită pentru vopsit.
