https://blog.revistaderecenzii.com/

Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?… Cât de rea ești tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz,
Să deschei corsetul ista… Tu roșind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi

Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă!
Tu roșești… tu nu vrei, Marta?… O, de-ai ști ce caut eu…
Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!

Locul ciunt unde aripa se-nalță albă c-argintul
Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,
Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul
Te-ai uitat… și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Îngere palid, îți e mister
Cum că a lumei valuri și șoapte
Este durere și neagră noapte
       Pe lângă cer?

Nu știi tu, înger, oare să zbori,
Să lași pământul, trista ruină?
De-ți place cerul, a lui lumină,
       De ce nu mori?

O, dar pământul încă te ține
În niște lanțuri țesute-n rai.
Demult zburai tu în lumi senine ­
       De nu iubeai.

https://blog.revistaderecenzii.com/

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,
Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite,
        Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic, cu vînăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară
        Cu fierul ars în foc.

Deși știu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minții voastre de patimi îmbătată,
        De-al patimilor dor;
În preajma minții voastre ucisă de orgie,
Și putredă de spasmuri, și arsă de beție,
        Și seacă de amor.

O, fiarbă-vă mînia în vinele stocite,
În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite
        De sînge putrezit;
Că-n veci nu se va teme Profetul vre odată
De brațele slăbite, puterea leșinată
        A junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă ființă?
Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi mință,
        O, oameni morți de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărîmate, hurii nerușinate
        Ce chiuie-n orgii?

Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o,
Suflînd din gură boala vieții ce-ați urmat-o,
        Și arși pîn-în rărunchi;
Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară,
Cum lingușiți privirea cea stearpă și amară,
        Cum cădeți în genunchi!

Sculați-vă!… căci anii trecutului se-nșiră,
În șiruri triumfale stindardul îl resfiră,
        Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită,
Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,
        Poporul împărat.

Sculați-vă!… căci tromba de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru răcnește la popoare
        Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,
        Ci-aievea s-a serbat.

Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte,
Aci vă poarte vîntul, cum știe să vă poarte
        A țopăi în joc!
Aci vă duceți valuri în mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mînat în uragane,
        Diluviul de foc.

Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie,
Cum murmură trecutul cu glas de bătălie
        Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,
Și frunțile cărunte le nalță de departe
        Un Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,
Se sfarmă de odată cu lanțul de sclavie
        Și sceptrele de fier;
În două părți infernul portalele-și deschide,
Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde
        Tiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repețită,
Vă zguduie arama urechea amorțită
        Și simtul leșinat;
Virtutea despletită și patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o singură scînteie
        În sufletu-nghețat.

Și singur stau și caut, ca uliul care cată
În inima junimii de viața-i dezbrăcată
        Un stîrv spre-a-l sfîșia;
Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită,
Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețită
        Un trăsnet ar purta.

Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte,
Că-n veci nu se îmbracă în veștede veștminte
        Misteriul cel sînt;
Căci vorba voastră sună ca plîns la cununie,
Ca cobea ce îngînă un cînt de veselie,
        Ca rîsul la mormînt.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu și cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam și înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Și el citea pe Robinson,
Mi-l povestea și mie;
Eu zideam Turnul Vavilon
Din cărți de joc și mai spuneam
Și eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Și l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des și mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurată.

Și frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaște neapărat,
Să-i chem la bătălie ­
Să vedem cine-i mai tare.

Și împăratul broaștelor,
C-un oacaca de fală,
Primi ­ poruncě oștilor.
Ca balta s-o răscoale.
Și am pornit război.

Vai! multe broaște noi am prins
­ Îmi pare chiar pe rege ­
Și-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace

Și drumul broaștelor le-am dat,
Săltau cu bucurie,
În balt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte ­
Și frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb era vistier,
Mârzac cel chior ministru ­
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Și împăratul milostiv
Mi-a dat și de soție
Pe fiica lui cu râs lasciv
Și țapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulțămit cu-n umil semn,
Drept mantie o-prostire ­
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mănăstire,
Într-un cotlon de sobă.

Și ah! și dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Și de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Și pe șură ne primblam
Peste stuf și paie
Și pe munți ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărșileam alături.

Și pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băț,
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-ați dus visuri, v-ați dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate ­
Poate-s deschiși și-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaștri
Luminează ­ un surâs
Din doi vineți aștri
Sufletu-mi trezește.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?

https://blog.revistaderecenzii.com/

I.

Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger
Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur
       Cu-al cântului dar,

Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri,
Credeam că ești chipul ce palida stelă
Aruncă pe-o frunte de undă rebelă,
       Pe valul amar.

Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,
Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ș-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria ­
Și-n tine revede sublimul său vis.

II

Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin,
Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,
Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag,
Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag:

Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,
Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.

Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc
Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin
Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­
Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin nopți tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece
Din visuri sece,
Văd un obraz.

Lumea senină,
Luna cea plină
Și marea lină
Icoană-i sunt;
Ochiu-mi o cată
În lumea lată,
Cu mintea beată
Eu plâng și cânt.

(1869)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Șade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i țărănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spână, ochii mari ­
Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți ­
Colo tinerețea dalbă
Cu râs mult și fără minți.

Femei palide, frumoase,
Fețe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Și-a lor raze luminoase
Printre cale-și cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Unda spumă, vântul trece
       Cu suflarea-i rece
Peste marea ce suspină
       Tristă, dar senină.

Cum nu-s vântul ce aleargă
       Pe oglinda largă,
Luciul apei de-l încruntă
       Cu undă măruntă?

Căci aș trece suvenire
       Blândă de iubire,
Peste-o mare de misteruri
       Ce coprinde ceruri,

Printre visele amare
       A copilei care
O ador, o cânt cum cântă
       Harfa pe o sântă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.1869

https://blog.revistaderecenzii.com/

Viața mea fu ziuă și ceru-mi un senin,
Speranța, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut ­
       O, îngere căzut!

Și două stele negre luciră-n negru foc
Pe cerul vieței mele; ­ iar geniul-noroc
Mă lasă-n lume singur, dispare în abis
       De nour și de vis.

O rază din privire-ți viața mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranța divină a fugit;
Norocul și-a stins steaua… De m-ai iubi măcar ­
       O, înger de amar!

Dar nu!… Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta;
Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca
Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez,
       Ci vecinic te visez.