https://blog.revistaderecenzii.com

Ziua a 7-a, luna a 6-a, anul 36, ora Meiji.

O depeșă din Fukuoka dădu de veste ieri, că un criminal disperat, prins acolo, are să fie adus, astăzi, cu trenul de amiază, la Kumamoto, pentru a fi judecat. Un om din poliția din Kumamoto fu și trimis la Fukuoka, ca să ieie pe seamă pe arestat.

Acum patru ani, un hoț zdravăn călcă noaptea o casă din strada Luptătorilor, vârî în sperieți pe cei ce locuiau în ea, îi legă și lua cu dânsul o mulțime de lucruri de preț. Urmărit de aproape de poliție, fu prins în 24 de ceasuri, chiar înainte de-a se putea desface de cele furate. Dar pe când era în drumul spre secție, ici își zdrobi lanțurile, smuci sabia celui care-l prinsese, îl ucise și cu chipul acesta scăpă. Și nu se mai auzi nimica de dânsul, până în timpul din urmă.

Un detectiv din Kumamoto, care din întâmplare vizită o închisoare din Fukuoka, zări printre cei care munceau acolo, o față ce se întipărise de patru ani în creierul său.

– Cine-i omul acesta? întrebă dânsul pe păzitor.

– Un tâlhar, fu răspunsul, înscris aici sub numele de Kusabe.

Detectivul păși spre arestat și-i spuse:

– Kusabe nu e numele tău. Nomura Teichi, ești chemat în Kumamoto pentru un omor.

Criminalul mărturisi totul.

Într-o mare îmbulzeală de lume, mersei și eu, ca să fiu de față la sosirea-i în gară. Mă așteptam să văd și să aud zarvă mare, ocări, îmi era chiar teamă de niscaiva silnicii. Ofițerul ucis fusese foarte iubit: rudele lui aveau fără îndoială să fie printre privitori; și gloata din Kumamoto nu era tocmai atât de blajină. Mai credeam că voi găsi poliție multă, având de furcă. Presupunerile mele deteră toate greș.

Trenul se opri cu obișnuita-i înfățoșare de grabă și zgomot: îmbulzeala și gălăgia călătorilor care-și târau bagajele, strigătele băieților care voiau să-și vândă ziarele japoneze și limonada de Kumamoto. Așteptai la ieșire, ca la vreo cinci minute. Apoi, împins pe portiță, de către un sergent de poliție, se ivi arestatul, un om mare de stat, cu privirea încruntată, cu capul plecat înainte, cu mâinile legate la spate. Arestatul și păzitorul se opriră amândoi în fața portiței, lumea se îndesa mereu înainte, să vadă, însă păstra o tăcere desăvârșită. Atunci auzii pe ofițer strigând:

– Sughihara San! Sughihara O-Kibi, e-aici?

O femeie mică, slăbănoagă, de lângă mine, cu un copil în spate, răspunse: „Hai!” și înaintă prin mulțime. Era văduva celui ce fusese ucis: copilul din spate, era copilul lui. La un semn din mână al ofițerului, mulțimea se dete laoparte, pentru a lăsa loc slobod în jurul arestatului și a celor ce-l însoțeau. Femeia stătea în fața ucigașului, cu copilul. Era o tăcere ca de mormânt. Atunci ofițerul vorbi, dar nu deloc către femeie, ci numai către copil. Grăi încet, dar atât de limpede că putui prinde fiecare silabă :

– Micuțule, iată, acesta-i omul care-a ucis pe tatăl tău acum patru ani. Tu nu erai încă născut, erai în sânul mamei tale. Dacă astăzi n-ai tată, care să te iubească, e datorită acestui om, Privește-l…

Aici ofițerul apucând de sub bărbie pe arestat, îl sili numaidecât ca să-și ridice ochii…

– Uită-te bine la el, băiețele. N-ai teamă. E dureros, însă e datoria ta. Uită-te la el.

De după umărul maică-sii, băiatul se uită cu ochii mari, holbați ca de spaimă: apoi începu să ofteze, și-l pododiră lacrimile. Dar liniștit, ascultător, el se uita mereu, se uita, se uita țintă la fața care prinse a se strâmba.

Mulțimea părea că încetase să mai răsufle.

Văzui cum se răsuceau trăsăturile arestatului, îl văzui deodată aruncându-se în genunchi la pământ, așa legat cum era, lovindu-se cu fața în țărână și izbucnind într-un muget de plâns, ca o mustrare de cuget, care ne zgudui inima:

– Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă, micuțule. Ceea ce am săvârșit, n-am săvârșit din ură, ci numai dintr-o frică nebună, din dorința de a scăpa. Am fost din cale-afară de blestemat. Ți-am făcut ție un rău nespus. Dar acum am să mor, pentru a-mi ispăși păcatul. Chiar doresc moartea. Sunt mulțumit să mor. De aceea, o micuțule, fii îndurător, iartă-mă!

Copilul plângea mereu în tăcere. Ofițerul ridică de jos pe criminalul apucat de cutremur: mulțimea se dete laoparte, ca să-i lese să treacă. Apoi, deodată, întreaga mulțime începu să suspine. Și pe când păzitorul cu fața de bronz trecea pe lângă mine, văzui, ceea ce nu văzusem niciodată, ceea ce puțini pot vreodată vedea, ceea ce fără doar nu voi mai vedea niciodată, văzui lacrimile unui polițist japonez.

Mulțimea se strecură și mă lăsă, gândindu-mă la morala ciudată a acestei priveliști. Asta-i dreptatea nestrămutată, dar totuși înduioșătoare, silind recunoașterea crimei prin mărturia mișcătoare a urmării sale celei mai simple. Aici e mustrarea deznădăjduită de cuget, care nu cere alta decât iertare înainte de a muri. Și aici e și o mulțime de jos, poate mulțimea cea mai primejdioasă din întreagă împărăție, când e întărâtată: înțelegând totul, mișcată de cele petrecute, satisfăcută de căința și rușinarea vădită, și plină nu de mânie, ci numai de jalea păcatului, și asta numai din adânca încercare a greutăților vieții și a slăbăciunii firii omenești.

Dar faptul cel mai vorbitor, cel mai deosebitor al Orientului, din această întâmplare, e că această aducere la remușcare e făcută prin simțul de paternitate al criminalului: acea dragoste înnăscută pentru copii, care cuprinde atâta loc în sufletul fiecărui japonez.

E o poveste, cu cel mai vestit din toți hoții japonezi, Ishikawa Goemon, intrând odată, noaptea, într-o casă, ca să omoare și să prade, fu atât de fermecat de zâmbetul unui prunc, care întinse mânuțele spre el, încât rămase jucându-se cu mica ființă, până ce nu mai era cu putință a-și îndeplini planul. Nu e atât de greu a crede această poveste: pe fiecare an rapoartele poliției ne vorbesc de înduioșarea ce-o au față de copii criminalii de meserie. Acum câteva luni chiar gazetele locale au povestit un caz fioros de omor, uciderea unei căsnicii întregi, de către niște hoți: șapte inși au fost curat tăiați în bucăți, apucați în somn. Dar poliția descoperi acolo și un mic băiețel, cu totul neatins, care plângea singur într-o baltă de sânge. Și se aflară semne neîndoielnice, că cel ce omorâse, trebuie să fi avut o mare băgare de seamă, ca să nu atingă copilul.

Sursa: https://ro.wikisource.org/