https://blog.revistaderecenzii.com/
Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.
Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.
https://blog.revistaderecenzii.com/
POETUL
Tu ești o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,
Tu ești o noapte, eu sunt o stea
Iubita mea.
IUBITA
Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu ești o floare,
Eu sunt un templu, tu ești un zeu
Iubitul meu.
Tu ești un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt
Tu ești un cânt.
POETUL
Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ți să te ghicesc
Și te iubesc!
IUBITA
Îți par o noapte, îți par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îți par un cântec sublim încet
Iubit poet?
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ție-ți arde,
Nimica nu e, nimic al meu
E tot al tău.
https://blog.revistaderecenzii.com/
De-a născoci noi ipoteze doi filozofi s-au dus
Ca să găsească ce cătau în aer gol în sus.
Ast-o făcuse ei ades și fără de balon,
Acuma însă depărtați de-a lumii mare zvon
Pământu-ntreg li se părea un plan pestriț departe.
Și fericit unul din ei exclamă: Frate, frate,
Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime.
Celalt se uită supărat la goala adâncime:
Eu, zău că nu zise apoi
Nu văd pe nime nici sub noi.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Ca povestea cea sărmană
Care nimeni n-o-a-nțeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.
Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.
Dintre chinuri ce mă-neacă
Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul înghețat.
Dar cu moartea cea adâncă
Azi eu schimb al vieții-mi gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aș cruce pe-un mormânt!
Care-i scopul vieții mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce știu ce-i scris în stele,
Când în van lumea o-nvoc.
Crucea-mi pară gânditoare,
Parca arz-a vieții-mi tort,
Căci prin neguri mormântare
Voi să văd fața-mi de mort.
Doar atunci când prin lumine
M-oi sui la Dumnezeu,
Veți gândi și voi la mine
Cum am fost în lume eu.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Îngere palid, îți e mister
Cum că a lumei valuri și șoapte
Este durere și neagră noapte
Pe lângă cer?
Nu știi tu, înger, oare să zbori,
Să lași pământul, trista ruină?
De-ți place cerul, a lui lumină,
De ce nu mori?
O, dar pământul încă te ține
În niște lanțuri țesute-n rai.
Demult zburai tu în lumi senine
De nu iubeai.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Când norii, palate fantastice negre,
Cu geamuri prin cari se vede zafir,
Ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,
Când stele se mir,
Atunci printr-o geană de nouri, deschisă,
Din ochiu-i albastru se vede o stea,
Ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,
C-o rază de nea.
O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,
Un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,
Ai milă și stinge lungi zilele mele
Cobori, o, cobori!
https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe genunchii-mi te-am purtat.
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi, buza-ți creață
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață?
https://blog.revistaderecenzii.com/
– «Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri de soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile Asire
Și întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite»!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– «Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.
Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.
Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.
Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag»?
Înc-o gură și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!
(1873, 1 aprilie)
https://blog.revistaderecenzii.com/
Gândind la tine fruntea-acum mă doare.
Nu știu ce rost mai are-a mea viață
Când n-am avut o clipă de dulceață:
Amar etern și visuri pieritoare!
De ce în noapte glasul tău îngheață!
Vedea-vor ochii-mi înc-o dată oare
Frumosul trup, femeie zâmbitoare!
Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brață?
Tu, blond noroc al unui vis deșert,
Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
De-i mai veni, să știi că nu te iert.
Căci dorul meu mustrări o să-ți tot spuie
Și sărutându-te am să te cert
Cu dezmierdări cum n-am spus nimăruie.
