Când privești oglinda mărei, Vezi în ea Țărmuri verzi și cerul sărei, Nor și stea. Unda-n plesnetul ei geme Și Eol Sună-n papura ce freme Barcarol.
Un minut dacă te-i pierde, Tu, măcar, Sub noianul mării verde Și amar, Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu.
Vezi pe buza mea pălită Un surâs, Vezi pe fruntea-mi liniștită Dulce vis, Și al luncei vânt de vară Călduros Cântă-n lira mea amară Lănguros.
De-ai pătrunde c-o privire Al meu sân, Să vezi marea-i de mâhnire Și venin, Ai cunoaște-atuncea bine Traiul meu: Suflet mort, zâmbiri senine Iată eu.
Dați-mi arpă de aramă Dar cu strunele de fier Căci să cânt acuma cer Ca un vânt ce se sfaramă Printre stânci de-ngheț și ger.
Dați-mi arpă de aramă Pe-a mea frunte crengi de brad Voi să cânt ca largul vad Sau c-a lumei sântă dramă Sau ca răcnetul din iad.
Dați-mi cupa cea de piatră Dar umpleți cu sânge roși Din dușmanii fioroși
…………………………… ……………………………
Voi să cânt în poezie De-acei timpi urâți păgâni Când strămoșii cei bătrâni Se luptau cu bărbăție Și-i dau nume „La români!” La români! Popor de fală Cap de geniu, piept de foc Cu județiul de proroc Dar cu inimă regală Și cu flamuri de noroc.
Câți maghiari cu cap de câne, Câți tatari cu ochii mici, Câte limburi de peltici S-au zdrobit de stânci bătrâne Ce veghează înc-aici. Câte ginți cu limba slavă Au venit și-au revenit Dar cu toți s-au nimicit, O câmpie de otavă Sub al coastei fier negrit.
Dați-mi arpa în rugină Să mai cânt zguduitor De-al românilor popor Și-de-al țărei cei române,
Și de-al secolilor dor! Ce să cânt, fii de-armonie, Ce să cânt ca să vă-ntrec Și-n durere să mă-nec Căci cântarea mi-e stafie Pieptu-i rece, capul sec!
Să cânt nației ce vie Poartă jugul cel de lemn Sub al barbarilor semn, Multe semne de sclavie Și de viață nici un semn.
Să cânt țărei… Legei făr’ de Dumnezeu! Să cânt frunții de ateu Ce reneagă tată, mamă Și-i ca dușmanul mai rău?
Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stîncelor aruncă durerea-i înspumată Gemîndul uragan. De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere, De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu, Să fac să rump-o lume ce sfîșie-n tăcere Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă, Un ocean se-mbată pe-al vînturilor joc, Și norii-și spun în tunet durerea lor mugindă, Gîndirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor, Căci mie mi-a dat soarta amara mîngîiere O piatră să ador.
Murindului speranța, turbării răzbunarea, Profetului blestemul, credinței Dumnezeu, La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea, Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ți, care mă învenină, Nimic, doar suvenirea surîsului tău lin, Nimic decît o rază din fața ta senină, Din ochiul tău senin.
Și te iubesc, copilă, cum repedea junie Iubește-n ochi de flacări al zilelor noroc, Iubesc precum iubește pe-o albă vijelie Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire, De-ar tremura la sînu-mi gingașul tău mijloc, Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un diadem de foc.
Și-aș pune soarta lumii pe buza-ți purpurie, Aș pune lege lumii rîzîndul tău delir, Aș face al tău zîmbet un secol de orgie, Și lacrimile-ți mir.
Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, Ca preotul altarul, ca spaima un azil; Ca sceptrul mîna blîndă, ca vulturul mărirea, Ca visul pe-un copil.
Și pasu-n urma-ți zboară c-o tainică mînie, Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit, Cu fruntea-nvinețită, cu fața cenușie Icoana ce-a iubit.
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri, Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.
Ca a nopții poezie, Cu-ntunericul talar, Când se-mbină, se-mlădie C-un glas tainic, lin, amar, Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor, Apărând divinizată, Răpiși sufletu-mi în dor.
Ca zefirii ce adie Cânturi dulci ca un fior, Când prin flori de iasomie Își sting sufletele lor. Astfel notele murinde Blânde, palide, încet, Zbor sub mâna-ți tremurânde, Ca dulci gânduri de poet.
Sau ca lira sfărâmată, Ce răsgeme-ngrozitor, Când o mână înghețată Rumpe coardele-n fior, Astfel mâna-ți tremurândă Bate-un cântec mort și viu, Ca furtuna descrescândă Care muge a pustiu.
Ești tu nota rătăcită Din cântarea sferelor, Ce eternă, nefinită Îngerii o cântă-n cor? Ești ființa-armonioasă Ce-o gândi un serafin, Când pe lira-i tânguioasă Mâna cântecul divin?
Ah, ca visul ce se-mbină Palid, lin. încetișor, Cu o rază de lumină Ce-arde geana ochilor; Tu cântare întrupată! De-al aplauzelor flor Dispărând divinizată, Răpiși sufletu-mi în dor.(Familia, IV, 29, 18/30 august 1868)
Și eu născui în sânul Arcadiei și mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieței înflorește La mine-a desflorit; Și zeul lin al păcei o, lume, mă jelește! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește Și iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată Pe podul tău pustiu: Primește-mputerirea-mi fortunei adresată, Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată De fericire-n lume nemica eu nu știu.
Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare, De secoli intronat.
Aci se zice așteaptă pe cei răi spăimântare, Cei buni sunt fericiți. A inimei adâncuri vei da la-nfățișare, Enigmei Providenței vei da o dezlegare, Vei ține socoteală de cei nenorociți.
Aci espatriatul o patrie găsește, A suferinței cale spinoasă s-a finit. Divina fiică, care-Adevărul se numește, Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește, A vieței mele repezi frâu iute a oprit.
Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare O, dă-mi junețea ta! Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare. Luai avizu-acesta pe viața viitoare Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.
Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale Dă-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare, Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare, Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.
Această-obligațiune la morți e îndreptată Râzând lumea zicea Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată, La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.
Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare: Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale? Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită? Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești? Măreață pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită, Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.
Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare Mumia timpului De balsamul speranței ținute în răcoarea A groapei locuință; nu aceștěa oare Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?
Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea? Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale; Natura înflorind. Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale Și totuși credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător, Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire! Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. Sunt două flori el zise ascultă, Omenire, Sunt două flori espuse l-a omului găsire: Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.
Și cine-ați frânt în lume numai una din ele, Cealaltă n-o aveți. Cine nu poate crede, să guste. E-o părere Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră. A lumei istorie a lumei e județ.
Tu ai sperat răsplata ți-a fost dar acordată Speranța-i bunul care norocu-ți destina. Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată: Ce se refuză unei minte-ntraripată Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.1868
