https://blog.revistaderecenzii.com/
Ei cer să cânt… durerea mea adâncă
S-o lustruiesc în rime și cadențe
Dulci ca lumina lunei primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine, ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură,
Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,
Să reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adâncă
Unei simțiri adevărate niște mofturi.
Mai bine-aș smulge sufletul din mine,
Aș stoarce cu o mână crudă, rece
Tot focul sânt din el, ca în scânteie
Să se risipe, pân-se va-njosi
Să animeze pe deșerți și răi.
O, și de-ați plânge chiar, dacă durerea
Adevărată și neprefăcută
V-ar topi ochii și a mea cântare
V-ar arde sufletul din voi… Atuncea
E și mai rău și-atunci și mai puțin
Va gândi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le citiți ca să puteți a plânge
Căci prin izvor de lacrimi mor dureri
Voi știți c-o mână oricare-ar fi v-atinge
Fruntea cea plină de sudori, și dulce
Va răcori bolnava fierbințeală
Și stavilă la lacrime va pune
C-o sărutare… La mine,
Ce singur stau cu fruntea-ntunecată,
Ce nu pot plânge pentru că durerea
Ochii-mi a stors și sufletul meu aspru
L-a împietrit… la mine
Nimeni nu va gândi, nici a gândit.
La ce? Au nu știu ei cu toții
Că dacă vor seca a mea durere
Cu mângâieri atuncea și izvorul
De cânturi va seca… Nebuni! vă iert…
O, mare, mare înghețată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine!
Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale și mărețe;
Pe scări valuri coborând în ele,
Aș saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.
„Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri”,
Râzând Odin și ridicându-și cupa
M-ar saluta. Și haina ceea lungă
Și albă creții ar arunca de neauă
Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt.
„Un scaun pentru bard” și-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Eu m-aș simți că-s uriaș.
Și zeii mângâind lungele barbe,
Nălțând privirea-n bolțile antice
Spre a-și aminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce virmuiește astăzi
Pe țărâna ce-au locuit-o ei.
„Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a deveni.
Semința cea din zei născută”.
Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă
Ridică cupa lui cu mied: „Ascultă,
Nu mi-i ști spune ce mai face țara
Ce Dacia se numea regatul meu?
Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?”
„Nicicum, o, Decebal. O văd
Pentru întâia dată acum înălțată
Prin părul tău ca o coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.”
„Dară urmașii acelor romani?”
„Ce să vorbesc de ei? Toți oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiul glob… dar ei
Între pigmeii toți sunt cei mai mici
Mai slabi, mai fără suflet, mai mișei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricât de prăpădit
O piatră va găsi, sau o bucată
De fier ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-ați lăsat
Voi oameni mari, ce stați acum cu zeii
Și ospătați cu ei în colbul negru
Uitat ș-ușor al vechiului pământ.
Dar ei… De-ar merge-n sud și nord nimica.
Sunt ca o laie de nomazi și de lăieți
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungați
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Și gloria celor ce sunt.”
„Ah! ce-am dori în ora morții mele,
Roma să guste pân-în fund păharul
Mizeriei și-a decăderii, într-atât
Încât să se desprețuiască ei pe sine
Asta s-a împlinit… Romanii vechi și mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi… Dar cu ce s-ocupă ei?
Or fi crescând căței, or fi-nvățând
Să strige ca cucoșii… un popor
Ce se desprețuiește pe el însuși trebui
S-ajungă la d-acestea.”
„Nu, vorbesc franțuzește și fac politică.”
„E tot atâta.”
„De unde vii?” întreabă Odin blând.
„Am răsărit din fundul Mărei Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit și pe pământ
Și-am coborât la tine, mândre zeu,
Și la consorții tăi cei plini de glorii.
De cântec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Și lunecând prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscolește-n arfa-mi
Un cânt bătrân și răscolind din fundu-i
Sunete-adânci și nemaiauzite,
Ordonă numai sau de vrei ca fluviul
De foc al gândurilor mele mari
Să curgă-n volbură de aur pe picioare
De stânci bătrâne, într-o limbă aspră
Și veche însă clară și înaltă
Ca bolțile cerului tău, o, Odin,
Spune-mi atunci, să-nstrun ale ei coarde
Ca să-mi câștig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie… Dară
De la pitici eu nu primesc nimica.”
„Sărman copil zice bătrânul zeu
De ce răscolești tu toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a cuprins?
Nu crede că-n furtună, în durere,
În arderea unei păduri bătrâne,
În arderea și-amestecul hidos
Al gândurilor unui neferice
E frumusețea. Nu în seninul,
În liniștea adâncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumusețe…
(Fruntea-i înaltă,
De neauă coperită, și coroana-i
De stele-albastre strălucea în hală,
Și vorba lui blândă era duioasă.)
… Din cupa mea de aur bea auroră
S-între seninul blândei diminețe
În pieptul tău. Și ți-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolți mai nalte decât însuși cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspendă lampe mari ca niște albe lune
Ce împlu lumea visurilor mele
Cu o lumină dulce, albă, caldă.
Stâlpii sclipesc, bolțile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere mai albă
Ca-argintul cel de viu. Un aer
Blând argintiu îți va îmfla tot părul,
Vei răsufla miroase dulci de crin,
Talarul tău va lumina în noapte
Prin hale vei zări blândele-mi zâne,
Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos.”
O vorbă zice murii cei albaștri
Ai mării, desfăcuți în două, -mi lasă
Privirea într-un labirint de neauă:
Coloane nalte, bolți arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau… și-n umbra
Cea clar-oscură-a stâlpilor de neauă
Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
Subțire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i păr de aur desfăcut
Cădea pân-la călcâie, haina-i albă
Udă părea de moale strălucită
Cuprindea membrii ei dulci și zvelți,
Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
În van a împleti părul de aur,
Gura-i o roză surâzând deschisă,
Ochii-i albaștri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ține
Haina cea lungă și bogată. „Vino,
Odin îi zice, blând copil al mării.
Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborât în noaptea noastră clară
Să cânte roagă-l.” Ca o umbră
Strălucind argintiu în clară noapte
S-apropie… „O, nu te teme, -mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna și durerea,
De ce să tremuri la a mea privire?”
Lin tremură glasul ei blând în noapte.
„O, zână, nu de frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
Să cânt? Dar oare la a ta privire
Nu amuțește cântul de-admirare
Nu ești un cântec însăși cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodată
Din arfa unui bard? O, fecioară,
Vin-lângă mine, să mă uit în ochii-ți,
Să uit de lume, ah! să pot uita
Fierea cu care ei m-au adăpat
În lume. Cine-ar fi știut
Că-n fundul mării tu trăiești, copilă,
Ca un mărgăritar, topit din visul
Mării întregi,
Și nu te temi că aurul din plete-ți
Se va topi în stele și că păru-ți
Amestecat cu ele-ar străluci
În noapte-albastră a acestei lumi;
Și nu te temi că glasul tău
Va-ndulci vecinicia cea amară
A mării!” Măgulitor, ea zice,
Ș-o roză ea lasă pe a mea gură,
Cu tânăr miros roza gurei sale.
Frumoasă ești, ca să găsesc cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaștri,
Sufletul tău cel blând, nevinovat,
Aș sfărma soarele în țăndări de-aur,
L-aș presăra-n cărarea ca de neauă:
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci și albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul mării,
Pe fruntea ei coroană pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea înfocată,
Căci ea-i regina frumuseții a lumii.
Ea capu-și rezemă de ai mei umeri
Și glasul ei îmi șopti în ureche:
Voi îndulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adăpat
Căci te iubesc, sărmanul meu copil.
Și Odin își deschise ochii albaștri
Și mari, râzând cu ei iar zeii
Lin șoșoteau între ei bătrânește
Și surâzând își aduceau aminte
De-a tinereții zile dulci a lor, ascunse
În negura secolilor trecuți.
