Frumoasă și jună, oh, dragă-mi mai ești! Eu caut și caut în ochii-ți cerești, Și-n veci nu mă satur și-n veci aș căta, Iubită, dorită, o gură așa!
Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viața mi-o legi O știi și te faci că nu o-nțelegi!
Șireată și dulce copil vinovat De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aștepți să-l fur de pe ochii-ți profunzi Și-n blondele plete tu capul ți-ascunzi!
Cu mâna ți-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauți, nu râde, ci taci; Pedeapsa ce meriți, columbă a mea, O gură-i. Oh, dă-mi-o mi-ai dat-o așa!
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde — Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta, În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.
Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă, Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger… Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.
Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele! Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen
Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă! Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește; Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește? Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul! Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul, Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?
Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna: Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick, Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric, Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.
Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr, Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam, Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfășură nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină! Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat De-aș putea să dorm încaltea. — Somn, a gîndului odină,
O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn — ori vîno moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna, Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!
Dacă treci râul Selenei se face pare că sara Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține. E-o sară frumoasă adormită deși este ziuă. Aerul e vioriu, miroasele florilor mândre; Adormitor se ridică din oștile florilor mândre; Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor, De liane ce spânzură-n aer snopii de flori, Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci, Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare, Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine Până la vârfii din nori cu liane încolăciți-s, Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă. Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină. Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce a-Aurorei, Mișcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade; Iară pe marginea mândrei grădini înălțată-i în huciuri Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul, Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori și lumini. Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei; Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale Nalță-se ca într-un flor învălit palatul Selenei. Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate Și cerdacuri în aer ținut de-argintoase columne Și în trei caturi se-nalță palatul cu mii de ferestre Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră; Și prin bolți de ferestre se văd argintoase coloane, Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua, Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru, Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice, Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune: Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cântec, Care tremură-n veci în aerul fin al serei. D-umerii goi abia se ține o mantie albastră, Mânile albe de ceară se joacă cu cozile blonde Și cu mărgeanul ce cade pe sâni și cu creții de mantă.
Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur, Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.
Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.
O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.
Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara, Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.
Tu surâzi cu nencrezare?… Cât de rea ești tu, copilă! Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz, Să deschei corsetul ista… Tu roșind să râzi gentilă, Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi
Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă! Tu roșești… tu nu vrei, Marta?… O, de-ai ști ce caut eu… Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă, Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.
Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea, Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu, Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare: Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!
Locul ciunt unde aripa se-nalță albă c-argintul Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit, Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul Te-ai uitat… și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.
La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic, cu vînăta lui gheară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară Cu fierul ars în foc.
Deși știu c-a mea liră d-a surda o să bată În preajma minții voastre de patimi îmbătată, De-al patimilor dor; În preajma minții voastre ucisă de orgie, Și putredă de spasmuri, și arsă de beție, Și seacă de amor.
O, fiarbă-vă mînia în vinele stocite, În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite De sînge putrezit; Că-n veci nu se va teme Profetul vre odată De brațele slăbite, puterea leșinată A junelui cănit.
Ce am de-alege oare în seaca-vă ființă? Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi mință, O, oameni morți de vii! Să vă admir curajul în vinure vărsate, În sticle sfărîmate, hurii nerușinate Ce chiuie-n orgii?
Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o, Suflînd din gură boala vieții ce-ați urmat-o, Și arși pîn-în rărunchi; Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară, Cum lingușiți privirea cea stearpă și amară, Cum cădeți în genunchi!
Sculați-vă!… căci anii trecutului se-nșiră, În șiruri triumfale stindardul îl resfiră, Căci Roma a-nviat; Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită, Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită, Poporul împărat.
Sculați-vă!… căci tromba de moarte purtătoare Cu glasul ei lugubru răcnește la popoare Ca leul speriat; Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, Ci-aievea s-a serbat.
Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte, Aci vă poarte vîntul, cum știe să vă poarte A țopăi în joc! Aci vă duceți valuri în mii batalioane, Cum în păduri aprinse, mînat în uragane, Diluviul de foc.
Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman; Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, Și frunțile cărunte le nalță de departe Un Cezar, un Traian.
Cad putredele tronuri în marea de urgie, Se sfarmă de odată cu lanțul de sclavie Și sceptrele de fier; În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier!
În darn răsună vocea-mi de eco repețită, Vă zguduie arama urechea amorțită Și simtul leșinat; Virtutea despletită și patria-ne zeie Nu pot ca să aprinză o singură scînteie În sufletu-nghețat.
Și singur stau și caut, ca uliul care cată În inima junimii de viața-i dezbrăcată Un stîrv spre-a-l sfîșia; Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită, Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețită Un trăsnet ar purta.
Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte, Că-n veci nu se îmbracă în veștede veștminte Misteriul cel sînt; Căci vorba voastră sună ca plîns la cununie, Ca cobea ce îngînă un cînt de veselie, Ca rîsul la mormînt.
Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur Cu-al cântului dar,
Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri, Credeam că ești chipul ce palida stelă Aruncă pe-o frunte de undă rebelă, Pe valul amar.
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri, Răpit d-a ta voce în rai de misteruri, Ș-aduce aminte că-n cerul deschis Văzut-a un geniu cântând Reveria, Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria Și-n tine revede sublimul său vis.
II
Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,
Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt, Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,
Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag, Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag:
Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân, Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.
Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,
Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe în sân.
Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.
