https://blog.revistaderecenzii.com/
Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,
La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară.
https://blog.revistaderecenzii.com/
De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?
https://blog.revistaderecenzii.com/
Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi sosește, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ș-avea trei copii și era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ținea, că-mpușca câte-o păsăruică, o vindea ș-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ș-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ș-așa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopții vin dracii.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miază-noaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;
Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.
Sursa: https://www.versuri.ro/versuri/mihai-eminescu-dorinta-_3517.html#
https://blog.revistaderecenzii.com/
Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.
Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.
Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.
Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește:
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul,
Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Sara_pe_deal
https://blog.revistaderecenzii.com/
| Copii eram noi amândoi Copii eram noi amândoi, Frate-meu şi cu mine. Din coji de nucă car cu boi Făceam şi înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne. Şi el citea pe Robinson, Mi-l povestea şi mie; Eu zideam Turnul-Vavilon Din cărţi de joc şi mai spuneam Şi eu câte-o prostie. Adesea la scăldat mergeam În ochiul de pădure, La balta mare ajungeam Şi l-al ei mijloc înotam La insula cea verde. Din lut acolo am zidit, Din stuful des şi mare, Cetate mândră la privit, Cu turnuri mari de tinichea, Cu zid împreşurată. Şi frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie, Să merg la broaşte nempăcat, Să-i chem în bătălie – Să vedem cine-i mai tare. Şi împăratul broaştelor, C-un oacacŕ de fală, Primi – poruncě ostirilor Ca balta s-o răscoale. Şi am pornit război. Vai! multe broaşte noi am prins – Îmi pare chiar pe rege – Şi-n turnul negru le-am închis, Din insula cea verde. Spre sar-am făcut pace. Şi drumul broaştelor le-am dat. Săltau cu bucurie, Îbalt-adânc s-au cufundat Ca să nu mai revie. Noi am pornit spre casă. Atunci răsplata am cerut Pentru a mele fapte – Şi frate-meu m-a desemnat De rege-n miazănoapte Peste popoare-ndiane. Motanul alb cel vistier, Mânzac cel chior ministru – Când de la el eu leafa-mi cer, El miaună sinistru. Cordial i-am strâns eu laba. Şi împăratul milostiv Mi-a dat şi de soţie, Pe fiica lui cu râs lasciv Şi ţapănă, nurlie, Pe Tlantaqu-caputli. Am mulţămit cu umil semn, – Drept mantie-o prostire – M-am dus l-amanta mea de lemn, În sfânta mânăstire, Într-un cotlonde sobă. Şi ah! şi dragă-mi mai era! Vorbeam blând cu dânsa, Dară ea nu-mi răspundea Şi de ciudă eu atunci Am aruncat-o-n foc. Şi pe şură ne primblam Peste stuf şi paie Şi pe munţi ne-nchipuiam. Cu fiece bătaie Mărsileam alături. Şi pe cap mi se îmfla Casca de hârtie. O batistă într-un băţ. Steag de bătălie. Cântam: Trararah! Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! Mort e al meu frate. Nimeni ochii-i n-a închis În străinătate – Poate-s deschişi şi-n groapă! Dar ades într-al meu vis Ochii mari albaştri Luminează – un surâs Din doi vineţi aştri Sufletu-mi trezeşte. Eu? Mai este inima-mi Din copilărie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ah! îmi îmblă ades prin gând O cântare veche. Parcă-mi ţiuie-aiurind Dulce în ureche: Lume, lume şi iar lume! Sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/copiieram.php |
https://blog.revistaderecenzii.com/
Sunt ani la mijloc și incă mulți vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari și mână rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar când te văd zâmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Sunt_ani_la_mijloc