https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe genunchii-mi te-am purtat.
Ți-am privit în față,
Ochii-mi ochii-ți a cătat,
Gura-mi, buza-ți creață ­
Și m-am pus pe sărutat.
Cine mă învață?

Ca o mamă blând și lin
Ce-un copil răsfață,
Mângâiat-ai fruntea mea
Și m-ai strâns în brață.
Ah, cât te iubesc de mult!
Cine mă învață?

Eu mă duc, te părăsesc ­
Nu mă privi șuler,
La spectacol mă pornesc,
Stăi să-mi văd de guler.
În teatru românesc
Azi e Elisa Müler.

Un copil netrebnic sunt ­
Spune-mi-o apăsată.
Mi-ai legat acest cuvânt
De viața-mi toată,
Mi l-ai dat roșind, plângând
Când ai fost ­ ciudată.

Ah, surâde-mi înc-un pic
Și nu-mi fi ursuză.
Căci cu degetul cel mic
Te ating pe buză.
Și șoptește-mi un nimic
Nimeni să n-auză.

Astăzi e duminecă.
Pac! și una bună.
Eu te las și bine că
Mi te las nebună…
Trage-te de mânecă…
Ce știi de-i minciună.

Nici nu știi, o, turturea,
Ce-mi auz de-a bine.
Tu gândești cine știi ce
Și te uiți la mine.
Ah, iubită mititea,
Cum te-ador pe tine!

Un nimic, un cuvințel,
Spus după perdeauă,
E o piatră de inel,
E a nopții neauă,
Arde-atât, încât cu el
Aș aprinde-o steauă.

Ș-apoi taci ca nu cumva
Să audă-o floare
C-ai șoptit așa ceva:
Din ascunzătoare
S-ar roși ­ mai, mai așa
Cum o oarecare.

Cum te uiți așa, năuc,
Și-n gândiri te-nsinguri,
Ești tu ziua lângă nuc,
Ești tu noaptea-n crânguri,
Să te iau și să te duc,
Să fim numai singuri.

Ș-atunci n-om vorbi defel:
Vorba este pleavă.
Când se iubesc doi astfel
­ Inimă bolnavă ­
Atunci tac, tac cumințel,
Noaptea în dumbravă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți ­
Și lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.

Icia unii stau alene
Și visează și gândesc,
Colo alții chiuiesc,
Iar femei cu lunge gene
Râd în taină și privesc.

Una face că nu vede
Și cu capul stă plecat,
Pe când ochii,-namorat,
A lor raze își repede
La străinul întristat.

La străin cu fruntea pală
Și cu părul ca de corb ­
Buzele ei roșii sorb
Când în brațe și pe poală
Doarme dus amorul orb.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ca a nopții poezie,
Cu-ntunericul talar,
Când se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin, amar,
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor,
Apărând divinizată,
Răpiși sufletu-mi în dor.

Ca zefirii ce adie
Cânturi dulci ca un fior,
Când prin flori de iasomie
Își sting sufletele lor.
Astfel notele murinde
Blânde, palide, încet,
Zbor sub mâna-ți tremurânde,
Ca dulci gânduri de poet.

Sau ca lira sfărâmată,
Ce răsgeme-ngrozitor,
Când o mână înghețată
Rumpe coardele-n fior,
Astfel mâna-ți tremurândă
Bate-un cântec mort și viu,
Ca furtuna descrescândă
Care muge a pustiu.

Ești tu nota rătăcită
Din cântarea sferelor,
Ce eternă, nefinită
Îngerii o cântă-n cor?
Ești ființa-armonioasă
Ce-o gândi un serafin,
Când pe lira-i tânguioasă
Mâna cântecul divin?

Ah, ca visul ce se-mbină
Palid, lin. încetișor,
Cu o rază de lumină
Ce-arde geana ochilor;
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor
Dispărând divinizată,
Răpiși sufletu-mi în dor.(Familia, IV, 29, 18/30 august 1868)

https://blog.revistaderecenzii.com/

trad. de Mihai Eminescu

Și eu născui în sânul Arcadiei și mie
Natura mi-a jurat
La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;
Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

O dată numai Maiul vieței înflorește ­
La mine-a desflorit;
Și zeul lin al păcei ­ o, lume, mă jelește! ­
Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește
Și iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată ­
Pe podul tău pustiu:
Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,
Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată ­
De fericire-n lume nemica eu nu știu.

Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicătoare
Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,
De secoli intronat.

Aci ­ se zice ­ așteaptă pe cei răi spăimântare,
Cei buni sunt fericiți.
A inimei adâncuri vei da la-nfățișare,
Enigmei Providenței vei da o dezlegare,
Vei ține socoteală de cei nenorociți.

Aci espatriatul o patrie găsește,
A suferinței cale spinoasă s-a finit.
Divina fiică, care-Adevărul se numește,
Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește,
A vieței mele repezi frâu iute a oprit.

­ Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare
O, dă-mi junețea ta!
Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viața viitoare
Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.

­ Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale ­
Dă-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare,
Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,
Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.

­ Această-obligațiune la morți e îndreptată
­ Râzând lumea zicea ­
Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată
Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,
La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.

Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:
­ Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învăluită?
Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?
Măreață pentru că e cu coji acoperită,
A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,
Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.

Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare
­ Mumia timpului ­
De balsamul speranței ținute în răcoarea
A groapei locuință; nu aceștěa oare
Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?

Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?
Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?

Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale;
Natura înflorind.
Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,
Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Și totuși credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție ­
Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,
Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

­ Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire!
Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.
Sunt două flori ­ el zise ­ ascultă, Omenire,
Sunt două flori espuse l-a omului găsire:
Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,
Cealaltă n-o aveți.
Cine nu poate crede, să guste. E-o părere
Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.
A lumei istorie a lumei e județ.

Tu ai sperat ­ răsplata ți-a fost dar acordată ­
Speranța-i bunul care norocu-ți destina.
Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată:
Ce se refuză unei minte-ntraripată
Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.1868

https://blog.revistaderecenzii.com/

Glasul plăcerei dulce iubit
Cheamă gândirea pe a mea frunte,
Ce zboară tainic ca și o luntre
În oceanu-i nemărginit.

Stelele toate angeli îi par,
Angeli cu aripi strălucitoare,
A căror inimi tremurătoare
Candele d-aur nouă mi-apar.

Falnică-i pare legea Creării,
Lumi ce de focuri în lumi înot,
Candeli aprinse lui Zebaot,
Ce ard topirei și renvierei.

Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce
Îi pare legea de a iubi,
Fără ea nu e de a trăi,
Fără ea omul ca stins se duce.

De-aceea nu voi ca eu să fiu
Pală idee-a Dumnezeirei,
Șotă copilă a nesimțirei,
Foc mort ce pare a arde viu.

Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume
O frunte albă să o dezmierd
Și-n ea gândirea mea să o pierd,
Cum pierde-un čco pribeagul nume.

Să-ncunun capul unui iubit
Cu vise d-aur în rai țesute,
Până ce ginii necunoscute
Mi-ar rumpe lanțul d-a fi trăit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

­ Care-o fi în lume și al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte și îngălbenite,

Va fi vitezia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?

L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce și iubită, sântă și frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,

Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,
Să-i închin viața sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde și spune?
„Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere”.

Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?

­ N-a fost niciodată. De-a fost vrčodată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost ­ imagină-ți singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,

Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Și care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morții ființa-și pierdu.

Și cântă pe-ăst înger de dulce amor
Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;

Din sufletu-ți rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;

Alege-ți o cruce, alege-un mormânt
Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Și cântă la capu-i și cântă mereu:
Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Care-o_fi_%C3%AEn_lume…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,
Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,
A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,
Sufletu-mbătat de raze și d-eterne primăveri,
Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,
Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie,
Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viața pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție,
Buza ta învinețită de-al corupției mușcat,
Ș-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie
Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat.

Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,
Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț.
Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece
Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune
De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!

                                 * * *

Plângi, copilă? – C-o privire umedă și rugătoare
Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?
La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,
Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.

Șterge-ți ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,
A fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,
Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Venere_%C8%99i_Madon%C4%83

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu e steluță tremurătoare
Să nu gândească în drum de nor
La altă steauă strălucitoare,
La alt amor.

Numai o viață pe gând de moarte,
Numai o frunte ce-a-ngălbenit,
Numai un atom fără de soarte
Nu e iubit.

Galbena steauă fără lumină
­ Altar să n-aibă un dumnezeu ­
Este-al meu suflet care declină,
Sufletul meu!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.

­ Eu am ­ zise-un tunet ­ suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.

­ Nalți suntem noi munții ­ zise-un vechi Carpat ­
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Horia