https://blog.revistaderecenzii.com/

Narațiune originală

Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian August. Adică ea citise un roman ș-ar fi voit să fie de douăzeci și șase de ani și nu era decât de paisprezece; el, istoria romanilor și voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece și umbla la școală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermil, el uitase pe Octavian August și aștepta felicitări de ziua lui. Tata i-a dat un ceasornic frumos, mama — o besectea de toaletă, sora — o pereche de papuci. Elis -nimic. Elis, adică Cleopatra, vară-sa. El se retrăsese în odaia lui, unde clasicii erau așezați pe-un scrin în religioasă regulă și neviolabilitate și se primbla cu pași mari prin casă. Era brunet și cam poetic. Avea ochi albaștri, ceea ce vrea să zică mult, și era frumos băiet. Acum stătu cu mirare înaintea oglinzii, se uita cu mirare în ochii lui proprii și părea că-i întreba ceva. „Tolla mi-a făcut-o”. Era o vreme în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egiptului se numea Tolla. El se numea pe atunci Bertrand… tempi passati!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se poate considera de exemplu ca scoarță a volumului (alias doașcă) scilicet pentru cine nu vrea s-o citească sau ca așa-numit Avant-propos, esprimându-mă franțuzește, ba chiar de capitolul prim al scrierei – daca vom băga bine de seamă. Și să vedeți de ce: Pentru cine nu citește decât titlul unei cărți, partea cea mai interesantă a cărții – adică care l-a in­teresat – e însuși titlul. Pentru cine nu citește decât prologul unei cărți, partea cea mai interesantă e tocmai prologul, pentru că numai pe el l-a citit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

…După această întâmplare minunată, Cavalerul meu își grăbi calul spre măgura unui deal depărtat, ca să treacă bălțile și mlaștinele periculoase ale Bugeagului. Dar abia isprăvise jumătatea drumului și drumuri multe veneau în cruce și ori încotro se-ntorcea nu vedea în zare decât ponor, ponor pustiu și sur îl înconjura și nici nu mai știa încotro s-o apuce. Îl apucă noaptea. Era una din acele nopți negre în care luna plutește ca o pată abia văzută pe cer. Numai din când în când ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina șesul sur și pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri și gropi, calul era obosit, lui însuși îi venea să cadă din șea. Se dădu jos de pe cal și-și puse urechea la pământ. Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot… el tresări. Își întoarse ochii de unde i se păru c-auzise sunet și văzu o lumină turbure și pâlpâitoare parecă. Apucă atunci calul de frâu și-ncepu să meargă în pas iuțit * ― deși abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un șanț pe care-l umpluse trestia și buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina ― și, când luna ieși pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche și mare, cu câte un turn la fiecare colț și cu o poartă uriașă în mijlocul zidului. Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe-alocurea, murii păreau a se înclina neproptiți, ferestele sparte, lemnăria putredă și năruită. Un podeț mișcător, mai mult putregăit, ducea peste șanț la curtea castelului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Privesc orașul furnicar ­
Cu oameni mulți și muri bizari,
Pe strade largi cu multe bolți,
Cu câte-un chip la a stradei colț.
Și trec foind, râzând, vorbind,
Mulțime de-oameni pași grăbind
Dar numai p-ici și pe colea
Merge unul de-a-nletelea,
Cu ochii-n cer, pe șuierate,
Țiindu-și mânile la spate.
S-aude clopot răsunând,
Cu prapuri, cruci, icoani, viind,
Preoții lin și în veștminte
Cântând a cărților cuvinte.
În urmă vin ca-ntr-un prohod;
Tineri, femei, copii, norod;
Dar nu-i prohod ­ sfințire de-apă,
Pe uliți lumea să nu-ncapă;
Se scurg încet ­ tarra bumbum ­
Ostașii vin în marș acum,
Naintea lor tambur-major,
Voinic el calcă din picior
Și tobe tare-n tact ei bat
Și pașii sună apăsat;
Lucesc și armele în șir,
Frumos stindarde se deșir;
Ei trec mereu ­ tarra bumbum ­
Și dup-un colț dispar acum…
O fată trece c-un profil
Rotund și dulce de copil,
Un câne fuge spăriet,
Șuier-un lotru de băiet,
Într-o răspântie uzată
Și-ntinde-un orb mâna uscată,
Hamalul trece încărcat,
Și orologiile bat ­
Dar nimeni mai nu le ascultă
De vorbă multă, lume multă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Privesc_ora%C8%99ul_furnicar

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Sursa: http://www.mihai-eminescu.ro/invierea-de-mihai-eminescu/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Și eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii să răsară
Și să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânați de glas de ape,
Și să scap din mână cârma,
Și lopețile să-mi scape;

Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lacul_(Eminescu)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și în jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.