Credeam ieri că steaua-ți e-un suflet de înger Ce tremură-n ceruri, un cuget de aur Ce-arunc-a lui raze-n o luncă de laur Cu-al cântului dar,
Iar tu, interpretă-a cereștilor plângeri, Credeam că ești chipul ce palida stelă Aruncă pe-o frunte de undă rebelă, Pe valul amar.
Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri, Răpit d-a ta voce în rai de misteruri, Ș-aduce aminte că-n cerul deschis Văzut-a un geniu cântând Reveria, Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria Și-n tine revede sublimul său vis.
II
Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin, Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,
Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt, Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,
Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag, Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag:
Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân, Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.
Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,
Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe în sân.
Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.
Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se trec și mor Ca și miile de unde, Ce un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit.
Numai poetul, Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului : În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde păsări ca el Se-ntrec în cântări.1869
Viața mea fu ziuă și ceru-mi un senin, Speranța, steaua de-aur mie-mi lucea în sân Până ce-ntr-al meu suflet deodat-ai apărut O, îngere căzut!
Și două stele negre luciră-n negru foc Pe cerul vieței mele; iar geniul-noroc Mă lasă-n lume singur, dispare în abis De nour și de vis.
O rază din privire-ți viața mi-a-nnegrit, Din sânul meu speranța divină a fugit; Norocul și-a stins steaua… De m-ai iubi măcar O, înger de amar!
Dar nu!… Din lumea-mi neagră tu zbori în calea ta; Sub pasul tău pe-arenă de aur vei călca Când eu pierdut în noapte-mi nimic nu mai sperez, Ci vecinic te visez.
Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur, Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur; Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc, Flori juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.
Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară, Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară Cătră marea liniștită, ce înecă a lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice; Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganți – Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț
Și să pară răsărită din visările pustiei, Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei, Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ș-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald.
Se-nserează… Nilul doarme și ies stelele din strungă, Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida și înăuntru a intrat? Este regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad.
În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune. Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune; În zădar caut-al vieții înțeles nedezlegat. Iese-n noapte… ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară… Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat…
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint, Toat-a apei, a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție, Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.
Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a isvorului său taină, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor. Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei rază, Nalță zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.
Și în templele mărețe – colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe, Și al preoților cântec sună-n harfe de argint; Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună; Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic privește-acolo căile lor tăinuite Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.
Și se poate că spre răul unei ginți efeminate, Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors; Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri Unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors.
Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă; Și în Nil numai deșertul nisipișul și-l adapă, Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriți. Memphis, Teba, țara-ntreagă coperită-i de ruine, Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viața lor de basme prin câmpie nisipiți.
Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel roșu, apa-ncet, încet pătrunde, Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic; Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
Ș-atunci Memphis se înalță, argintos gând al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei… Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele De orașul care iese din pustiile de jele; Din pământ și de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte; Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce Sus în curțile din Memphis, unde-n săli lumină luce; Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.
De-a născoci noi ipoteze doi filozofi s-au dus Ca să găsească ce cătau în aer gol în sus. Ast-o făcuse ei ades și fără de balon, Acuma însă depărtați de-a lumii mare zvon Pământu-ntreg li se părea un plan pestriț departe. Și fericit unul din ei exclamă: Frate, frate, Mă simt acuma desfăcut, deasupra noastră nime. Celalt se uită supărat la goala adâncime: Eu, zău că nu zise apoi Nu văd pe nime nici sub noi.
