https://blog.revistaderecenzii.com/
Prin nopți tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece
Din visuri sece,
Văd un obraz.
Lumea senină,
Luna cea plină
Și marea lină
Icoană-i sunt;
Ochiu-mi o cată
În lumea lată,
Cu mintea beată
Eu plâng și cânt.
(1869)
https://blog.revistaderecenzii.com/
Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Șade tânăr domnul Vlad
Sub căciula-i țărănească
Pe-a lui umeri plete cad.
Astfel șade trist și rece
La ospățul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte și rece,
Cu-ochiul negru înfundat.
Fața palidă și tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Fața spână, ochii mari
Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.
Ici bătrâni ca iarna albă,
Munți cu fruntea de arginți,
Șoptesc dulce și cuminți
Colo tinerețea dalbă
Cu râs mult și fără minți.
Femei palide, frumoase,
Fețe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Și-a lor raze luminoase
Printre cale-și cată loc.
Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeți mulți,
Vorbe dulci să tot asculți,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulți.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Unda spumă, vântul trece
Cu suflarea-i rece
Peste marea ce suspină
Tristă, dar senină.
Cum nu-s vântul ce aleargă
Pe oglinda largă,
Luciul apei de-l încruntă
Cu undă măruntă?
Căci aș trece suvenire
Blândă de iubire,
Peste-o mare de misteruri
Ce coprinde ceruri,
Printre visele amare
A copilei care
O ador, o cânt cum cântă
Harfa pe o sântă.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului :
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.1869
https://blog.revistaderecenzii.com/
Viața mea fu ziuă și ceru-mi un senin,
Speranța, steaua de-aur mie-mi lucea în sân
Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut
O, îngere căzut!
Și două stele negre luciră-n negru foc
Pe cerul vieței mele; iar geniul-noroc
Mă lasă-n lume singur, dispare în abis
De nour și de vis.
O rază din privire-ți viața mi-a-nnegrit,
Din sânul meu speranța divină a fugit;
Norocul și-a stins steaua… De m-ai iubi măcar
O, înger de amar!
Dar nu!… Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta;
Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca
Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez,
Ci vecinic te visez.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Norul țipă, dunii latră,
Marea se zvârcole-n veci,
Prin scheletele de piatră,
Ce-n natura cea maratră,
Stau bătrâne, slabe, seci.
În castelul trist și mare,
Ce se nalță rece, sur,
Cu fantasticul lui mur,
Printre stânci cu poala-n mare
Și cu fruntea-n cer de-azur;
În castel izbind de nouri,
Stă-n fereastra ca un arc,
Într-a mărei lungi ecouri,
Fața-n văl de gând și nouri
Al serafilor monarc.
Un monarc cu fața pală
Și cu păr de-un aur blond,
Iar în ochiu-i, vagabund,
Vezi lumina matinală
Stele-albastre fără fund.
Cine-i îngerul pe maluri,
Ce visează în castel,
Când al mărei vis rebel
Sfarmă lumile-i de valuri
De pământul eternel?
Cine-i zâna fără nume
Ce privește tot în veci,
Printre stânci de pietre seci,
Cum se scutură de spume
Ale mărei unde reci?
Ea privește ca o lună
Dintr-un nor de piatră, sur,
Ce-o întunecă-mprejur
Cerul norii își adună
Și castelul l-înconjur.
https://blog.revistaderecenzii.com/
– „Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută ești, copilă,
Din nevrednică iubire.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,
Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur;
Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,
Flori juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.
Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,
Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,
Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.
Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară,
Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară
Cătră marea liniștită, ce înecă a lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;
Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,
Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganți –
Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!
Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,
I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț
Și să pară răsărită din visările pustiei,
Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei,
Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
Ș-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufașe
Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,
Racle ce încap în ele epopeea unui scald.
Se-nserează… Nilul doarme și ies stelele din strungă,
Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă.
Cine-a deschis piramida și înăuntru a intrat?
Este regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe
El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe
A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad.
În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune.
Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune;
În zădar caut-al vieții înțeles nedezlegat.
Iese-n noapte… ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară…
Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară
Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat…
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,
Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde
Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,
Toat-a apei, a pustiei și a nopții măreție
Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție,
Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.
Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure
De-a isvorului său taină, despre vremi apuse, sure,
Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor.
Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei rază,
Nalță zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.
Și în templele mărețe – colonade-n marmuri albe,
Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe,
Și al preoților cântec sună-n harfe de argint;
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună;
Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.
Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,
Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun.
El în mic privește-acolo căile lor tăinuite
Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite
Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.
Și se poate că spre răul unei ginți efeminate,
Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate,
Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;
Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,
Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri
Unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors.
Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă;
Și în Nil numai deșertul nisipișul și-l adapă,
Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriți.
Memphis, Teba, țara-ntreagă coperită-i de ruine,
Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine,
Sorind viața lor de basme prin câmpie nisipiți.
Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,
Noaptea flamingo cel roșu, apa-ncet, încet pătrunde,
Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic;
Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,
Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,
Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
Ș-atunci Memphis se înalță, argintos gând al pustiei,
Închegare măiestrită din suflarea vijeliei…
Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,
Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele
De orașul care iese din pustiile de jele;
Din pământ și de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;
Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;
Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,
Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce
Sus în curțile din Memphis, unde-n săli lumină luce;
Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.
Poesii (1884)
https://blog.revistaderecenzii.com/
De-a născoci noi ipoteze doi filozofi s-au dus
Ca să găsească ce cătau în aer gol în sus.
Ast-o făcuse ei ades și fără de balon,
Acuma însă depărtați de-a lumii mare zvon
Pământu-ntreg li se părea un plan pestriț departe.
Și fericit unul din ei exclamă: Frate, frate,
Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime.
Celalt se uită supărat la goala adâncime:
Eu, zău că nu zise apoi
Nu văd pe nime nici sub noi.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Când privești oglinda mărei,
Vezi în ea
Țărmuri verzi și cerul sărei,
Nor și stea.
Unda-n plesnetul ei geme
Și Eol
Sună-n papura ce freme
Barcarol.
Un minut dacă te-i pierde,
Tu, măcar,
Sub noianul mării verde
Și amar,
Colo-n umeda-i pustie,
Ca-n sicriu,
Te-ai simți pe vecinicie
Mort de viu.
Vezi pe buza mea pălită
Un surâs,
Vezi pe fruntea-mi liniștită
Dulce vis,
Și al luncei vânt de vară
Călduros
Cântă-n lira mea amară
Lănguros.
De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Și venin,
Ai cunoaște-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine
Iată eu.