Comoara. Nuvelă de Ioan Slavici

Carti Audio: Ioan Slavici - Comoara

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuprins

I[modifică]

Sănătatea! Binecuvântata de sănătate! Sănătos să fii, și ți-e destul un pumn de mălai, ca nici pe un împărat să nu te dai!

Se scula Duțu cu noaptea-n cap și pleca-n cântarul cocoșilor, căci era lung drumul până la linie și ținea să se puie la lucru mai nainte de a se fi luminat de ziuă. Căra pământul cu metrul cubic, și cu cât mai de dimineață-ncepea să-l care și cu cât mai pe noapte înceta cu căratul, cu atât mai mulți erau metrii la sfârșitul săptămânii.

Bun gând a avut cine a pus la cale ridicarea forturilor: cari toată săptămâna pământul cu roaba și iai sâmbăta polul, ba chiar un pol și jumătate, dacă ești om harnic și nu pierzi vremea stând de vorbă, umblând de ici până colo, ori făcându-ți țigările.

Iară Duțu, om și altfel harnic, mai era și deprins cu treaba aceasta din timpul cât a stat în oștire, la compania de geniu.

Bun lucru și oștirea: pierzi, ce-i drept, trei ani de zile, dar vezi lume și te mai alegi cu ceva.

Plecând cu noaptea-n cap, lucrând toată ziua întins și întorcându-se pe-ntunerec, n-avea Duțu timp nici să mănânce, nici să doarmă, dar era om care ține la tăvăleală, și cu atât mai bine îi tigneau duminecile și zilele de sărbători, când Stanca se gătea ca o porumbiță, lua pe cel mic în brațe și pe cel măricel în coadă și mergeau cu toții la horă, nu ca să joace, ci ca să nu stea singuri acasă. Iar dacă erau odată la han, nu puteau să macine-n sec: tot pe timpul cât stătuse-n oștire a luat Duțu și deprinderea de a nu-și trage, când n-are nevoie, nimic de la gură. De ce adecă muncea el toată săptămâna?! Casa îi era plină; nevasta și el erau bine îmbrăcați; copiilor nu le lipsea nimic; în ladă se adunau încetul cu încetul polii pentru perechea de boi; e om bogat cine-i sănătos și știe să rabde și să muncească.

Un singur păcat avea Duțu: băiat deștept, gureș și curățel, el a mai învățat la oștire și vreo trei buchii, și acum se credea și mai țanțoș de l-ai fi socotit în rândul oamenilor cu două juguri de câte patru boi. I s-ar fi trecut, poate, și asta, dar mai era și rău de gură și nu suferea ca cineva să-l atingă la sărăcia lui. Așa, într-una din zile, trecând prin fața casei lui Ghiță al Popii, care avea două juguri cu câte patru boi și se fălea mereu cu ele, nu s-a putut stăpâni să n-o întrebe pe Ana, nevasta lui Ghiță.

– Bună ziua, Ano, ce mai fac boii?

-Mulțumim de-ntrebare, sunt bine! răspunse Ana, care nu era nici ea mai deșteaptă decât bărbatul ei.

– Dar Ghiță ce face? Întrebă iar Duțu, zâmbind pe sub mustață.

– E bine și el! răspunse Ana, care nu înțelegea nici acum batjocura.

Au înțeles-o însă vecinii, și peste puțin, așa-i răutatea omenească, sătenii nu-i mai ziceau lui Ghiță, ca mai nainte, Ghiță al Popii, ci Ghiță al Boilor.

Și multe de aceste făcea Duțu când alții nu-l lăsau în pace.

Chiar și asta mai ales de dorul Stanchii, care ținea ca nimeni să nu-i treacă bărbatului ei înainte.

Și adecă de ce să-i treacă?!

Averea n-ai decât să vrei, și ți-o faci; pe om însă nu poți să ți-l faci, și mai rar pe omul ca Duțu al ei. Asta toți trebuiau s-o știe!

– Mai rar femeie ca nevasră-mea! zicea și Duțu, care ținea și el ca nimeni să nu-i treacă nevestei sale înainte.

Era de nesuferit cum țineau oamenii aceștia unul la altul și la ale lor. Copii ca Stanca, găini ca Stanca, rațe ca Stanca, gâște ca Stanca, purcei ca Duțu, capre ca Duțu nu mai avea nimeni. Își făcuseră și ei o cocioabă de casă. Nu-i vorba, era pusă la un loc bun, largă și luminoasă, totdeauna curată ca-n zi de Paști; o făcuseră din hărnicia lor, dar auzindu-i vorbind de ea, ai fi crezut că-i curte domnească, iară nu colibă de mojic.

Noroc că n-aveau bogății oamenii aceștia, că n-ar fi putut nimeni să le ajungă la nas!

Așa-i firea omenească: stă ascunsă până ce n-a ajuns omul în largul lui, ea se dă apoi de gol.

E câte unul pe care sărăcia-l face sfiicios, dacă nu chiar umilit, blând la fire și totdeauna gata de-a le sări altora într-ajutor, încât ai zice că n-ar întrece nimic bunătatea lui dacă n-ar înăbuși-o sărăcia; când colo, te pomenești că, ajuns bogat, nu mai vrea să-și aducă aminte de nevoile celor săraci și se dă pe față inima lui cea neagră.

Altul e-ndușmănit de sărăcie și n-are milă nici cu cei bogați, nici cu cei săraci ca dânsul, dar, ajuns bogat, se-mpacă cu lumea și se dă pe față ca om cu inima miloasă.

Numai la lărgime iese la iveală firea cea adevărată a omului, și sunt rari oamenii care-și păstrează firea în toate împregiurările.

Așa, plecând cu noaptea-n cap, lucrând ziua toată și întorcându-se pe-ntunecate acasă, puteau să fie Duțu și Stanca oameni răi de gură și buni de inimă: te pomenești însă că, harnici cum sunt, se-mbogățesc și iese cu totul altceva din ei.

Ba poate că nici chiar așa de săraci n-ar fi cum sunt, dacă nu i-ar fi intrat lui Duțu în minte gândul că el are să fie om cu stare. I-o fi venit așa din senin, i-o fi spus-o vreo țigancă, destul că el nu punea nici un preț pe averea altora, fiindcă nu se îndoia că va fi odată și el avut. Avea mâna norocoasă, și pe ce punea el mâna lui nu putea să-i iasă decât bine.

Deprins cu gândul acesta, nu o dată, dând cu cazmaua în pământ, el se-ntreba de ce adecă n-ar fi cu putință ca să găsească vreo comoară-n calea lui. Și-n vremuri de mult, și-n vremuri mai apropiate a fost drum larg pe acolo pe la Focșani. Trecut-au și turcii, și tătarii, și boieri bogați, ba chiar și domni plecați în pribegie, numai bunul Dumnezeu știe câți și ce fel de oameni fugari au trecut: cine știe dacă nu cumva vreunul și-a îngropat comorile tocmai unde Duțu-și încărca metrii cubici de pământ?!

Chiar dacă n-ar fi, nu e nici un păcat să și-o închipuiască: lucrează mai cu poftă, timpul îi trece mai bine.

Când, deodată, Doamne ferește și-n ceas bun să fie! cazmaua se lovește de ceva vârtos, foarte vârtos, ce nu suna nici a lemn, nici a piatră, nici a cărămidă, nici a oală spartă, nici chiar a fier, ci curat ca o căldare de aramă, ca un cazan, mare cazan.

Duțu, om de vreo douăzeci și opt de ani, mai mult slab decât plin la trup, mai mult bălan decât oacheș, cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat și cu fața galbenă și mai lungă decât de obicei. Îi trecuse un fel de junghi prin inimă, i se oprise sângele-n vine și i se tăiaseră picioarele.

– Dăduși de cazan?! grăi Dumitru al Ciungului, care săpa la o depărtare de vreo zece pași.

Duțu se cutremură în tot trupul și se uită speriat împregiurul său.

Vorbise Dumitru-n glumă, dar grăise un adevăr atât de grozav, încât Duțu abia se mai putea stăpâni să nu-l lovească cu cazmaua-n cap, ca să-l lase mort pe loc.

Mai erau însă și alții prin apropiere.

– Da, am dat, răspunse el cu glasul înecat. „Dar, taci, c-o să-l ridicăm la noapte și să-l împărțim”, voi el să urmeze, dar aceste vorbe i se opriră-n gât.

Era peste putință ca el să împartă cu cineva: mai bine moarte de om!

Urmă deci a săpa înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; răsuflarea i se îneca însă, mânile și picioarele îi tremurau, ochii i se furișau pânditori spre Dumitru.

Un singur sâmțământ îl stăpânea: frica de o mare primejdie necunoscută.

El nu știa și nu putea să se încredințeze dacă e ori nu cazan în pământ și dacă e ori nu ceva în cazan; era însă amețit de gândul că trebuie să fie, și-n amețeala aceasta era ca ieșit din fire.

– O să te faci boier mare, Duțule; fă-mă și pe mine vreun vătaf la curtea ta, grăi Dumitru, urmându-și gluma.

Duțu iar se cutremură.

– O să te fac – răspunse el – mai mare peste cei mici.

– Numai să nu fie vreo comoară pusă cu blestem… urmă Dumitru. Zice că sunt și comori care sunt fermecate, ca să aducă nenorociri celor ce pun mâna pe ele.

Duțu se mai liniști.

Văzând că Dumitru nu trage cu ochiul și că le ia toate în glumă, o dete și el pe glumă.

– Comoară să fie – Îi răspunse el -, căci de noroc, grija mea!

– Și adecă de ce n-ar putea să fie! grăi Dumitru mai așezat. Multe s-au petrecut în țara noastră și nu e loc deschis în care n-ai putea să găsești comori.

Acum Duțu era încredințat că nu bănuiește Dumitru nimic; sângele, cu toate aceste, nu i se potoli. Săpa înainte și băga bine de seamă, ca să nu mai ajungă cazmaua pe unde sunase cazanul, dar îl treceau fiorii când vedea că roaba se umple și trebuie să plece cu ea la fonul depărtat, vreo patru sute de pași.

Era peste purință ca el să plece, să se depărteze, să părăsească comoara lui – acolo, în apropierea lui Dumitru.

El răsuflă ușurat când Dumitru plecă cu roaba plină.

Mai erau și niște bulgari pe șanț, dar aceștia lucrau departe, la vreo sută de pași: acum era timpul să pună încă o dată cazmaua, ca să se încredințeze mai bine.

Nu! Până la noapte el nu mai putea să facă nimic. Era peste putință ca să nu fie cazanul acolo, cazanul plin: mai bine mort!

Roaba îi era plină și Dumitru se-ntorcea cu roaba lui goală. Abia acum dete cu socoteală c-ar fi trebuit să plece și să se întoarcă deodată cu el: nu-i rămânea decât să aștepte până ce nu-și va fi umplut Dumitru din nou roaba. Ca să-și facă de lucru și să piardă vremea până atunci, el se așeză pe marginea șanțului și se desculță, apoi iar își puse opincile, încetinel, cu multă chibzuială, ca omul îngrozit de lungimea timpului. Era abia pe la prânzul mic și el mai avea să sape mult și să ducă multe roabe pline.

Pe când el moșmolea la nojița opincii din stânga, iată și căpitanul de jurnă – n-ar mai fi fost!…

Puțin avea să-i pese capitanului de jurnă dacă Duțu face mulți ori puțini metri cubici pe zi; el era însă căpitan, adecă om deprins a ținea rânduiala în toate și a nu lăsa pe nimeni să-și piardă vremea degeaba.

– Dar tu – strigă el cu energie militară – ce paști muștele? Vrei să ne ajungă iarna aici?!

Duțu sări speriat în picioare.

– Mi-a intrat – răspunse el strâmtorat – nisip în opinci!

– De unde, măi, nisip?! Unde ai găsit tu nisip?

Duțu avea multe păcate, dar nu-și aducea aminte ca să se fi făcut vreodată de rușine spuind minciuni. Îi era dar greu, de nu mai cuteza să se uite-n ochii căpitanului.

Nici că ținea însă căpitanul să vadă ochii lui Duțu: el se uita la groapa din fața lui.

Acolo unde sunase cazanul locul rămăsese nesăpat, pământul neridicat deopotrivă cu fundul șanțului, un lucru pe care ochii unui căpitan de geniu nu pot să-l sufără.

– Dar de aici, măi, de ce n-ai ridicat pământul?! Ai servit tu în compania de geniu?! strigă el gata să-l umfle.

Duțu iar începu să tremure în tot trupul.

– Îl scot, domnule căpitan – răspunse el cuprins de deznădăjduite – Îl scot.

– Haid’! – strigă căpitanul – ia cazmaua! Scoate-l în fața mea după regulament, să te văd eu.

Duțu se uită ca turbat la dânsul. Ah! de ce nu erau numai amândoi, căci, chiar general dac-ar fi fost, l-ar fi lăsat mort pe loc. Așa nu-i rămânea decât să puie mâna pe cazma și să ridice pământul.

Vai de capul lui!

Încet, cu băgare de seamă, pipăind cu vârful cazmalei, ca nu cumva să atingă cazanul, el afâna pământul, pentru ca să-l ridice apoi cu lopata și să-l arunce în roaba plină.

Căpitanul își pierdu răbdarea.

– Ce umbli cu cazmaua parcă dai în buba din spinarea mă-tii! ? se răsti el, apoi smunci cazmaua din mâna lui, ca să-i arate cum se lucrează cu ea.

– Uite așa!

– Aoleo! strigă Duțu, și căzu ca o cocoloașă la marginea șanțului, când văzu că căpitanul înfige cu toată puterea în pământ. Aoleo! strigă iar, când se pomeni că nu suna cazanul.

– Ce e! ? Îl întrebă căpitanul mirat.

– Mi-e rău, domnule căpitan, gângăni Duțu. Tare mi-e rău! Mă taie la inimă și-mi vine să leșin; mă trec sudorile și-mi vine să vărs.

Căpitanul vedea că i-e în adevăr rău: fața îi era verde-galbenă, ochii i se împăingeniseră și buzele i se făcuseră vinete.

– Du-te la lazaret să-ți dea picături! Îi porunci el muiat.

– Nu mă duc, răspunse Duțu îndărătnicit și înfigându-se oarecum în pământ. Eu stau aici! nu pot să mă duc. Să meargă Dumitru și să mi le aducă picăturile acelea.

– Haide, grăi căpitanul grăbit, și plecă însoțit de Dumitru.

Rămas el singur, Duțu se uită câtva timp buiguit în vânt.

„N-a sunat, zise apoi într-un târziu. E comoară, dar comoară pusă cu blestem! ”

II[modifică]

– Scapă-mă, Doamne! Dezleagă-mă, Doamne! Ia-mă, Doamne, ori fă-mă ce-am fost! gemu Duțu tăvălindu-se pe jos.

Așa deodată, ca din senin, numai pentru că i s-a părut că suna a cazan, el, om în toată firea, s-a pomenit muiat ca mărul bătut de nu mai știa ce să-și facă. Nu-l mai tăia, ce-i drept, la inimă și nu-i mai venea să leșine, dar era amețit, sudorile tot i se mai iveau din când în când pe frunte, tremura mereu, un grozav neastâmpăr îl cuprinsese.

Nici că era însă chip să-și vie în fire.

Timpul se oprise parcă în loc. Trecuse o spaimă de vreme de când cu căpitanul, și seara tot nu sosise încă, ziua tot nu se mai sfârșea.

Ca să rămâie singur, el a rugat pe Dumitru să se ducă să-i spună Stanchii că n-are astă-seară să-l aștepte, fiindcă, deși îi este mai bine, se sâmte prea istovit ca să facă lungul drum pân-acasă.

Nu era adevărat și n-o mai mințise în viața lui pe Stanca; dar alta nu-i rămânea de făcut și, la urma urmelor, nu el, ci Dumitru era cel ce o mințea. Rămas singur, Duțu s-a dumirit încetul cu încetul.

Nu se mai îndoia că e fermecată comoara și era hotărât să nu se atingă de ea, cùm nu te atingi de omul înciumat. Ce folos de bogăție, dacă ea, chiar din clipa în care o atingi, te face din om neom?!

Era hotărât Duțu, dar hotărârile omului sunt omenești: un gând le aduce și altul le ia. Cum gândurile se înșirau pe gonite în sufletul lui, mereu se ivea și iar se reivea cu ele sâmțământul că nu e cu putință ca el să se lipsească de comoara lui, fie ea chiar blestămată. De ce adecă a găsit-o?! De ce tocmai el?! A stat atâta timp în pământ fără ca vreun altul să fi dat peste ea? De ce tocmai el a trebuit să sape aici, iară nu Dumitru ori vreunul dintre bulgari?! Are fiecare om soarta lui, de care, fie bună, fie rea, nu poate să scape, și-i era câteodată lui Duțu parcă toate stau în strânsă legătură, și forturile au trebuit să fie ridicate tocmai acum și tocmai aici, pentru ca el să lucreze la ele și să găsească neapărat comoara.

Și iar i se lumina capul.

„Nu! — zicea el mai limpezit la minte – eu fac ce vreau, și vreau după cum mi-e firea. E numai din întâmplare c-am găsit-o; ar fi putut s-o găsească și altul, care nu făcea ca mine: ce am să fac eu?! Nu vreau! ” strigă apoi, și sări îndărătnicit în picioare.

Îi era parcă Satana-l ispitea și trebuia să-i arate că e mai tare decât ispita și nu i se supune.

„Nu! Își zicea în gândul lui, nu-mi trebuie. Eu cu Stanca mea și cu copiii mei trebuie să rămânem ce suntem; mai bine decât așa pentru noi nu se poate, n-avem să fim scoși din ale noastre! ”

Și iar tremura în tot trupul când își dedea seamă de necunoscutul spre care era împins de ispitirile unei mari bogății, el, care nu voia să se dea, ci să rămâie stăpân pe sine și pe ale sale.

Zbătându-se astfel, el adeseori era cuprins de îndoială și se pipăia însuși pe sine, ca să se încredințeze dacă nu cumva visează, dacă el e în adevăr el însuși, tot cel ce fusese mai nainte, tot cum se știa pe sine.

„Ei! Își zise într-un târziu, parcă visând, tot nu eu însumi m-aș pipăi pe mine și m-aș încredința că eu însumi sunt, așa cum în aievea mă știu?! ”

Nesuferită ființă viața omenească: ești și nu ți-e cu putință să te încredințezi dacă și-ți pari cum în adevăr ești.

Ar fi vrut Duțu să se desfacă în două și să iasă oarecum însuși din sine, ca să se poată privi însuși pe sine, cum privea lucrurile ce-l încungiurau.

„Dar – zise el – ce-am văzut, dacă privesc cu ochii?! Are lumină plină și soarele, pe care-l visezi; și ale lui raze te ard; și stelele visate lucesc pe cer; și iarba visată e verde; și-n războiul visat curge sânge; și bucuria visată îți umple sufletul de dulceață; și durerea visată te sfâșie: totuna ție dacă te visezi trăind ori trăiești în aievea. ”

El se scutură, ca să se deștepte, dacă va fi visând, dar în zadar, căci nălucirea nu se schimba.

În mijlocul acestei buiguieli, un singur lucru era hotărât în gândul lui: că trebuie să se încredințeze dacă e ori nu un cazan cu comoară acolo unde el dăduse cu cazmaua-n ceva ce-i sunase a cazan, că el singur și nevăzut de nimeni are să vadă – și apoi, ce-a fi să fie!

În amurgul serii el se ridică, își luă cazmaua, târnăcopul și lopata și le strânse la un loc, ca să le aibă la îndemână, apoi se uită cu ochi pânditori în toate părțile. Oamenii încetaseră cu lucrul, și unii plecau spre casă, alții se duceau la cantină, iar alții stăteau fără de nici o treabă ori își făceau, ca bulgarii din apropiere, rost de odihnă. Era încă mișcare-n toate părțile, și cu cât mai bine se-nnopta, cu atât mai iuți erau bătăile inimii lui, căci cu atât mai mult se apropia clipa de la care atârna viața lui.

În sfârșit, el nu mai putu să se stăpânească.

O! ce binefăcătoare e întunecimea!

După ce se uită o dată cu ochii scânteietori împregiurul său, el se coborî tiptil în șanț și începu să scurme pământul cu ghearele și să-l dea cu palma la o parte, ridicând mereu capul, ca să se uite împregiur. Și cum scurma cu ghearele, cum dădea cu palma, cum se uita împregiur, inima i se zbătea în piept, sângele îi zvâcnea în tâmple și răsuflarea îi era înecată.

Deodată el sâmți ceva vârtos și neted și începu să scurme iute și tot mai iute, ca ieșit din fire, să scurme cu amândouă mânile și să pipăie cu toate degetele: era cazan și era mare.

El puse mâna ca să-l miște.

Se mișca, și era greu, grozav de greu!

Duțu se-ndreptă și se uită încă o dată lung și liniștit împregiur, apoi își făcu cruce.

„Ia-mă, Doamne, sub paza ta – zise el – și mă ferește de păcat: acum să nu-mi mai iasă nimeni în cale, că eu n-am ce să-i fac, trebuie să-l omor! ”

Luă apoi cazmaua și începu să afâneze pământul de dimpregiurul cazanului, dar încet, cu măsură, fără pripire, ca omul căruia nu are să-i pese de nimeni și de nimic.

Era o căldare cu capac de aramă, nu prea mare, dar grea, încât Duțu abia putu s-o ridice ca s-o pună la o parte.

El ridică capacul și începu să pipăie, așa pe-ntunerec, ca să vadă ce e într-însul. Erau bani, unii mai mici, alții mai mari, aur, tot aur greu; mai erau și lanțuri, și brățare, și salbe de mărgăritare, și potir, încă un potir, o cupă cu petre scumpe, înc-o salbă, și inele, și cercei… El le pipăia toate cu mânile lui și nu era vis, ci-n aievea, căci inima îi era încleștată și capul, cu toate aceste, atât de limpede, încât el lăsă comoara și iar începu să afâneze pământul, pentru ca nu cumva cineva, trecând mâne pe acolo, să cunoască locul de unde fusese ridicat cazanul.

Apoi?!

Ce avea să facă mai departe?!

Acasă nu era chip să ducă cazanul; lasă că era prea greu, dar putea să dea peste cineva în drumul lui.

El se uită încă o dată împregiur, aruncă ochii spre pădurea ce se afla pe coaste, la depărtare de vreo cinci sute de pași, apoi își scoase cuțitul din brâu și-l luă în dinți, apucă cazmaua subțioară, ridică cazanul cu amândouă mânile și plecă spre pădure, tiptil, cu băgare de seamă, ca nimeni să nu se poată ivi nevăzut de dânsul la depărtare de o sută de pași.

Ajuns în apropierea pădurii, el așeză cazanul pe iarbă și se duse ca să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor, apoi iar se întoarse și-și luă comoara, ca s-o îngroape aici, la un loc mai adăpostit și știut numai de el.

Dar ce să facă un mojic ca dânsul cu o comoară împărătească?

O! el nu mai era mojic acum!

Din clipa în care sâmțise aurul, și mărgăritarele, și pietrele scumpe în mânile lui, el era deopotrivă cu orișicine care avea și e gata să-și apere cu viața avutul și să curme viața celui ce vrea să se atingă de el.

Nu prea știa Duțu ce are să facă cu atâta bogăție, dar nu se temea că n-o să știe ce are să facă cu ea. Asta se găsește ușor!

Mai întâi și mai întâi, nimeni în lumea aceasta nu trebuia să sâmtă că, om sărac, așa deodată a ajuns la mari bogății – nici Stanca, nu! nici ea! Bună femeie, dar muiere, minte ușoară, gură slobodă.

Păcat, dar așa trebuia să fie!

Încetul cu încetul, pe nesâmțite, trebuia să-și scoată la iveală bogățiile.

„Am – zicea el în gândul lui – să iau o parte și să mă duc cu ea la București, ca s-o prefac în bani. Apoi m-apuc de negoț și câștig, câștig din ce în ce mai mult, prefăcând încetul cu încetul întreaga comoară în bani. N-o să-i treacă nimănuia prin gând că nu din negoțul meu m-am îmbogățit. ”

Așa veneau lucrurile prin chiar firea lor.

Ce adecă l-ar fi putut împinge să se dea de gol?

El și Stanca și copiii lor se mulțumeau cu puțin și se sâmțeau fericiți în sărăcia lor; chiar fiind bogați, nimic nu-i făcea să se bucure, așa deodată, de bogățiile lor. Pofta-ți vine numai încetul cu încetul.

El săpă o groapă sub rădăcina unui stejar bătrân și o săpă adâncă, mai adâncă, apoi luă cazanul, îl așeză în ea și scoase unul câte unul cincizeci de bucăți, după cum se nimerea, bani și mai mari, și mai mici.

Asta era pentru început.

Când era însă să pună capacul, el mai scoase un pumn, așa pe nenumărate, ba puse mâna și pe un lanț și pe o brățară.

La urma urmelor, de la sine luă și tot era mai bine la dânsul decât aici în pădure.

Dar era destul: el așeză capacul, trase pământul peste cazan și așeză peste el un strat de frunze uscate, iar încet și cu băgare de seamă, ca nimeni să nu bănuiască nimic.

Erau toate bine.

El își făcu din nou cruce.

„Îți mulțumesc Ție, Doamne! ” grăi umilit.

„E noroc în lumea aceasta! ” urmă peste puțin.

Ce s-ar fi ales de mine dacă de acolo până aici mi-ar fi ieșit cineva în cale?! Îl omoram și nu mai aveam zi bună! ”

În adevăr, mare noroc!

El însă nu putea să plece: era parcă legat, ferecat de stejarul acela.

Ce prostie! Cum a putut el să aleagă tocmai stejarul bătrân, care de azi până mâne poate să cadă sub secure?!

Fără ca să mai stea pe gânduri, el luă cazmaua și începu să sape o altă groapă, sub un alt stejar mai tânăr, care se afla la depărtare de vreo treizeci de pași.

Când groapa fu gata, el se duse și dezgropă cazanul, ca să-l treacă în ea.

Și dacă acolo ar fi mai în vedere decât aici?!

Afurisită de comoară!

El răsturnă o parte din ea în groapa cea veche: așa era mai cuminte, și ici și colo; dacă se perde una, rămâne cealaltă. Trecu dar cu cazanul la groapa cea nouă.

Prostie! Tot era mai bine sub stejarul cel bătrân: răsturnă dar aici o parte și iar se întoarse cu cazanul.

Era târziu, după miezul nopții, când se îmbărbătă, în sfârșit, să plece.

Zăpăcit de atâte frământări sufletești, frânt trupește și stăpânit de frica omului, care umblă noaptea cu bogății ascunse, el abia la jumătate de drum își dete seamă că și-a uitat cuțitul și cazmaua în pădure, la cei doi stejari, nu-și mai aducea aminte la care. Ca gonit de iele, se întoarse înapoi, așa razna prin pădure, dar nu mai era chip să-și găsească copacii. Alerga încoace și încolo ca ieșit din minți; știa unde sunt, și nu-i găsea, trecea pe lângă ei, și nu-i nimerea; se împiedica de cazmaua lui, și n-o vedea.

Afurisită de comoară!

Stanca se sculase de mult și le dăduse purcei/or de mâncare, când Duțu sosi, în sfârșit, acasă, pe jumătate leșinat, cu fața galbenă, cu ochii sperioși și intrați în cap, cu mânile zgâriate și cu buza de din jos tăiată de cuțitul ce ținuse în gură și cu pieptul cămășii stropit de sângele scurs peste bărbii.

– Ce e cu tine?! Întrebă ea, cuprinsă de fiori.

– Mi-a fost rău, foarte rău, răspunse el fără să îndrăznească a se uita în ochii ei; dar mi-a trecut; sunt numai prăpădit de abia mă mai țin picioarele.

Rău i-a fost, în adevăr, lui Duțu; dar Stanca lui, care-l cunoștea, îl vedea că nu mai are inima deschisă ca mai nainte și nu-l credea că i-a fost rău așa cum el voia să-l înțeleagă.

„S-a întâmplat o nenorocire, își zise dânsa pe jumătate leșinată; omul ăsta a omorât pe cineva! ”

Nu! se putea! Duțu al ei nu era om care putea să facă rău! Și totuși, când se uita la el, fața lui nu mai era ca mai nainte, voioasă, deschisă și pusă pe luare în bătaie de joc, era în ea ceva aspru și nemilos, ceva ce te făcea să sâmți pe omul care putea să și omoare.

„Nu! – zise ea – orișice ar fi, e ceva ce mie n-are să-mi spună, ceva ce eu nu trebuie și nici nu voiesc să știu. ”

În adevăr, cam așa ceva și era.

Muierea, însă, tot muiere.

Orișicât a moșmolit Duțu mai nainte de a-și face rând de odihnă, Stanca tot l-a zăpsit că el ascunde ceva la căpătâiul patului în care avea să se culce.

Nu voia muierea să știe ce-a ascuns; asta era treaba lui, dar după ce el a adormit cum știa el să doarmă, ea tot s-a dus tiptil, și cu răsuflarea oprită, a scos cârpa de sub căpătâi.

Ah! săraca de ea! nenorocita de ea!

Bani de aur, mulți bani de aur curat și greu, lanțuri lucrate cu măiestrie! brățări împodobite cu mărgăritare și cu pietre scumpe!

De ce a trebuit să le vadă ea, femeia, care le vede toate cu inima, iar nu cu ochii, și toate de-a-ndoaselea le înțelege! ?

Satana s-a pus la mijloc, ca s-o ispitească și să-i strice viața!

Îngrozită și cu sângele răcit în vine, ea puse iar cârpa la loc, apoi tot tiptil, cu răsuflarea oprită și cu ochii muiați în lacrămi, ea se depărtă și ieși din casă, pentru ca să meargă la copiii ei, care nu știau și nu-nțelegeau nimic, și să-i mângâie plângând, să se mângâie plângându-i.

Într-un târziu, ea se ridică cu fața liniștită și aspră și se întoarse iar în casă, apoi se lăsă în genunchi, își plecă capul pe pat și plânse iar lung și lin.

„Sărac de tine și de mine și de noi toți! suspină în cele din urmă. Ce frumoasă ne-a fost viața și cât de grea ni s-a făcut deodată! În zadar văd cu ochii și tot nu cred, și chiar dac-ar fi, tu tot tu-mi rămâi! Eu nu știu nimic! N-am văzut! Singur sufletul meu să știe! ”

III[modifică]

Cu ce nu se deprinde omul?!

Se temea Duțu, nu-i vorba, și nu mai umbla țanțoș ca mai-nainte prin lume, ci cu pas sfiicios și uitându-se mereu împregiurul său, ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Dar, la urma urmelor, de omorât n-a omorât pe nimeni, de jefuit n-a jefuit, de furat n-a furat, foc n-a pus, în borșul nimănui n-a suflat; prea tare n-avea să se teamă. Un singur lucru i se putea întâmpla: să se afle cumva c-a găsit comoara, și guvernul s-o ieie de la dânsul.

Acest singur lucru era însă mare lucru, pe care Duțu nu-l voia cu nici un preț: a lui era comoara și numai a lui trebuia să și rămâie!

Dar ce dracul! El nu era om prost; cum să-l prindă, dacă era om deștept?! Și om deștept se sâmțea Duțu, sărac, dar deștept de nu se dedea pe nimeni: pe el nu putea nimeni să-l încurce.

Păcat numai că Stanca era foarte prăpădită. Nu zicea nimic, dar era foarte supărată. Asta-l muncea pe Duțu, fiindcă n-avea dânsa de ce să fie prăpădită. Păcat, dar tot al lui și al ei păcat, căci n-are bărbatul să facă ceea ce nu poate să-i spună nevestei sale, și n-are muierea să-și facă gânduri pe care nu poate să i le mărturisească bărbatului său. O porniseră foarte râu amândoi, și nu puteau să le fie bine dacă nu mai aveau inima deschisă unul față de altul.

Auzi d-ta, bărbat care găsește o comoară și nu o spune aceasta nevestei sale! Auzi, femeie care umblă pe de-a furișa pe sub căpătâiul bărbatului său și-și face cele mai rele gânduri despre soțul ei!

N-avea Stanca decât să nu-și mai facă gânduri rele, pentru ca să scape de inima rea: cine o punea să și le facă?! Era la mijloc numai o închipuire a ei, dar ceea ce-ți închipuiești, ceea ce crezi are pentru tine cea mai adevărată ființă, și dacă muntele din fața ta s-ar prăbuși și tu l-ai închipui tot la locul lui de mai nainte, el ți-ar sta în cale și n-ai trece peste el, ci l-ai ocoli. Nu ceea ce este, ci ceea ce-ți pare are ființă pentru tine.

Dacă era prăpădită Stanca, ea și avea de ce să fie, și numai Dumnezeu știa unde au să ajungă lucrurile între doi oameni, care se zbuciumă pe înfundate și nu se mai uită unul în ochii altuia, nu mai îndrăznesc să-și deschidă inimile.

Adunaseră încetul cu încetul nouă poli.

Duțu luă șapte din ei și-i spuse Stanchii că pleacă la București, ca să cumpere o pereche de boi.

La București, tocmai la București, o pereche de boi, cu șapte poli!

Îl știa Stanca pe Duțu al ei că nu e om să-și cumpere, dacă-și cumpără, boi cu șapte poli și să meargă pentru atâta treabă la București. Nu i-a zis cu toate aceste nimic, ci și-a făcut numai, după ce a plecat, de trei ori cruce și-a suspinat: „Păzește-l, Doamne, și-l adă-napoi! ”

Îi era parcă n-o să-l mai vadă, și totuși, când nu-l mai vedea, inima i se ușura. Nu putea să și-l închipuie cum îl văzuse la plecare, ci tot ca mai nainte, voios și țanțoș, și se mira cum a putut ea să-l creadă altfel.

Da, era cu buza tăiată, era stropit de sânge, era galben la față și cu ochii intrați în cap, ascundea ceva, avea, fără îndoială, avea la el lucruri scumpe: te miri cum și în ce fel! Nu, ca dânsul nu pot să fie oamenii care au săvârșit vreo faptă grea. Ba te miri și nu-ți vine să crezi: nici n-o fi fost aur ce a văzut ea!

Când nu vrei, vezi cu ochii și nu crezi: de ce să creadă ea, care nimic nu văzuse și nici pe el nu-l mai vedea?

Tot astfel și Duțu.

Se sâmțise el strâmtorat câtă vreme știa că-l văd ochii în care nu se putea uita: îndată ce a ajuns singur, nu se mai temea de nimic și iar era voios și țanțoș.

E mare lucru să fii, și cu atât mai mare lucru să te sâmți deștept, fie și chiar dacă-n adevăr n-ai fi. Iară Duțu se sâmțea.

De ce ar fi putut adecă să se teamă un om atât de deștept ca dânsul?

Râdea-n el când se gândea cum are să tragă toată lumea pe sfoară.

Mai întâi și mai întâi, ca om deștept, el luase hotărârea de a nu se opri nici la Focșani, nici la Ploiești: se ducea la București, unde e lume multă, învălmășală mare și unde nu-ntâlnea oameni care-l cunosc.

Apoi, tot ca om deștept, el luase hotărârea de a-și cumpăra cu cei șapte poli un rând de haine nemțești, căci, îmbrăcat țărănește, ar fi căzut în bănuială.

Iar celelalte urmau de sine.

Mergând așa singur spre Focșani, de unde voia să se urce-n tren, el își croia mereu planul și se vedea pe sine prin stradele Bucureștilor, pe care le cunoștea destul de bine din timpul petrecerii sale la Cotroceni. Intra ici și vindea o bucățică, dincolo și vindea alta, tot una câte una, bucățică cu bucățică, cu măsură și cu socoteală, ca nimeni să nu bănuiască nimic.

Dus așa cu gândul la mari depărtări, se miră când se pomeni aci la Focșani.

„N-ar fi oare lucru cuminte să-mi cumpăr hainele aici? ” se întrebă el.

„Ba da! ” răspunse tot el.

Bani avea: nu-i rămânea decât să intre la un ovreu ca să-și aleagă hainele.

Așa și făcu.

– Să-mi dai – zise el îndrăzneț și țanțoș – un rând de haine bune.

– Pentru cine? Întrebă ovreul, mulțumit de a-l putea servi.

– Pentru mine! răspunse Duțu oarecum mirat, ca și când ovreul ar trebui să știe că trebuie acum să se îmbrace nemțește.

Ovreul, care nu știa lucrul acesta, se uită în adevăr mirat, ba chiar bănuitor la mojicul ce vrea să se îmbrace boierește.

– Pentru d-ta-a-a?! Întrebă el.

Duțu se făcu alb, și roșu, și galben, în fel de fel de fețe, și iar începu să tremure. Ce prostie nemaipomenită era să facă el, omul deștept?! Nu, aici, unde la tot pasul întâlnea oameni care-l cunosc, aici el nu putea să-și cumpere haine nemțești. Ce-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cineva îmbrăcat cu ele? Ce dacă cineva l-ar fi văzut ducându-le și l-ar fi întrebat ce face cu ele?

Îi venea să fugă, încât să nu mai deie în viața lui ochii cu ovreul acela. Tocmai atât de prost tot n-ajunsese însă Duțu.

– Adecă pentru cineva, care are tocmai felul meu, care seamănă la trup cu mine, răspunse el strâmtorat, dar atât de strâmtorat, încât ovreul nu mai bănuia, ci se sâmțea încredințat că e ceva din ale poliției la mijloc. El însă nu era polițai, care umblă să descurce lucrurile, ci neguțător, care caută să-și vândă marfa orișicui, numai prețul să fie bun; iar Duțu îi semăna a om care dă orișice preț numai ca să scape cât mai curând din prăvălie. „Vrei ori nu vrei, trebuie să cumperi”, își zise dar, și începu să-și desfășure hainele croite după cea mai nouă modă, un rând cu 60, altul cu 80, iar altul cu 100, ba chiar și unul cu 130 Iei, toate croite pe măsura lui.

Duțu nu putea să le vadă-n ochi, dar ovreul se uita la el așa de nu știu cum, încât nu era chip să-i spună că nu mai vrea să cumpere.

– Uite, astea, zise el, arătând la cele de o sută de lei.

– Poftește de le încearcă, grăi ovreul mai mulțumit decât odinioară.

– Ce să le mai încerc? văd eu că-mi vin bine! răspunse Duțu tare grăbit, și numără cei cinci poli pe teșghea.

Ovreul, grăbit și el, le-nfășură-n hârtie, le legă cu sfoară și i le dete, plecându-se ca-n fața celui mai mare boier.

– Să le porți sănătos! Îi zise apoi, după cum îi era obiceiul.

Atât îi mai trebuia lui Duțu.

– Ți-am spus – grăi el zăpăcit – că nu pentru mine le cumpăr, apoi plecă cu hainele subțioară.

Nu ieși bine-n uliță, și zări venind de la dreapta pe Ghiță al Măriei. Era pierdut dacă Ghiță îl vedea cu hainele subțioară!

El se întoarse iar în prăvălie și puse hainele pe teșghea.

– Am – zise apoi răsuflând greu – să mă întorc să le iau, dar trebuie să mai cumpăr ceva.

Grăind aceste, el ieși și-o apucă spre stânga. Tare îi era să fugă, dar nu cuteza, ci mergea călcând țapăn și țanțoș, ca omul care nu se teme de nimic. Peste câtva timp însă el se uită înapoi: ovreiul ieșise-n ușa prăvăliei și se uita după el.

„Vai de mine! ” își zise Duțu, și se dete-n pas mai iute, și tot mai iute, încât era peste putință ca trecătorii să nu se uite după el, ceea ce-l făcea să meargă încă mai iute.

El începu în cele din urmă să fugă. N-avea de ce, dar se gândea ce-ar fi dacă vreun comisar, vreun epistat ori vreun sergent, văzându-l așa de grăbit, l-ar înhăța, l-ar duce la secție, l-ar scotoci și ar găsi… Nu! o dată cu capul, nu! El trebuia să fugă, ca să ajungă cât mai curând unde ochii nimănuia nu se mai îndreptează asupra lui.

Dar Duțu nu era numai deștept, ci totodată și norocos, și trebuia să iasă bine lucrul pe care el punea mâna.

– Stăi, dobitocule! Ce-alergi așa?! Ce te izbești în oameni?! Vrei s-ajungi la secție?! răcni un domn bine îmbrăcat, și-i dete brânci de-l aruncă cât colo.

– Aoleo! strigă Duțu, și iar căzu cocoloașă la pământ, și iar îl trecură sudorile. Uite – gângăni apoi – mi-a scăpat carul cu boii și-a apucat înainte.

Domnul acela, care n-avea timp să umble pe la poliție – asta era norocul lui Duțu – Își iuți pasul; iar Duțu se ridică, și acum să-i fi văzut fuga!

Afurisita de comoară!

Ajuns afară din oraș, în largul binefăcător, el se mai potoli, răsuflă mai ușor și își dete încetul cu încetul seamă că mari prostii a făcut și că n-avea de ce să se teamă.

Nici nu se temea.

Cum rămânea însă cu hainele, pentru care dăduse cinci poli?

I se făcea părul măciucă de câte ori se gândea că are să mai dea ochi cu ovreul. Nu! era peste putință!

Și totuși, dăduse cinci poli, nu vreun fleac, ci bani munciți de dânsul.

El umbla neastâmpărat pe la marginea orașului, ca vulpea împregiurul cotețului: voia și nu voia, trebuia și nu-ndrăznea să intre.

Deodată iar începură să-l treacă sudorile.

El umbla pe aici cu frica-n sân și se zbuciuma ca vai de el; te pomenești că-n vremea aceasta vreun altul va fi dat peste comoara pe care o ascunsese-n pădure.

Sărac de sufletul lui!

Trebuia să plece, să grăbească, s-alerge, ca să se încredințeze că nu degeaba se zbuciumă. Într-un ceas și jumătate era acolo…

Da! cum rămânea însă cu hainele, cu cei cinci poli ai lui?!

Unul era Duțu!

El se uită împregiur; nu era nimeni care ar fi putut să-l vadă; scoase dar din brâul lui cârpa cu aurăriile și-o vârî sub un petroi de lângă gard, apoi plecă înapoi la oraș, țanțoș și cu pas apăsat.

Nu mai avea acum de ce să se teamă: nu mai putea nimeni să găsească nimic la dânsul.

Ovreul se uită foarte lung la dânsul: era tot omul căruia îi vânduse hainele, și parcă era cu totul altul, care seamănă numai cu el. Poate că era cellalt, pentru care zicea că le cumpără.

Dar dacă l-ar fi văzut însă peste puțin, mergând iute și tot mai iute cu afurisitele de haine, n-ar mai fi stat nici ovreiul la îndoială.

Dacă l-ar fi văzut mai târziu, după ce și-a luat și cârpa de sub petroi, mergând ca gonit de o mare primejdie spre pădurea din apropierea forturilor?!

Erau hotărâte toate în gândul lui Duțu.

„Mă duc – Își zicea el —, mă încredințez dacă toate sunt cum le-am lăsat, apoi îmbrac hainele nemțești, ascund hainele mele în vreo scorbură și o iau pe jos până la Râmnic. ”

Degeaba! Mare lucru deșteptăciunea!

Păcat numai că sunt în lumea aceasta și slăbiciuni omenești.

Erau toate cum el le lăsase acolo, la stejarul cel bătrân și la cel mai tânăr; el însă tot trebuia să se încredințeze, să vadă cu ochii lui, acum ziua, când vedea cu ochii, nu numai pe pipăite. Era primejdios lucru, fiindcă, de! ziua nu e pe-ntunerec, dar n-avea încotro, trebuia s-o mai facă și asta. Se duse dar la stejarul cel tânăr, unde îngropase cazanul, așa-și aducea el aminte, și începu să râcâie cu ghearele din ce în ce mai neastâmpărat, cuprins în cele din urmă de o groaznică deznădăjduire.

Nu mai era cazanul acolo! nu era! nu mai era! Știa că acolo l-a îngropat și vedea că nu mai era! El alergă ca ieșit din sâmțiri dincolo, la stejarul bătrân, unde știa c-a vărsat o parte din comoară.

Cel puțin asta dacă i-ar fi rămas, cel puțin!

Trebuia s-o dezgroape, ca să se încredințeze, iute-iute-iute.

Deodată se opri și rămase încremenit: era de necrezut, dar cazanul se afla aici; îl lăsase acolo, și acum îl găsi aici.

Curată minune! Auzise el că sunt comori care se mută de la un loc la altul: acum vedea cu ochii lui că-n adevăr se mută.

El ridică capul și se uită câtva timp umilit, cu ochii mari și cu gura căscată, la aurul cel mult, la mărgăritarele înșirate și la sculele împodobite cu petre scumpe, apoi vârî amândouă mânile și luă cu ele din plin, nesățios, așa orbiș și pe apucate. Ce-i în mână nu-i minciună; tot mai bine la el decât orișiunde aiurea. Tot mai bine!

Da! Ce-ar fi fost, însă, dacă acum, în clipa aceasta, ar fi trecut așa, din întâmplare, cineva pe acolo și ar fi văzut cele două gropi?!

El astupă iute-iute-iute mai întâi groapa cu cazanul, apoi cealaltă groapă și abia acum, după ce toate fură la loc, răsuflă iar mai ușor, își desfăcu cârpa și strânse în ea și partea ce mai luase din comoară.

Erau trei pumni plini, de-ți fura vederile când te uitai.

Era întunerec când el ajunse, în sfârșit, să-și schimbe hainele.

Nu degeaba dăduse cinci poli: îi ședeau hainele nemțești leite pe trup, ofițer de tunari, nu altă.

Un singur lucru îl supăra: cârpa cu scule și bani nu încăpea în nici unul din buzunările lui. El o împărți în două și băgă o jumătate în dreapta și altă jumătate în stânga. Așa mergea, dar tot se vedea că are-n buzunări ceva greu de tot.

Mai era încă un lucru care putea să-l supere pe Duțu; nu-l supără însă pe om decât lucrurile de care-și dă seamă, iar el nu ajunse încă să-și dea seamă că era-n opinci și cu căciulă mocănească-n cap, ceea ce nu se potrivea deloc cu hainele plătite cu cinci poli.

Își ascunse dar hainele țărănești în o scorbură, mulțumi lui Dumnezeu că l-a ajutat să ajungă pân-aici, apoi plecă tignit spre Râmnic.

Acum nu mai putea nimic să-l oprească până la București.

Abia în gară la Râmnic începu să dea cu socoteală că tot ar mai putea să-l oprească ceva.

El își luă un bilet de clasa a doua până la București, apoi începu să se plimbe, așteptând sosirea trenului, de ici până colea.

Era un lucru ce mai rar se vede: omul acesta, îmbrăcat în haine bune, dar cu opinci în picioare și cu căciula mocănească-n cap, acu-n timp de vară; lumea se uita cam mirată la el și după el.

Și e urât lucru să vezi că toți se uită la tine, mai ales când amândouă buzunările îți sunt pline și te temi ca nu cumva cineva să te întrebe: „Cum ai ajuns tu, măi, să porți haine boierești?! ”

Dar ce-i păsa, la urma urmelor, lui Duțu? Tot nu vedea nimeni ce are el în buzunări. Se plimba cu atât mai țanțoș, încât mulți dedeau cu socoteală că e vreun coconaș cam într-o ureche, care a făcut plimbare pe munți și-a pus opinci și căciulă mocănească, pentru ca să fie mai interesant. Nu-i vorba, mutra nu prea era de coconaș, dar a umblat omul pe munți și l-a bătut soarele și vântul.

Știind că nu e așa, Duțu se repezi cel dintâi spre unul dintre vagoane, când trenul intră în gară; tot era mai bine-n vagon, unde nu mai putea să-l vadă toată lumea și unde putea să-și ascundă mai bine buzunările pline. Aici însă oamenii îl vedeau mai de aproape, ba ar fi putut, la urma urmelor, să-l și pipăie. Mai ales conductorul s-a uitat, când a venit să ia biletul de la el, foarte lung și mirat nu știu cum, cam în felul ovreiului de la Focșani, ca și când ar fi voit să-l bănuiască de ceva, abunăoară c-a furat hainele cele frumoase. Asta tot s-ar mai fi trecut, dar s-a mai uitat și la opincile din picioarele lui.

„Sunt pierdut! ” zise Duțu, și parc-un sloi de gheață îi trecu prin inimă.

Îi venea să se arunce din tren și nu-i era că-și va frânge gâtul – asta puțină treabă ar fi fost! – dar se temea că mașinistul va opri trenul și-l vor prinde și-l vor lua din scurt și vor pune mâna pe comoară. Trebuia să stea, așa pe spini și pe jăratic, până la stațiune; aici însă nu l-ai mai fi putut ținea nici legat cu lanțuri

Când se opri trenul, el se dete jos să bea apă, se și duse să caute vreun puț pe undeva, apoi, când se văzu singur, o luă la fugă întinsă, de n-ai fi putut să-l prinzi nici cu ogarii.

Abia târziu, când se află departe, o mai slăbi din fugă și se mai liniști.

Am început să mă prostesc, își zise el mâhnit și descurajat. Prea e greu lucrul de care m-am apucat și n-o să-l scot la capăt. ”

Cam așa și era. Dacă-ți dai bine seamă, nici n-o pornise încă, și se încurca la tot pasul: la ce mai putea să se aștepte de aici înainte?

Și totuși, era peste putință ca el să părăsească comoara lui ori s-o dea pe mâna cuiva.

Trebuia să-și cumpere ghete și pălărie.

Înapoi la Râmnic! Ba nu, înainte la Buzău! N-ai noroc dacă te întorci!

Hai, Duțule, hai la Buzău! nu te uita că e lungă calea; așa numai, fără de osteneală, nu te faci om bogat.

Cum intri în oraș așa, boierește și cu opincile în picioare?

El se opri în viile despre deal, își dezbrăcă hainele și le ascunse dimpreună cu cârpa, apoi intră așa-n cămașă, iar țanțoș, iar cu capul ridicat, ca tot omul care n-are de ce să se teamă.

Ce păcat că-și luase bilet de la Râmnic! După ce își cumpără ghete și pălărie, mai rămase cu 3 lei și patruzeci de bani.

Acum era acum.

Nu i-ar fi trecut niciodată prin gând că poate el, om bogat, s-ajungă în astfel de strâmtorare.

Dar nevoia e dascăl mare: Duțu se duse înapoi, însă nu înapoi, la Buzău, de unde venise, ci unde-și lăsase hainele, se îmbrăcă din nou și plecă înainte la Ploiești, ca să aibă noroc. La Ploiești, da, acolo putea să înceapă cu prefacerea în bani a sculelor; cu totul altfel se sâmțea apoi după ce avea câteva sute de lei la dânsul.

Deocamdată însă n-avea decât 3 lei și patruzeci de bani și se sâmțea foarte muiat, de tot plouat, deși era mare secetă, nesuferită arșiță, greu zăduf, ba-l mai strângeau și-l ardeau la picioare și ghetele cele nouă.

Și totuși, mergând așa singur și abătându-se mereu din drumul umblat de alții, el își dădea seamă că mare noroc a avut pân-acum în drumul lui. Se-ncurcase la tot pasul, și numai norocul lui cel orb l-a scăpat. Dar așa se-nvață omul cu toate.

— N-am — zise el – să mă mai încurc de aci înainte: e greu să te deprinzi a minți pe alții; după ce te-ai deprins o dată, n-ai să-ți mai bați capul cum s-o ticluiești, căci vin toate de la sine.

Și mergea Duțu, mergea de la Buzău la Ploiești, cum venise de la Focșani la Râmnic și de la Râmnic la Buzău.

Iar Stanca-l aștepta acasă și era foarte strâmtorată când vecinii o întrebau unde i s-a dus bărbatul de nu s-a mai întors de patru zile. Îl aștepta, biata femeie, să se-ntoarcă, și el era încă tot în drum de ducă.

IV[modifică]

De! ce să-i faci! oraș mare! Prea afară din cale prost ar trebui să fii ca să te temi până chiar și într-un oraș ca Bucureștii.

După ce la Ploiești ai asudat, numai bunul Dumnezeu știe cât și cum te sâmți când te vezi odată urcat în tren, parc-ai scăpat de toată primejdia. Stai înghesuit între oameni care nu te cunosc și nici nu țin să afle cine ești, de unde vii și în ce treburi umbli, ci estel fiecare mulțumit dacă-și poate găsi vreun colțișor, ca să nu stea-n picioare până la București. Chiar nici conductorul nu mai are vreme să se uite la tine.

Încetul cu încetul, însă, oamenii se încuibă, se potolesc, și, stând odată fiecare la locul lui, ei se uită împregiur, te văd și pe tine, și apropierea lor te supără. Mai ales în fața ta e unul care se uită și iar se uită la tine, și zâmbește, și parcă tot ar voi să te întrebe ceva.

„Domnule – i-ar veni să-i zică – cum se face că d-ta ești îmbrăcat în haine boierești, ai ghete cu nasturi în picioare și pălărie fină-n cap, dar cămașa ți-e țărănească?

De ce n-ai cămașă scrobită? de ce n-ai pus guler călcat? cum umbli așa fără de legătoare la gât? D-ta trebuie să fii un om foarte zăpăcit: te-ai sculat, se vede, prea târziu, te-ai îmbrăcat, ca să nu pierzi trenul, foarte-n pripă și ai rămas în cămașa de noapte. Să nu fii, te rog, atât de țanțoș, fiindcă ești ridicol cu cămașa d-tale proastă și foarte nespălată. ”

Dacă el ți le-ar spune aceste, tu, om deștept, ai băga de seamă că alții au cămașa scrobită, guler călcat și legătoare de mătase la gât; el însă le gândește numai, și astfel, tu, om zăpăcit, îți faci fel de fel de alte gânduri și te sâmți atât de strâmtorat, încât îți vine iar să sări pe fereastră din tren.

N-o faci nici acum aceasta; pare însă că ți se deschid porțile raiului când sosești, în sfârșit, în gara Bucureștilor și vezi învălmășala și auzi zgomotul de aici.

Cei sosiți cu tine își adună bagajul și se înghesuiesc spre ieșire și aleargă pe-ntrecute, pentru ca nu cumva să rămâie fără de birjă. Alții, care pleacă cu trenul ce stă gata să iasă din gară, se înghesuie și aleargă și ei, ca să-și găsească locuri prin vagoane. Iar alții, mai potoliți, așteaptă trenul ce va sosi ori pe cel ce va pleca peste câteva minute. Aici nu te mai bagă nimeni în seamă și, mai ales acum, în timp de noapte, singure felinarele cele multe te mai supără, ba chiar nici aceste nu te-ar supăra, dacă ochii tăi n-ar da pretutindeni de gardiști, de jandarmi și de ipistați, tot oameni care perd vremea căscând gura degeaba.

Așa zicea și Duțu, care nu se sâmți ușurat decât din clipa în care se văzu urcat în birjă.

– La „Dacia”! strigă el.

Acolo, la „Dacia”, era locul lui.

Fusese odată, când stetea la Cotroceni, ca să caute pe un ofițer care era tras la „Dacia”, și se perduse prin gangurile cele multe, încât a umblat mai bine de un ceas căutând ieșirea fără ca cineva să-l întrebe ce caută și în ce fel de treabă umblă. Așa ceva îi trebuia lui.

Apoi nici Piața Sf. Anton nu e pustie, ca să te sfiești a ieși pe poarta otelului: intri și ieși fără ca cineva să te bage-n seamă.

Vorba e numai să fii dezghețat, pentru ca nimeni să nu te sâmță că te temi de ceva, și să bagi bine de seamă ca să nu faci vreo prostie care te dă de gol.

Iar cât pentru asta, mai rar om ca Duțu! El nu se-ncurcă cu una, cu două!

Cine-l vedea cerându-și odaie și urcând scările trebuia să creadă că e vreun pomojnic, dacă nu chiar mai mult, ba când chelnerul îl pofti să intre în odaie, el strâmbă din nas ca și când ar fi voit să zică: „Ei! e bună și asta! Ce să-i faci, dacă nu e alta?! ”

Lucrurile se schimbară însă când chelnerul, îi puse o hârtie pe masă și-l rugă să-și scrie pe ea numele, domiciliul și scopul călătoriei.

Acum Duțu nu mai era țanțoș.

Știa, ce-i drept, să scrie, dar la una ca asta nu se gândise și, nepregătit cum era, nu știa ce are să scrie pe afurisita aceea de hârtie. De, e lucru foarte greu să spui cum te cheamă când nu-ți dă mâna să spui cine ești! Luase Duțu, nu-i vorba, deprinderea de a minți, dar una e să minți când ai vreme ca să ticluiești minciuna, și alta să-ți minți chiar numele când ești întrebat așa în pripă. Mare lucru n-ar fi fost să spună că-l cheamă Gheorghe ori Pavel. Cum rămânea însă lucrul dacă mâne sau poimâne întâlnea pe cineva care îi zicea „Duțule”? Ce răspundea el dacă-l întreba: „De ce ai zis că te cheamă Gheorghe când știai prea bine că Duțu te cheamă?! ”

La lucrul acesta ar fi trebuit să se gândească mai nainte, și fiindcă nu s-a gândit, acum iar începu să asude.

– Lasă biletul, – grăi dânsul strâmtorat – că am să-l scriu, să mai răsuflu puțin.

Chelnerul însă avea rânduiala lui, din care nu putea să iasă.

– Vă rog să-mi spuneți – zise el — că scriu eu.

Duțu ar fi voit să-l ia de piept și să-l arunce pe fereastră. Auzi obrăznicie! nici măcar timp de răzgândire să nu-i lase! Trebuia cu toate aceste să-i răspundă iute, căci altfel se dedea de gol.

– Gheorghe Râmniceanu, grăi dânsul.

Așa era mai cuminte: nu-l chema, ce-i drept, Gheorghe, dar era de felul lui dintre Focșani și Râmnic.

– Gheorghe Râmniceanu, repetă chelnerul scriind. Profesiunea d-voastre?

– Antreprenor, zise el cam în silă.

Duțu ar fi voit din nou să-l arunce pe fereastră, dar trebuia să-i dea răspuns.

Nu mințea, la urma urmelor, nici de astă dată, fiindcă tot un fel de antreprenor e și cel ce cară cu metrul cubic.

– Antreprenor, repetă chelnerul, scriind mai departe. Locuința d-voastre?

– Din Dobrogea! răspunse Duțu mânios.

Chelnerul o mai scrise și asta, apoi îi mulțumi și se depărtă.

Duțu rămase câtva timp nemișcat la locul lui.

„Cine păcatele mele m-a pus pe mine să intru în încurcătura aceasta?! ” grăi dânsul. Îl treceau fiorii când se gândea c-ar putea să-ntâlnească pe cineva care-l cunoaște, și iar stetea la îndoială dacă nu cumva toate se petrec numai prin vis. Era însă obosit de abia-l mai țineau picioarele, și nu se poate să visezi când ești obosit și vezi patul așternut în fața ta.

„Fie ce-o fi! acum să-mi odihnesc ciolanele! ” grăi dânsul, apoi încuie ușa și lăsă perdelele de la fereastră.

Începând să se dezbrace, el scoase cârpa cu banii.

Orișicât de obosit s-ar fi sâmțit, era peste putință să se culce mai nainte de a-și fi făcut socoteala – acum, în toată tigna.

El se încredință dacă ușa e bine încuiată și dacă perdelele sunt bine lăsate, apoi își vărsă comoara pe masă.

Era o brățară cu pietri scumpe și cu cinci mărgăritare mari, un lanț de aur, trei inele și două perechi de cercei cu pietri strălucitoare, iar bani o mulțime și fel de fel, unii cam ca galbănul, alții ca lira otomană și iar alții cu mult mai mari decât lira.

Din aceștia vânduse la Ploiești trei bucăți, cu câte șasezeci de lei bucata.

El îi alese acum la o parte și-i numără; mai erau însă cincizeci și patru de bucăți, peste trei mii de lei!

Numără pe cei de mărime mijlocie; erau o sută șaptesprezece bucăți, alte vreo trei mii!

Numără pe cele mici: erau șaptezeci și opt de bucăți.

Cum o să poată găsi el cumpărători pentru atâta sumedenie de bani? Ce să facă el cu atâta bănet? Cum să se încredințeze dacă cumpărătorii nu-l înșală?

Dar ceea ce mai era încă în cazan?!

Trecuse miezul nopții, și el, obosit cum era, tot se plimba neastâmpărat prin casă, mergând din timp în timp la ușă ca să se încredințeze dacă e ori nu bine încuiată, și la perdele, ca să vadă dacă sunt bine lăsate. Cel mai mic zgomot îl făcea să tresară și să asculte cu răsuflarea oprită și cu inima încleștată; în fiecare clipă îl ispitea gândul de a se întoarce cu cel mai apropiat tren la Focșani și de acolo în satul lui.

Ah! satul lui! Ce bine era în satul lui! Ce fericit era el în casa lui de om sărac!

În zadar însă, acum numai în zadar s-ar fi întors în satul lui, căci viața lui de mai nainte n-o mai putea găsi nici acolo; trebuia să meargă înainte, fără ca să știe până unde.

Stetea tremurând în fața aurului risipit pe masă și-l cuprindeau fiorii când se gândea că în fiecare clipă poate să se dea de gol, la fiecare pas se poate încurca.

Dar de ce să se teamă, la urma urmelor, când nici n-a furat aurul, nici n-a omorât pe nimeni, ca să se facă stăpân pe el?!

Da, n-a omorât, dar știa că-n atâte rânduri a fost și sâmțea că ar fi și acum gata să omoare pe acela care, din întâmplare, ar vedea cu ochii lui aurul acesta.

Grozavă primejdie era pentru dânsul aurul acesta: îi venea să se repeadă la el, să-l ia cu pumnii plini și să-l arunce pe fereastră.

Îi venea s-o facă, dar nu putea – și nu putea. Un singur lucru îi rămânea: el scoase la o parte o brățară, două inele, o pereche de cercei, cinci bucăți din banii mari și câte zece din ceilalți.

„Aceste rămân la mine, grăi dânsul, iar celelalte le îngrop pe undeva pe la Cotroceni.

În zadar! În pământ, e mai bine decât orișiunde, și cu cât mai puțin ai la tine, cu atât mai mică ți-e grija. ”

V[modifică]

Pe dibuite umblă omul numai câtă vreme nu și-a găsit drumul.

Duțu și-l găsise pe al lui. După ce și-a îngropat aurul la tulpina unui copac bine adăpostit, din jos de fântâna Brâncovenesei, el s-a-ntors ușurat în oraș. Pentru banii ce lăsase la dânsul își cumpărase o pungă cu verigi; într-o parte se aflau cei mari, iar în cealaltă cei mici și cei mijlocii.

În dreptul Căzărmii Malmezon el scoase punga și luă din ea un ban mare, unul mijlociu și doi din cei mici. Pe aceștia trebuia să-i aibă la îndemână, ca să n-aibă nevoia de-a mai scoate punga când va fi intrat la vreun negustor; îi puse dar în buzunarul jiletcei.

Luând apoi Calea Plevnei, el ieși în cele din urmă la biserica Zlătari, iar de aici apucă spre stânga, unde știa că sunt mai mulți giuvaergii. Nici c-avea să caute mult pentru ca să-i găsească, fiindcă în fața prefecturii de poliție sunt nu mai puțin decât patru. Sunt și erau; dincolo însă, peste drum, în curtea poliției, steteau fără de nici o treabă câțiva jandarmi, și Duțu nu îndrăzni să intre. Prea era în mijlocul orașului.

El își urmă cu toate aceste drumul mai spre mijloc, până la bulevard, și de aici înainte spre Piața Teatrului. Erau și aici giuvaergii, el însă nu îndrăznea să intre.

Cu totul altfel își închipuise el lucrurile: căuta locuri mai dosnice și prăvălii mai mici, ca cea de la Ploiești.

În fața bisericii Crețulescu el se opri mirat la o fereastră în care se aflau vreo cincizeci de bucăți de monede vechi, cele mai multe de argint, dar și câteva de aur, care semănau cu ale lui, parcă ar fi fost luate din același cazan.

El stete câtva timp neastâmpărat pe gânduri: aici trebuia să intre! Prăvălia era îngustă și cam întunecoasă; strada părea și ea în această parte mai strâmtă și mai dosnică.

Duțu își luă inima în dinți, scoase banii din buzunarul jiletcei și intră cu ei în mână.

– Am niște bani – zise apoi sfiicios – pe care un țăran vrea să mi-i vândă; ați putea, vă rog, să-mi spuneți cam cât să dau pe ei?

În prăvălie se aflau doi domni, unul tânăr și altul bătrân.

— Noi cumpărăm ori vindem, dar nu prețuim, răspunse domnul bătrân cam supărat.

Duțu voi să iasă – cum ieși când scapi; domnul tânăr însă îl opri cu vorbele:

– Îmi dai voie să-i văd?

Ovreul din Ploiești pusese banii în cumpănă mai nainte de a le fi hotărât prețul. Domnul acesta însă nu-i cumpăni, ci se duse cu ei la fereastră să-i vadă bine, apoi îi arătă și bătrânului, care își îndoi ochelarii ca să-i vadă mai bine.

– Mai are țăranul acela bani de aceștia? Întrebă el în cele din urmă.

– Nu știu! răspunse Duțu.

– Atunci nu putem nici noi să-ți spunem prețul, grăi bătrânul. Ăsta – urmă el arătând la unul din banii cei mici – e ban foarte rar și cu două sute de ani mai vechi decât ceilalți, care sunt din timpul lui Hadrian; el se plătește dar scump. Dacă însă țăranul va fi având mulți și îi va vinde în curând, prețul va scădea și ușor te poți înșela.

Duțu se uita la el cu ochii mari și cu gura căscată.

– Dar cel mare ce prețuiește? Întrebă el cu jumătate de gură.

– Îți dau – răspunse bătrânul, înapoindu-i unul câte unul banii – pentru acesta 200, pentru acesta 50, pentru acesta 40, iar pentru acesta 90 de lei, și puțin îmi pasă cu cât i-ai cumpărat d-ta.

Duțu era zăpăcit de îi era parcă lumea se învârte ca o moară cu dânsul.

De ce unul mai scump și altul mai ieftin? Ce fel de bani erau aceștia? De unde putea el să știe care dintre ei ce prețuiește? Era peste putință ca el să scoată la capăt lucrul de care se apucase! Un singur lucru era deslușit în capul lui: că trebuie să se întoarcă la „Dacia”, să se încuie în odaia lui și să-și vadă bine banii, ca să aleagă la o parte pe cei de 200 lei. Pe aceștia trebuia să-i vândă în aceeași zi la deosebiți neguțători, însă nu cu 200 lei, ci mai scump.

Dus de gândul acesta, el ieși din prăvălie; era însă atât de buiguit, încât numai cu anevoia putu să-și dea seamă dincotro a venit și încotro are să apuce spre a se duce la „Dacia”.

Sosit sub poarta hotelului, el rămase și mai buiguit.

Venit noaptea și plecat în zori de zi, el nu-și mai aducea aminte pe care din cele două scări trebuie s-o urce ca să ajungă la odaia lui.

Văzând că scara de la dreapta e curată și așternută cu preșuri, el nu îndrăzni s-o urce; apucă dar la stânga, spre sala de reprezentațiuni, care acum era deșartă, cu scena pustie în fundul ei. Și o mare sală deșartă, mai ales când are-n fundul ei și-o scenă cu decorațiuni aruncate de-a valma, produce chiar și asupra omului mai puțin buiguit o impresie foarte proastă. Duțu se opri pe o clipă, apoi își iuți pasul și peste puțin dete de gangul strâmt, dosnic și întunecat, care se afla în dosul sălii.

Aici nu putea să fie odaia lui, și chiar dac-ar fi fost, el nu putea să se oprească la ea: trebuia să treacă iute înainte, unde se vede mai multă lumină.

Aici se sâmți mai bine: dar ce folos? Tot ușă lângă ușă și tot una ca alta, încât era peste putință să-și dea seamă care e de la odaia lui.

„Ptiu! păcatele mele! ” suspină el deznădăjduit.

Vedea acum că fiecare ușă are numărul ei: cum să-și găsească el odaia dacă nu-i știe numărul?!

Un gând luminos!

Luase cheia cu dânsul: n-avea decât să încerce cheia, căci odaia lui era, fără îndoială, aceea pe care o putea descuia cu cheia de la dânsul.

Orișicât de luminos însă, gândul acesta era cam îndrăzneț, fiindcă e lucru neobicinuit ca un pasager să umble-n hotel de la ușă la ușă încercând cheia. Foarte ușor i se poate întâmpla ca cineva să-l întrebe: „Ce cauți, domnule? ” – un lucru de care Duțu se ferea.

Nu i s-a întâmplat lucrul acesta nici la ușa întâia, nici la ușa a doua, nici la a treia, care erau încuiate; la ușa a patra însă locuia domnișoara Lina, actrița, care se culcase târziu, după miezul nopții, și astfel acum, pe la orele 11, ajunsese să se scoale și să-și facă toaleta.

Obicinuită a primi vizite în timpul acesta, ea nu fu câtuși de puțin mirată când auzi că cineva moșmolește la ușa ei. Ce-i drept, nu se îmbrăcase încă, dar fusta și-o pusese, părul îi era pieptănat și vizitele de la 11 le primea și în cămașă, căci n-avea cuvinte de a-și ascunde brațele și gâtul.

Ea-și aruncă deci o cârpă peste umeri și grăbi la ușă ca să vadă cine vrea să intre.

Duțu rămase stean de piatră în fața ei.

Prin multe trecuse el de când era om bogat; asta însă punea vârf la toate.

Se uita la el femeia aceea și-l măsura de jos până sus și de sus până jos, parc-ar fi voit să-i scoată sufletul din trup și comoara din pământ.

– Ce doriți, mă rog? Îl întrebă ea trăgănând vorbele.

– Îmi caut odaia – răspunse el cu glas tânguios – și nu pot s-o găsesc.

– Care număr?

– Nu știu numărul! zise el deznădăjduit.

Nu se poate lucru mai hazliu decât un pasager care-și caută într-un hotel odaia și nu e în stare s-o găsească. Lina, cu toate aceste, nu râse: era în fața bietului om ceva ce-o umplea de milă. Nu mai încăpea nici o îndoială că omul acesta nu mai umblase prin hoteluri. Femeie încă tânără, dar trăită-n lume, deschisă la cap și prin multe trecută, ea nu trecu cu vederea cămașa lui țărănească, fața lui bătută de soare și de vânt și purtarea lui de om stângaci și neumblat prin lumea în care se afla. Nu mai încăpea pentru dânsa nici o îndoială că-n fața ei se afla un țăran îmbrăcat în haine nemțești.

– Uite, – grăi dânsa – să te duci la portar, să-ți spui numele și să ceri cheia, căci el are pe tablă și cheia, și numele d-tale la numărul odăii în care stai.

Duțu se făcu alb ca varul: i se tăiară picioarele, îi venea să leșine. Dacă i-ar fi pus cineva pistolul în piept, el tot nu și-ar fi putut aduce aminte cum și-a spus chelnerului numele.

Era perdut, dat de gol!

– E la mine cheia! gângăni el arătând cheia.

Prea era din cale afară!

În loc de-a râde, Lina se dete puțin înapoi.

Omul acesta era ori nebun, ori vreun tâlhar ascuns în haine nemțești, ori cine știe ce?!

Aici era ceva la mijloc; ea dăduse de urma unei taine; trebuia să o descoase! De ce adecă să se teamă, aici în mijlocul lumii, de acest om care tremura de frică?!

Ea își schimbă deodată atitudinea, se apropie din nou de dânsul, îl luă cu brațul peste umăr, ca să-l aducă în odaie.

– Intră, te rog, – grăi – și închise ușa.

Duțu nu mai era în stare să se împrotivească. Văzându-se singur cu dânsa, îi era ca și când ar fi căzut pe vecii vecilor sub stăpânirea ei.

– Uite, – Îi zise ea cu un fel de viclenie plină de dulceață – eu numaidecât am văzut că tu ești țăran; trebuie să-ți mai cumperi și o cămașă scrobită și să pui guler și legătoare la gât dacă vrei să nu te cunoască nimeni.

Duțu se uită la ea ca la un demon care-ți știe și cele mai ascunse gânduri și te are în deplina lui stăpânire.

– Ți-o spun aceasta pentru ca să vezi că nu-ți voiesc răul. Haid’, șezi colea ca să vorbim ca doi prieteni.

Ea-l cuprinse apoi cu brațul și-l duse la canapea, se așeză lângă el, aproape, cu totul aproape, pentru ca cu atât mai vârtos să-l încurce.

– Așa! grăi apucându-l de mână. Să-mi spui acum ca la o soră de unde ești, cum te cheamă și ce cauți la București. Poate că pot să-ți fiu de ajutor.

Duțu se uită lung și îndrăzneț la ea.

Era prins de nu mai putea să scape, dar tocmai gândul că e prins așa îi luminase deodată capul.

Ea lăsase cârpa cu care-și acoperise umerii și ședea lângă dânsul cu brațele goale, cu umerii dezveliți și cu sânul pe jumătate scos de sub cămașa cu horbotă. Nu era femeie grasă, dar avea o carne atât de fragedă, încât Duțu nu-și mai putea stăpâni degetele, pe care și le sâmțea intrând în carnea ei. O dată să-i pună mâna pe gât, și nu mai crâcnește, nu mai răsuflă, e scăpat de ea!

Îi era foarte greu, dar trebuia să se stăpânească.

„Am s-o duc – Își zise el în gândul lui – mai la o parte, abunăoară-n pădurea de la Băneasa. Crezi tu că m-ai prins pe mine, dar însăți te-ai prins! ”

Domnișoara Lina nu știa ce fel sunt gândurile ivite-n capul lui; era însă-n ochii lui ceva ce-o făcu să sâmtă că tot nu-l stăpânește și ea se mai depărtă de dânsul.

– De ce să nu-ți spun adevărul? zise el. Am găsit, săpând, niște bani de aur și umblu să-i vând pe nesâmțite.

– Sunt mulți? Întrebă ea, apropiindu-se iar de dânsul.

– Destui, răspunse el, și scoase banii din buzunar, ca să-i arate. Uite, ca aceștia.

Lina se uită cu multă luare-aminte la ei.

– Aceștia sunt bani vechi, zise ea.

– Chiar foarte vechi; pentru aceste patru bucăți mi-a dat neguțătorul patru sute de lei, dar n-am voit să-i dau, grăi dânsul. Ca să-i fure apoi ochii, el scoase punga și trase inelele, ca să verse banii pe masă.

– Nu! strigă Lina cuprinsă de un fel de beție. Lasă-i! În fiecare clipă ar putea să intre cineva. Care va să zică, ai găsit o comoară!

– Cam așa ceva, răspunse el băgând iar punga în buzunar. Aur mult și pietre scumpe și mărgăritare.

– Tu nu poți să le vinzi, grăi dânsa cuprinsă de o sinceră îngrijare. Ai să fii înșelat și o să te dai de gol, cum te-ai dat acum. Uite, urmă stăruitoare și cu căldură, eu vând mai ușor și n-am să te înșel. Sunt fată săracă și mă mulțumesc cu ceea ce-mi dai tu.

El iar se uită lung și deșghețat la ea. Îi era milă de dânsa, care putea să-i fie de mare ajutor. Venise ca să-și numere banii și să aleagă pe cei de 200 lei; amândoi împreună o făceau mai bine aceasta, și dânsa vindea fără îndoială mai ușor decât el. Ea era însă femeie, minte ușoară, gură slobodă!

– Să vedem! zise el chibzuit. Vii cu mine la noapte, ca să-ți arăt comoara?

– Unde?

– În pădurea de la Băneasa, răspunse el. Trebuie s-o vezi, ca să știi cum ai să te apuci de lucru. Vii cu birja până la Șosele, apoi îți urmezi drumul pe jos până în fața școlii de la Herăstrău, unde am să te aștept pe la zece, iar de acolo mergem împreună.

Lina stete câtva timp pe gânduri.

Avea repetițiune după-amiază și un rol în reprezentațiunea de seară. Putea să trimeată vorbă că e bolnavă, ceea ce mai făcuse și alte dăți. Nu se sâmțea însă în stare să meargă singură până în dreptul școlii de la Herăstrău și se temea să meargă cu el în pădurea de la Băneasa. Mai era însă mult până seara și n-avea nevoie să-i spună chiar de pe acum ce are și ce n-are să facă.

– Mă duc, zise ea. Deocamdată însă, acum după-amiază, putem să facem încercare cu aceștia, care sunt la tine. Trebuie, înainte de toate, să-ți cumperi cămașă, gulere și legătoare.

– Da! strigă Duțu speriat. Și să-mi găsești odaia…

– Asta e lucru ușor – Întâmpină dânsa – fiindcă numărul ei e pe cheie. Du-te însă să-ți cumperi cămașa, iar eu mă îmbrac până ce te întorci, și apoi mergem împreună la tine ca să alegem banii.

Duțu se ridică gata de plecare, dar nu putu să se miște din loc.

Era peste putință ca el s-o lase singură. În fiecare clipă putea să vie cineva la dânsa: de unde știa el că ea n-are să spună ce-a aflat?

– E mai cuminte – zise el – să trimiți pe cineva să mi le cumpere și să mi le ducă-n odaie. Eu rămân aci până ce te îmbraci și apoi mergem împreună și mă îmbrac și eu.

Domnișoara Lina era foarte strâmtorată. Prea afară din cale rușinoasă, ce-i drept, nu era, dar tot îi părea lucru curios să se îmbrace-n fața lui și să steie cu dânsul în vreme ce el își schimbă cămașa. Apoi, de ce ținea el să rămâie?!

– Dacă vine însă cineva și te vede aci? grăi dânsa. Ar fi, poate, mai bine ca nimeni să nu știe că noi ne cunoaștem.

Duțu-și încreți fruntea.

– Să-ncui ușa – zise el hotărât – și să nu lași pe nimeni să intre.

– Oamenii vor fi însă cu atât mai curioși – Întâmpină ea -, vor sta de pândă, ne vor vedea când vom ieși și vor cerceta cine e omul cu care am stat încuiată în casă.

Duțu sâmți că iar i se răcește sângele-n vine: era prins, și orișicum o sucea și-o-nvârtea, nu mai putea să scape. Ea putea, la urma urmelor, să-l deie de gol și fiind de față.

Diavolul i-a scos femeia aceasta-n cale: nu-i rămânea decât să sară la ea și s-o gâtuie, să-i sucească gâtul ca la un pui de vrabie.

Ba nu!

Mai avea o scăpare.

Dacă pleca el acum și lua cel mai apropiat tren spre Giurgiu, pentru ca de acolo să se urce-n vapor și să meargă la Galați, nimeni nu-l mai căuta de urmă până la zece deseară, iar atunci se va afla pe Dunăre, cu urma perdută.

– S-o lăsăm pe mâne, grăi dânsul. Eu mă duc acum să-mi caut de alte trebi, și deseară, pe la zece, ne vedem în fața școlii de la Herăstrău.

Grăind vorbele aceste, el plecă iute ca descărcat din pușcă lăsând pe domnișoara Lina zăpăcită în urma lui.

VI[modifică]

E ușor să iei hotărâri, dar cu cât mai ușor le iei, cu atât mai greu ți-e să stărui în ele.

Mai nainte de a pleca din București, Duțu trebuia să-și cumpere cămașă, guler scrobit și legătoare, să se urce-n odaia lui și să se schimbe, apoi să se ducă la Cotroceni, ca să-și dezgroape odoarele. Toate aceste sunt lucruri care nu se pot face așa deodată, cât ai bate în palme, și multe se puteau schimba în gândul lui în vreme ce le săvârșea.

Om cu capul limpezit, el se uită, după ce ieși de la domnișoara Lina, la numărul de pe cheie. Era 36. Trecând apoi pe la portar, îl întrebă pe acesta cum se cheamă d-l ce șade la no. 36.

– D-l Gheorghe Râmniceanu – Îi răspunse portarul – antreprenor din Dobrogea.

– No. 36, Gheorghe Râmniceanu, antreprenor din Dobrogea, repetă Duțu, ca să și le întipărească toate bine.

Câte însă și iar câte trebuia el să mai facă mai nainte de a pleca de la București, și bine trebuia să bage de seamă ca să nu se mai încurce.

Bine trebuia să bage de seamă!

Cămașă, guler și legătoare la gât.

N-avea să meargă departe ca să și le cumpere.

Câte încurcături însă și aici! ?

– Ce număr ai, domnule? Îl întrebă fata care grăbi să-l servească.

– Numărul 36, răspunse Duțu, care-și însemnase bine numărul.

Fata se uită cam mirată la el. Nu-i semăna deloc a om ce poartă cămăși și gulere numărul 36. Dar, în sfârșit, asta pe dânsa n-o privea; avea să-i deie ceea ce cere; poate că nu le cumpăra pentru sine.

Ea îi dete trei cămăși.

– Gulerele – Întrebă apoi – le voiți drepte ori îndoite?

Duțu era foarte strâmtorat.

Ce va să zică „drept” și ce „îndoit”?

Nu putea să răspundă și totuși se dedea de gol dacă nu-i răspundea fără întârziere.

– Dă-mi – zise el – și drepte, și îndoite.

Fata îi dete jumătate de duzină gulere drepte și altă jumătate îndoite, toate numărul 36, cum le ceruse.

– Legătoare? Întrebă apoi.

– Doriți plastron ori fundă?

– Dă-mi fundă, răspunse Duțu, ștergându-și sudorile.

– Cu, ori fără mașină?

– Cu mașină! răspunse el.

– Ce culoare?

Duțu ar fi voit să poată face ca la ovreul din Focșani.

– Cum vrei d-ta, răspunse el foarte grăbit.

Fata îi dete una de culoare vișinie.

– Manșete nu doriți? Îl întrebă apoi.

– Nu mai vreau nimic! răspunse el. Fă-mi socoteala, ca să plătesc!

A plătit apoi ca tot omul ce are din ce să plătească și s-a întors la hotel, ca să se închidă în odaia lui și să se schimbe.

Îi părea lucru foarte curios că aici la București toate se potrivesc cu numărul odăii în care stai.

Și lucrul acesta era în adevăr foarte ciudat.

Știa că stă în odaia numărul 36, avea chiar cămeși și gulere numărul 36 și cu toate aceste îi era frică să vâre cheia în broasca ușii numărul 36. O pățise o dată și ținea mult să nu se mai dea de gol: el bătu la ușă o dată, de două ori, de trei ori și numai apoi se încumetă să vâre cheia în broască, să descuie și să intre.

Ah! ce bine era aici! mai ales după ce se-ncuie, se sâmțea ca departe-n pădurea de lângă forturi, unde ochii nimănuia nu se mai îndreptau asupra lui.

Și totuși…

Nu era nimic mai firesc decât ca femeia cu carne fragedă să meargă la poliție și să spună că se află aici, la numărul 36, un om care a găsit o comoară.

El trebuia să grăbească, să scape cât mai curând de aici. La Galați, acolo era cu totul altăceva. Avea acum cămașă și gulere, știa rostul numărului de pe cheie, trecuse prin multe: acum nu-l mai încurca nimeni!

Da! Însă cămășile erau prea mici și gulerele prea scurte, numărul 36: foarte mici cămășile și foarte scurte gulerele.

„Ei, păcatele mele! ” zise el deznădăjduit.

Orișicum o sucea și o învârtea, nu era chip să pună așa cămașă și așa guler. Trebuia să le ducă înapoi și să ceară altele mai mari.

Ferit-a Sfântul! Să mai deie el ochii cu fata aceea? niciodată!

El aruncă cămăși și gulere cât colo și se duse să cumpere altele, din altă prăvălie.

„Puțin îmi pasă de numărul odăii – Își zise el – numai să-mi fie destul de mari, potrivite cu grosimea gâtului meu. ”

Atât de prost ca să nu știe cumpăra cămăși și gulere tot nu era el.

Hotărât că nu era; dar nu e destul să ai cămășile și gulerele potrivite cu grosimea gâtului tău, ci trebuie să mai și știi a ți le pune.

Abia acum, după ce, întors din nou la numărul 36, se-ncredință că-i sunt bune cămășile și gulerele, el își dete seamă că ele nu sunt nici ca cele țărănești, nici ca cele militărești.

Tot găuri și iar găuri fără bumbi și fără chiotori; cum, păcate, se-ncheie cămașa și cum se pune gulerul la ea?!

El se lăsă istovit, frânt pe un scaun.

Peste putință să mai meargă înainte!

Degeaba! o singură mântuire mai era pentru dânsul; să se deie legat acelei femei, care știuse să afle taina lui. De ce adecă să-l deie de gol? Prea ar trebui să fie proastă pentru ca să o facă aceasta, când știe că, făcând-o, perde câștigul ce poate să aibă de la dânsul. Fie chiar în jumătate, tot e mai bine atâta decât nimic!

„Mă duc – zise el ridicându-se – la ea, ca să-mi arate cum am să-mi pun cămașa și gulerul, și să-mi spună ce am să fac mai departe. ”

Alta fără îndoială nu-i rămânea.

El însă nu știa cine e femeia aceea, cum o cheamă, nu-și notase numărul odăii și nici tăiat nu mai era în stare să-și dea seama încotro ar trebui să apuce ca să deie de odaia ei.

Să mai umble acum pe dibuite, de la ușă la ușă, ca să o caute, asta nu mai era cu putință.

De mult încă și de multe ori se ivise în inima lui sâmțământul că el nu mai e stăpân pe sine, nu mai știa ce vrea și ce nu vrea, nu mai poate să voiască. Stăpânit acum cu desăvârșire de simțământul acesta, el se întinse ca mort în pat și rămase așa până ce somnul nu lua-n stăpânire trupul lui obosit de atâtea frământări și de atâte zile petrecute în zadarnică alergătură.

Iară domnișoara Lina se zbătea în tot timpul acesta și nu putea nici ea să se hotărască într-un fel.

Erau la mijloc bani, poate chiar mulți bani, pe care putea să-i câștige ușor, fără nici o primejdie și fără ca să-i facă vreo nedreptate cuiva în lumea aceasta.

Foarte mulți, foarte ușor! și acest „foarte”, care-n graiul omenesc rămâne același, creștea-n închipuirea ei femeiască, mereu se umfla, încât ea se vedea în cele din urmă scăpată prin o norocoasă întâmplare de toate nevoile cu care se lupta, bogată nu, dar putând să dispună ea însăși de sine, ba poate chiar și bogată. De ce nu?!

Iară ea l-a lăsat să se ducă așa, el singur, prost cum e, expus în fiecare clipă să se dea de gol și să scape din mână norocul lui și pe al ei.

Ar fi voit să alerge, dar nu știa unde: așa deșteaptă cum era, tot a uitat să-i afle numele și numărul odăii. Își perduse capul și ea.

Cum s-alerge și să caute, dacă nu știa unde și pe cine?! Se dedea de gol.

Vreun făcător-de-rele, care a mințit-o. Nu! ea nu se putea înșela. Îl vedea în strâmtorarea lui, și o cuprindea sâmțământul de milă, pe care-l avuse atunci: așa nu pot să fie făcătorii-de-rele.

Dar nebun? Nu! nici nebun. Un biet de om zăpăcit, care nu mai știa încotro să apuce și ce să facă.

Trebuia să alerge… Unde?

Un singur lucru îi rămânea: să meargă deseară, pe la zece, ea singură…

Peste putință!

Altfel însă nu mai putea să facă.

Da, un lucru tot ar mai fi putut s-o ajute.

Șvarț, samsarul, era om cinstit. S-a ajutat de multe ori cu el, și niciodată el n-a înșelat-o, niciodată el n-a dat-o de gol. Șvarț se pricepe la multe și știe să tacă ca mormântul.

„Dacă mă duc la Șvarț – Își zise ea – și-i spun să vie cu mine și să mă urmărească din depărtare, el nu mai stăruie să-i spun de ce să vie și să mă urmărească, ci-și face gândurile lui, de care mie puțin îmi pasă, și vine și tace. Trebuie să mă duc; alta nu-mi rămâne! ”

Tot așa zicea și Duțu după ce s-a deșteptat și a sărit speriat în picioare.

Era întunerec și-n casă, și afară, nu putea să-și dea seamă dacă abia de curând ori de mult acum s-a întunecat, nu mâncase astăzi, dar trebuia să se ducă, s-o mai încerce și asta. Alta și așa nu-i rămânea!

Domnișoara Lina, care nu dormise și venise-n nerăbdarea ei cu un ceas bun mai nainte, își perduse de mult și răbdarea și nădejdea, dar stătea și aștepta plimbându-se în sus și în jos și aruncând ochii când spre Băneasa, când spre Șvarț al ei, care stetea mai spre Șosele, răzămat de un tei gros, liniștit, răbdător, cu nepăsare, ca omul care-și face meseria și nu vrea mai mult decât atât.

Duțu trecu pe lângă el fără ca să-l bage în seamă, apoi peste puțin el se opri pe o clipă și dup-aceea își rări pasul.

Era pe la ora unsprezece, o noapte fără de lună, dar cu cer senin cam acoperit de ceață, prin care stelele licăreau numai. Lina, care stetea de vreo două ceasuri în întunerec, îl văzuse cu mult mai nainte de a o fi zărit el pe ea și tresări când el se opri și începu să-și rărească pașii. Nu putea să-i vadă fața, dar îi era destul să vadă cum se apropie din ce în ce mai încet, pentru ca să sâmtă că el și-a schimbat hotărârea și stă-n chibzuri ca să ieie alta.

Era ceva pânditor și mișelesc în mersul lui din ce în ce mai anevoios, și ea plecă spre dânsul, ca să fie mai aproape de Șvarț.

Duțu iar se opri.

Unul era gândul cu care venise și altul era acum în capul lui.

Începuse a-și perde nădejdea că o va mai găsi și-și urma drumul cu inima din ce în ce mai încleștată; tocmai de aceea însă, când o văzu, le zise-n gândul lui: „Tot a venit! ”

Ce-a făcut-o să vie, să steie, să aștepte, să înfrunte urâtul nopții?! Setea de bani, de banii lui!

El nu mai vedea-n fața lui pe femeia după care alerga, fiindcă putea să-i fie de mare ajutor, ci pe șerpoaica vicleană, care a prins taina lui, putea să-l deie de gol, umbla să-i ieie banii.

Ce căuta el aici? De ce a făcut-o să vie la Băneasa?

Ca să scape de ea!

E greu lucrul acesta!

Ușor îți trece prin gând, dar cu anevoință te hotărăști!

Îi venea lui Duțu să fugă când văzu că dânsa vine spre el și nu-i lasă timp să se hotărască într-un fel.

– Începusem a crede că n-o să mai vii, grăi dânsa cu glasul înăbușit de o emoțiune vie.

El se opri și se uită mirat la ea.

Nu era, parcă, tot femeia pe care o știa el. Semăna, ce-i drept, cu ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai țeapănă; fără ca să-și deie seama despre ceea ce face, el puse mâna ca să-i pipăie umerii și. brațele și să vadă dacă e tot fragedă și moale carnea.

Domnișoara Lina se dete speriată la o parte.

Nu doară că-i era greu, nu! De trei ani, de când era actriță, ba poate chiar și mai nainte, se obicinuise cu asemenea lucruri. Era însă în degetele lui ceva aspru și în felul lor de a pipăi ceva atât de neobicinuit, încât ea își perdu sărita.

Îl adusese pe Șvarț cu dânsa, pentru că îi era urât să vie singură, dar nici Șvarț n-avea să știe ce caută ea aici, nici Duțu n-avea să afle că ea n-a venit singură. Duțu avea însă dreptate: femeia tot femeie!

– Să știi că n-am venit singură! Îi zise ea, stăpânită numai de gândul că era un apărător în apropiere.

– N-ai venit singură?! Întrebă el turburat.

– Mi-a fost urât – urmă ea – și am luat cu mine pe Șvarț, un samsar, un ovreu. El nu știe însă nimic și nici nu trebuie să-i spunem,

Duțu iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează.

Putea dânsa să-i spună cât vrea că nu știe Șvarț nimic; erau acum doi care știau, mâne aveau să fie patru, poimâne opt… Era prins, biet de el, încungiurat din toate părțile și nu-i rămânea decât să se deie legat…

Și totuși… când strâmtorarea era mai mare, Duțu își găsea scăparea în gândul că el e, la urma urmelor, om cu noroc și că numai bine putea să iasă pe ce el punea mâna. N-ar fi găsit el altfel comoara, cum atâta timp n-au găsit-o alții; n-ar fi scăpat cum scăpase din o mulțime de ispitiri prin care trecuse. Chiar acum era să cadă într-un greu păcat, și-ar fi căzut dacă norocul nu i-ar fi scos în cale pe Șvarț.

Degeaba! orișicât de spurcat, ovreul e om de credință, care nu te dă de gol, om cu care poți să faci orișice treabă, iar Șvarț acela era ovreu!

– Unde e Șvarț? Întrebă Duțu.

– Lasă-l, răspunse ea. Să mergem numai înainte, ca să ne căutăm de treabă, că vine el după noi și fără ca să știe unde-l ducem. Își va fi făcând el gândurile lui, dar mie puțin îmi pasă. Mâne vine să-i plătesc și nimeni nimic n-are să afle.

– Nu mai mergem, grăi Duțu. E prea târziu. Să ne-ntoarcem acasă și să alegem banii pentru ziua de mâne.

Domnișoara Lina nu ținea să mai meargă și pe la Băneasa.

– Mergi tu înainte, că viu și eu cu Șvarț, zise ea. Nu vreau să te cunoască.

Voia să le facă toate așa, ca Rigopulo al ei să nu sâmtă nimic. Era bătrân grecul și prepuielnic; nu putea să-i spună adevărul și ținea să nu se strice cu el mai nainte de a se fi asigurat.

Lui Duțu îi era acum mai greu să se despartă de dânsa: nu se mai sâmțea sigur decât fiind singur cu ea. Dar ce putea să facă?!

– Să nu mă lași să aștept, grăi el, și plecă înainte.

Peste jumătate de ceas apoi ei steteau amândoi la masa pe care erau întinși banii, cu ușa încuiată și cu perdelele lăsate, și-și dedeau silința să aleagă la o parte pe cei de 200 și pe cei de 90 lei, fiindcă cu aceștia voia Duțu să înceapă.

Cum rămânea însă cu cei de la Fântâna Brâncovenesei?

Alegerea trebuia să se facă chiar acum și din aceia.

Era pe la miezul nopții, și multe li se puteau întâmpla dacă plecau chiar acum ca să-i ridice. Domnișoara Lina îndeosebi, cum putea dânsa să meargă în cap de noapte, ea singură cu el, în pustietatea aceea? Foarte bine putea! De când văzuse aurul întins pe masă și-l trecuse printre degetele ei, nu mai putea nici ea să se despartă de Duțu; se temea că-l scapă, îl perde.

Se-nțeleseră dar să iasă unul după altul și să se-ntâlnească la colțul despre podul Dâmboviței, apoi să ieie o birjă și să iasă până la biserica Sf. Elefterie.

Așa și făcură.

La Sf. Elefterie ei se deteră din birjă și o luară pe jos, spuind birjarului să-i aștepte.

Cum să treacă însă înainte?

– În strada Carol Davila se stârniră niște câni și începură să se ație după dânșii, iar sergentul de la casele generalului Davila, văzând cele două mogâldețe prin întunerec, sună de câteva ori și plecă spre dânșii.

Drept înainte, spre fântână, ei nu mai puteau să meargă, fiindcă ar fi trebuit să treacă prin grădinile de zarzavat și-i urmărea și sergentul; la dreapta dedeau în sergentul, care putea să-i oprească și să-i întrebe ce caută pe timpul acesta aici; o luară la stânga, spre bereria „Opler”, și-și urmară drumul, așa, la un noroc, printre câni, cu inima încleștată, uitându-se mereu înapoi, să vadă dacă sergentul îi urmărește ori nu.

Abia departe, la grădina Societății de dare la semn, ei se opriră și se uitară împregiurul lor. Era pustiu și liniște: numai despre oraș se mai auzea zuruitul trăsurilor.

Mai înainte de-a apuca spre Fântâna Brâncovenesei, care rămăsese departe înapoi, ei trebuiau să treacă peste un șanț plin de apă și printr-un gard viu destul de des, iar aceasta aveau s-o facă iute, fiindcă în toată clipa putea să se abată cineva pe acolo.

Duțu o luă deci pe Lina ca pe un copil în brațe și o trecu peste șanț, apoi îi făcu loc prin desiș și-și urmară drumul cu pas din ce în ce mai grăbit.

Doamne! câte li se puteau întâmpla, și câte li s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost la mijloc norocul cel orb al lui Duțu, care, mergând spre deal, zicea mereu „Ajută, Doamne! Doamne, ajută! ”

Lina se ținea după el și se uita mereu când la dreapta, când la stânga, când înapoi, numai înainte nu: ar fi fost acuma gata să meargă cu el până-n fundul iadului; vorba era numai să scape nebăgați în seamă.

Ajuns la fântână, Duțu se opri, se uită o dată împregiur, apoi tuși și ascultă cu luare-aminte, ca să vadă dacă l-a auzit ori nu cineva, dacă se mișcă ori nu undeva ceva.

Nimeni! Nimic!

Acum era singur cu dânsa, neștiut de nimeni: putea să scape de ea. Altele erau însă gândurile lui.

– Stăi aici, îi zise el, apoi se duse singur la copacul unde-și ascunsese banii.

De ce singur?! Nu-și dedea seamă! Atât de tare se-nfipsese în mintea lui gândul că nimeni nu trebuie să știe unde-și ascunde el banii, încât și acum numai pitiș se putea duce la locul unde-i ascunsese.

Domnișoara Lina, femeie, nu se putu stăpâni. Era întunerec și îndată ce-l perdu din vedere, ea lunecă oarecum ca un șarpe după el, ca să vadă ce face și de unde ia banii, apoi se trase iar înapoi, când văzu că el se ridică și se întoarce.

– Haid’! zise el, și o luă repede înapoi, . dar nu pe drumul pe unde venise, printre câni și prin fața sergentului, ci mai cu ocol, de la grădina Societății de dare la semn peste câmp spre Dâmbovița și de acolo înapoi la birjă.

Domnișoara Lina se ținea și acum după el, dar gândul ei era lăsat în urmă, la Fântâna Brâncovenesei; ar fi fost în stare să se întoarcă și singură, așa pe dibuite, ca să vadă ce-a mai rămas acolo.

Atât era de plină de gândul acesta, încât ea uitase că ține să n-o vadă nimeni cu Duțu și, sosiți la „Dacia”, ea intră deodată cu el, urcă scările alăturea cu dânsul și-l însoți la numărul 36.

El încuie ușa, aprinse lumânarea, apoi răsturnă banii pe masă.

Domnișoara Lina se uită cu ochi mari la ei.

– Mai e încă pe atât? Întrebă apoi cam sfiicioasă.

– Asta nu e nici a zecea parte, răspunse el.

Ea începu să tremure.

– Sunt mulți, de tot mulți, grăi dânsa, gândindu-se mai ales la ceilalți. N-o să-i putem vinde pe toți aici; o să fim nevoiți să mergem cu ei mai departe, la Viena, la Paris.

– Să vedem mai nainte ce putem să facem aici, întâmpină el, începând să caute pe cei de 200.

Gândul lui era numai la aceștia, iar al ei numai la ceilalți.

Erau prea mulți, și aceasta îi buiguia capul.

Ea n-a fost fățarnică atunci când a zis că se mulțumește cu ceea ce el va voi să-i deie. Își închipuia că va putea să câștige fără de greutate o mie, poate ehiar două mii de lei, ceea ce era foarte mult pentru dânsa: putea să-și cumpere mobilă, să-nchirieze o casă, să scape de multe nevoi.

Acum însă vedea că poate să câștige și zece, ba poate chiar și douăzeci de mii, ceea ce era puțin… Trebuia să aibă mai mult, ca să-și cumpere o căscioară la mahala și să-i rămâie și de cheltuială.

Grozav se temea ca nu cumva să piardă pe omul acesta, de la care atârna soarta ei…

Și ce putea dânsa, o biată de femeie, să facă pentru ca să-l ție legat?!

Era târziu după miezul nopții, și ea nu putea să se despartă de el.

Își făcuseră și împărțirea și socoteala; luaseră înțelegere cum au s-o pornească mâne; ea-i spusese că are să-și cumpere „butoni” și-i arătase cum să-și pună cămașa și gulerul și legătoarea. Dânsa se sculase pe la unsprezece și era obicinuită să se culce mai mult dimineața decât seara, iar el dormise pe-nserate: steteau fiindcă nu le era somn.

Mai luară dar înțelegere că vor merge împreună pe la giuvaergii, însă fără ca cineva să poată bănui ceva. Ea plecă înainte, iar el venea după dânsa și intră cu vreo altă treabă în prăvălie, ca să fie de față când ea vinde și ia banii. După ce știau apoi prețurile, ea îi dedea și lui Șvarț câte ceva, însă fără ca el să afle de unde are ea banii. Și pentru el, și pentru ea, lucrul de căpetenie era ca ei amândoi să se aibă unul pe altul mereu sub ochi.

Acum însă, acum trebuiau să se despartă, fiindcă nu mai aveau nici ce să facă, nici ce să vorbească, și e greu să stai cu cineva, mai ales noaptea, fără de nici o treabă.

Mai greu însă e să te desparți când ai ceva pe inimă.

„De unde știu eu ce face ea după ce pleacă de la mine! ? ” zicea el în gândul lui.

„De unde știu eu ce face el după ce rămâne singur?! ” zicea și dânsa în gândul ei.

Cel mai cuminte ar fi fost să steie toată noaptea împreună: asta însă n-o voia dânsa, dar nici el.

Ea se ridică nu ca să plece, ci, numai așa, ca să facă ceva.

– Vrei să pleci? Întrebă el ca speriat.

Domnișoara Lina era foarte mulțumită.

– Ce să mai fac aici?! răspunse ea.

Dacă n-ar fi fost femeie, el i-ar fi zis să se culce și să doarmă; era însă femeie, și în femeie n-ai să-ți pui credința.

– Să mai stai așa, grăi el. Sunt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea.

Domnișoara Lina nu se mai temea c-o să-l peardă.

– Și adecă de ce să nu fii liniștit după ce plec eu? Îl întrebă ea.

– Uite, – zise el – nu-mi iese din minte gândul c-ai putea să te mai întâlnești cu cineva.

Era un mare dispreț în vorbele aceste, și ea se sâmțea umilită; femeia e însă mlădioasă și se încovoaie ca șarpele.

– Ce minunat lucru ar fi – grăi dânsa – dacă am găsi două odăi una lângă alta, c-o ușă la mijloc!

– Bun lucru ar fi, întâmpină el înviorat. Dar acum ce facem?

Ea se uită câtva timp nedumirită la el. Ținea să nu-l supere.

– Dacă vrei, rămân aici – răspunse ea – dar vorba era să nu știe nimeni că ne cunoaștem.

– Nu! – zise el – aici nu poți să rămâi. Trebuie să te duci să te culci și să dormi, ca să te scoli devreme. Ar fi păcat să perdem mâne ziua degeaba. Dar – adăugă peste puțin – să mă lași să te încui în odaie și să iau cheia la mine.

Domnișoara Lina era încântată! Nu! pe omul acesta nu mai putea să-l peardă.

– Prea bine! răspunse ea, apoi ieșiră amândoi și se duseră tiptil la odaia ei, de unde el se întoarse peste puțin singur și cu cheia în mână, uitându-se la numărul de pe ea, ca nu cumva să-l uite.

VII[modifică]

Era samsar Șvarț, dar nu dintre cei pârliți, și ținea să fie socoat în rândul neguțătorilor. N-avea, ce-i drept, prăvălie, dar poate omul să fie neguțător și fără de prăvălie. Avea multe cunoștințe și printre neguțători și printre boieri și printre cocoane, le afla toate și știa să tacă, iar tăcerea e o marfă care se plătește bine.

Însoțind pe domnișoara Lina la Șosele, el dedea cu socoteală că dânsa are o întâlnire cu un domn oarecare, pe care numai ea are să-l știe. Se-ntâmplă adeseori așa ceva, mai ales la București – asta n-o știa nimeni mai bine decât Șvarț. Tocmai de aceea însă el ținea să-l vadă pe domnul acela. L-a și văzut, pe cât aceasta era, așa pe-ntunerec, cu putință.

Îi părea om necunoscut și nu tocmai de-acătarea.

De aceea dimineața s-a și dus cam în silă la dânsa, ca să-și ieie răsplata ostenelelor și a tăcerii. Spre marea lui mirare, ea ieșise, deși abia trecuseră nouă ceasuri.

El trecu pe la portar, ca să facă întrebare.

– A ieșit și s-a și întors – Îi răspunse portarul – dar nu mai stă la numărul 22. S-a mutat la numărul 11.

„La numărul 11? ” zise Șvarț în gândul lui. Odaia de la numărul 11 era una dintre cele mai frumoase, elegant mobilată, cu ferestrele spre piață – și Șvarț știa ce va să zică aceasta.

El urcă scările cu oarecare chibzuială și bătu aproape cuviincios la ușă.

– Cine e? Întrebă dânsa.

– Eu, Șvarț! răspunse el.

– S-aștepți puțin, că mă îmbrac, strigă dânsa hodorogind la dulapul în care-și ținea hainele.

Șvarț dete din cap.

Nu se poate lucru mai firesc decât ca femeia care se îmbracă să hodorogească la dulap. Domnișoara Lina nu avea însă obiceiul de a ieși înainte de nouă, nici de a se îmbrăca de mai multe ori pe zi, nici de a sta încuiată în casă și îl primea mai nainte și neîmbrăcată.

Aici trebuia să fie la mijloc ceva, și Șvarț era în stare să-și închipuiască că dânsa ascunde pe cineva în dulap.

El rămase deci cam rușinat după ce ea descuie și-l pofti să intre.

Ușa dulapului era pe jumătate deschisă, încât el putea să vadă că nu e nimeni în dosul hainelor.

De unde ar fi putut să-i treacă lui prin minte că două din scândurile din fundul dulapului sunt scoase din cuie?

El vedea ușa din dosul dulapului, dar dulapul era pus în ușă tocmai pentru ca să acopere trecerea în odaia de alături.

– E bine c-ai venit, Șvarț, îi zise ea. Am să-ți dau de lucru, dar să nu afle nimeni.

– Domnișoară Lină, – o întrerupse el – Îmi pare foarte tău. Parcă de azi ne cunoaștem!

Ea îi dete deocamdată numai patru monede, ca să le vândă cât mai curând, cu cel puțin 200 lei bucata.

Șvarț se uită lung la ele.

Monede vechi din timpul romanilor, frumoase, foarte bine păstrate. Se pricepea el și la asta.

El începu să le cântărească în mână. Aurul, la cântar, nu prețuia mai mult decât patru napoleoni bucata.

– E mult două sute de lei, întâmpină el.

-Am vândut eu patrusprezece bucăți, dintre care cinci chiar 230 lei bucata, răspunse ea.

Patrusprezece și cu patru fac optsprezece, de două ori optsprezece fac treizeci și șase: 3600 lei. Frumoși bani! Nu puteau să fie toți ai ei.

– Se poate că sunt rarități, zise el. O să văd; mai sunt mulți?

La întrebarea aceasta domnișoara Lina nu putea să-i răspundă.

– Nu! grăi dânsa, dar ochii ei ziceau „da! ”.

Ieșind de la dânsa, el vedea lucrurile în cu totul altă față.

Nu mai încăpea nici o îndoială că monedele sunt ale domnului de la Șosele. Le va fi furat de undeva, va fi găsit vreo comoară, asta nu-l privea pe Șvarț: destul că era la mijloc ceva ce nu trebuia să se știe, ceva pentru dânsul. Păcat ar fi fost să mai alerge și domnișoara Lina, când ea putea să câștige și altfel.

Mult ar fi dat să-l poată găsi pe domnul acela și să-i zică: „Nu te bizui pe femeie, fiindcă e proastă și se lasă să fie înșelată de neguțători, e ușurică și te dă de gol, e râvnitoare și te despoaie cu vicleșuguri femeiești: eu îți fac treabă mai bună. ”

Cine era însă domnul acela? unde putea să-l găsească? cum putea să-i vorbească?

La urma urmelor, tot cu dânsa trebuia să se pună la cale.

Dar deocamdată avea să se orienteze.

În timp de câteva ceasuri, până la două după amiazăzi, el s-a dus și s-a întors de patru ori, i-a dat domnișoarei Linei peste trei mii de lei și din ochii ei vedea că tot mai sunt multe monede: așa nu mai mergea!

– Domnișoară Lină, – Îi zise el – ne încurcăm: mâne o să știe toată lumea c-avem o mulțime de monede vechi. Lasă, că n-o să ni le mai cumpere nimeni decât la cântar, dar ne pomenim c-o să fim urmăriți. Cel mai cuminte lucru e să căutăm pe cineva, care le cumpără pe toate și se duce cu ele ca să le vândă aiurea. Luăm mai puțin, dar mergem la sigur.

Domnișoara Lina, care se gândea mereu la Fântâna Brâncovenesei, îi dedea dreptate. Vânduse și ea cincizeci și șase de bucăți, abia cincizeci și șase, cu cele douăzeci și trei vândute de dânsul, șaptezeci și nouă, și erau peste trei sute. Ce făcea cu celelalte? ce făcea cu sculele? ce făcea mai ales cu ceea ce mai era la Fântâna Brâncovenesei?

– Bine ar fi! grăi dânsa.

– Mai e mult? Întrebă el. Cam câți bani intră în joc?

Ea rămase câtva timp strâmtorată. Ar fi trebuit să-i spună că nu mai sunt, iar asta nu putea s-o facă.

– Nu știu – răspunse ea – dar îmi închipuiesc vreo douăzeci de mii de lei.

Șvarț se uită lung la ea.

– N-aș putea eu să vorbesc cu el? Întrebă dânsul cu jumătate de gură.

Domnișoara Lina dete — zâmbind cu vicleșug – din cap.

– Caută – zise apoi – găsește și mergem toți trei împreună să ne înțelegem și să luăm banii.

Cu toate aceste, după plecarea lui Șvarț ea ieși din nou, ca să mai vândă și să caute și ea.

Duțu era și el de părere că e mai bine cum zice Șvarț: i se făcuse bietului om lehamite de atâta alergătură și de atâta încordare sufletească.

Apoi de ce să mai și alerge?!

Farmec a avut lucrul pentru el numai la început. Îndată ce-a trecut peste două mii de lei, el nu mai știa să numere și și-a perdut socotelile. Cinci mii de lei erau pentru dânsul două mii și încă ceva pe deasupra, iar zece mii cam tot atât ca cinci. Cu cât însă mai mult se aduna, cu atât mai vârtos se temea ca nu cumva să-l apuce cineva și să-l întrebe de unde are atâta bănet.

Pentru el lucrul de căpetenie era să scape cât mai curând de aici și să se-ntoarcă la Stanca lui: era peste putință să stea și să aștepte până ce vine Șvarț.

Abia pe-nserate, pe la opt ceasuri, ei se potoliră și se-ncuiară în casă pentru ca să numere banii luați și să-și ia d-șoara Lina partea.

Nu era încă întunerec; domnișoara Lina însă dormise puțin noaptea trecută, alergase mult peste zi și era hotărâtă să se așeze cât mai curând la odihnă. Ea-și scoase dar talia și corsetul, puse un camizol și se așeză lângă dânsul pe canapea.

Duțu scoase hârtiile din portofelul mare, pe care i-l cumpărase ea, și începu a le număra.

Erau grozav de mulți bani, și ochii lor sclipeau în vederea lor. Acum se hotărî, la urma urmelor, soarta ei.

El puse la o parte trei hârtii de câte o mie, numără la altă parte șaizeci și opt hârtii de câte o sută, dar teancul hârtiilor de douăzeci îl lăsă în portofel. Aceștia erau bani adevărați, poli, cu care era deprins și pe care voia să-i păstreze pentru sine: în celelalte hârtii nu prea avea încredere.

El luă una din hârtiile de o mie și i-o dete d-șoarei Linei.

Mulți bani o mie de lei, dar o singură hârtie din atât de multe, și ea se uită oarecum jeluitor în ochii lui, ca și când ar fi voit să-i zică: „Numai atât! ? ”

El îi mai dete și celelalte două mii.

La asta nu se așteptase d-șoara Lina.

Trei mii de lei era mult pentru o singură zi.

Nu-i vorba, puțin pentru toată viața, dar mai rămânea și ziua de mâne, mai era la mijloc și fântâna Brâncovenesei.

– Îți mulțumesc! grăi dânsa înduioșată. Nu poți să-ți închipuiești ce mare e binele pe care mi-l faci, de câte nevoi mă scapi!

Ar fi fost gata să sărute mâna lui aspră și, fiindcă aceasta nu putea s-o facă, ea îi apucă mâna și i-o strânse, se alipi de el și-l cuprinse ca un copil cu brațul stâng.

Duțu ar fi voit s-o deie la o parte. E greu să te vezi așa deodată strâns și să stai ca un buștean.

„Știu eu ce vrei tu”, zise el în gândul lui.

Ca să scape dar cu binele de ea, dânsul mai luă așa, pe apucate, vreo cincisprezece din hârtiile de o sută și i le dete și pe aceste. Puțină treabă era, la urma urmelor; tot avea el prea mult pentru dânsul.

Domnișoara Lina îi înțelese gândul și se sâmțea greu umilită.

– E prea mult! zise ea, dându-se înapoi.

Ar fi voit să nu primească, dar n-o ierta firea.

– Puteai să nu mi-i dai – adause dar după ce îi luă – căci o să-mi dai și mie, după ce vom fi vândut pe ceilalți.

Ceilalți?

Duțu stete câtva timp pe gânduri.

Să mai rămână el și mâne aici? Să meargă cu ea și cu Șvarț, ca să se tocmească? Să steie încuiat cu femeia aceasta în casă și să împartă banii cu ea? Era peste putință!

„Ce nu e femeia aceasta în stare să facă – zise el în gândul lui – ca să mă bage în slăbiciune și să-mi stoarcă banii?! ”

Cu totul altfel se închipuise el pe sine având bani mulți. Acum, când îi avea, era desprețuit și de ei, și de lume, și de sine însuși, și disprețul acesta se oglindea în fața lui nedeprinsă a ascunde adevărul.

Ea îi cumpărase pentru monede și scule o pungă de piele.

– Știi ce? zise el scoțând punga și aruncând-o pe masă. Eu plec, dacă se poate, încă astă-seară; dă-mi ce ți-am dat și-ți dau punga, să fie întreagă a ta.

Domnișoara Lina se uită ca ieșită din fire la el.

Să deie dânsa banii, pe care abia acum îi luase? Era peste putință.

Știa ce prețuiesc monedele și sculele, dacă pleca cu ele la Viena și le vindea acolo; când se uita însă la hârtiile ei, monedele îi păreau bucăți de tinichea, iar pietrele scumpe beuțe din albia râului.

– Mai lasă-mi ceva de cheltuială! grăi dânsa cu inima îndoită.

– Așa să fie! răspunse el și-i dete o mie și patru sute, apoi strânse celelalte hârtii în portofel și se ridică de lângă dânsa, ca omul căruia îi vine să fugă.

Acum domnișoara Lina ar fi putut în adevăr să-i sărute mâna. Ea însă nu vedea nici hârtiile, nici punga, ci numai disprețul din fața lui și, jignită în slăbiciunea ei de femeie, ar fi voit să rupă hârtiile în bucăți și să-i arunce punga în față. Grozav de mult trebuia să aibă el, pentru ca să arunce astfel miile, și în gândul ei era lucru învederat că el n-are să plece, ci umblă numai să scape de ea, pentru ca să nu-i mai facă parte și din comoara rămasă la fântâna Brâncovenesei.

Trebuia cu orice preț să-l oprească: ori mergeau împreună să ridice comoara, ori se ducea ea singură și pleca cu ea la Viena.

Luată o dată hotărârea aceasta, ea se ridică zâmbind, se duse la el și iar îl cuprinse cu brațul.

– Chiar astă-seară n-o să poți pleca, îi zise. Lasă că e prea târziu, dar trebuie să rămâi, ca să te mulțumesc și eu cu ceva. Ar fi păcat să pleci, urmă ea cu glas ademenitor, fără ca să fi petrecut un ceas împreună. Nu-mi pasă acum dacă lumea mă vede cu rine și n-are să-ți pese nici ție, căci nimeni nu te cunoaște. Să facem o plimbare la Șosele, apoi să mergem să cinăm.

El stete la îndoială.

Om era, la urma urmelor, și el. Îi era lui însuși de sine milă, când se gândea câte a pățit, ce-a ostenit și prin ce fel de zbuciumări a trecut de când a găsit comoara: prea le-ar fi pus vârf la toate, dacă acum, când avea atâta bănet, ar fi plecat flămând și setos de la București. Da, ar fi vrut să tragă un chef mai nainte de a pleca, dar nu cu ea: de dânsa se temea chiar și acum, om cu capul limpede.

– Să nu zici ba – urmă ea stăruitor – că mă mâhnești pe toată viața. Uite, îi scriu lui Șvarț să nu mai caute, fiindcă omul cu monedele a plecat, iar tu te duci, mai nainte de a ieși la plimbare, îți plătești odaia și spui că pleci. Putem apoi să-l luăm cu noi și pe Șvarț, căruia îi spunem că tu ești d-l Cristescu, un vechi prieten al meu, arândaș din județul Tutova.

Duțu se uită cu ochii mari la ea.

Erau toate minunat ticluite. De ce adecă ar fi mai avut să se teamă când îl aveau și pe Șvarț cu dânșii? Nu era nimic mai ușor decât s-o lase cu Șvarț și să plece drept la gară.

Nu putea să-i treacă omului prin minte că Lina vrea să-l lase pe el cu Șvarț și să plece ea la Cotroceni și de acolo la gară.

De aceea, ca s-o momească, o cuprinse, drept răspuns, și el cu brațul și o strânse puțin.

Putea acum s-o facă aceasta, fiindcă nu mai avea de ce să se teamă.

Domnișoara Lina se uita cu coada ochiului la el și se suci oarecum, nu însă ca să iasă de sub brațul lui, ci ca să-l momească și ea.

El o strânse mai tare și, simțind carnea ei cea moale, începu s-o pipăie.

– Nu ți-e rușine?! grăi dânsa, lăsându-se în voile lui.

– Deloc! răspunse el, râzând.

Ea se suci și se răsuci câtva timp ca fetele mari.

– Bagă de seamă – Îi zise apoi – că te-ncurci și n-o să pleci mâne, nici poimâne. Vrei?!

– Nu vreu! răspunse el hotărât și cu inima deschisă.

– Atunci lasă-mă-n pace! se răsti ea supărată și se desfăcu din brațele lui.

– Apoi nu-i așa! grăi dânsul; o prinse cu toată puterea și o trase lângă sine pe canapea, unde șezuseră mai nainte. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. Nu sunt buștean nici eu: lasă-mă acum să mă dezmeticesc. Ce-o să-ți fac adecă?!

În fiecare clipă poate să bată cineva la ușă… Iacă mă joc și eu, cum făceam când eram flăcău.

Domnișoara Lina se sâmțea iar stăpână. Dacă era vorba să-l prindă bine, trebuia să-l ție din scurt.

– După ce ne întoarcem — șopti dânsa – ne ducem, dacă nu vrei aici, aiurea, unde nu ne supără nimeni, și te joci în toată tigna. Țin și eu! O să vezi tu atunci! adause ea cu glas tainic și ademenitor, apoi se ridică.

El rămase nemișcat, cu capul dat puțin înapoi și cu ochii pe jumătate închiși, ca omul care se lasă în voia întâmplării.

Și iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează. A văzut, ce-i drept, cu ochii lui carnea cea moale, a pipăit-o cu mânile lui, îi era buiguit capul și i se turburase sângele în vine; dar nu e altfel nici când visezi asemenea lucruri; tot așa vezi, tot așa pipăi, tot așa te sâmți. Fie-n aievea, fie prin vis, omul același rămâne, și ți-e greu să crezi c-ai putea să te visezi făcând ceea ce firea nu te-ar ierta să faci și în aievea.

– Ce am să văd atunci?! Întrebă el cam aiurând.

Mult ar fi dat să n-aibă la el afurisiții de bani!

El se ridică repede și trecu prin dulap cu gândul de a-și regula socotelile mai nainte de a se fi îmbrăcat ea.

VIII[modifică]

– Ești un pungaș prost! grăi d-l Panaiot.

– Ba sunt om cuminte și neguțător cinsrit, întâmpină Șvarț. Nu mă privește de unde are el monedele. Nu vreau să știu! Am câștigat cu el într-o singură zi patru sute de lei, și nu-mi pasă de nimeni. Dacă aș ști ceva, m-aș teme și de umbra mea. Am câștiga cu mult mai mult dacă n-ar fi la mijloc și ea. Trebuie dar s-o înlăturăm, și d-ta poți s-o faci aceasta. El se ferește și se ascunde în dosul ei: o iai cu binele și faceți mâne o plimbare la Sinaia, iar de el – grija mea!

– Dar dacă dânsa nu vrea?! Îl întrerupse d-nul Panaiot.

– Aș! răspunse Șvarț. Știu eu de ce am venit la d-ta! D-ta poți să faci ceea ce vrei cu dânsa. Eu nu pot; alții nu pot: d-ta însă…

D-l Panaiot, un om de vreo treizeci și doi de ani, scurt și cam pântecos, se plimbă câtva timp prin casă.

Putea Șvarț să se mulțumească cu câteva sute de lei. D-l Panaiot însă a cheltuit în timp de câțiva ani o avere frumoasă și nu s-ar fi putut mulțumi decât cu câteva mii; el a fost timp de aproape un an comisar de poliție și se pricepea la lucruri de aceste: mai bine îi venea la socoteală să-l înlăture pe Șvarț și să rămână el singur.

– N-ar fi oare mai cuminte să-l denunțăm? Întrebă el.

-Asta ar fi cea mai mare prostie, răspunse Șvarț. iao d-ta pe dânsa, și celelalte mă privesc pe mine: nu știi nimic și nu riști nimic.

– Și când crezi că e mai bine să mă duc la ea?

– Mai pe seară, căci acum n-o găsești, răspunse Șvarț.

Mai pe seară, însă, Șvarț primi de la domnișoara Lina un bilețel.

„Nu mai căuta, îi scria dânsa; Râmniceanu, supărat pentru că a găsit la mine pe un vechi prieten, pleacă astă-seară. Treci pe la Costică și veniți amândoi la Herăstrău. Bun chilipir! ”

Șvarț citi bilețelul de mai multe ori. Trebuia să fie vreo cursă la mijloc Ori, poate, o prostie!

El alergă la „Dacia”.

Portarul îi spuse că domnișoara Lina a ieșit.

Nu mai încăpea îndoială că vechiul prieten e d-nul Panaoit.

– Singură? Întrebă Șvarț.

– Nu, răspunse portarul. Cu d-l Râmniceanu de la nr. 11, care pleacă cu trenul de la nouă.

Șvarț era foarte supărat.

– D-l Panaiot n-a fost pe aici? Întrebă el iar.

— Nu! răspunse portarul. Singur d-l Costică a căutat-o, dar n-a vorbit cu ea, fiindcă dânsa mi-a zis că orișicui, afară de d-ta, să-i spun că a ieșit.

Șvarț nu mai înțelegea nimic. Dacă n-ar fi fost la mijloc și Costică, ar fi crezut că domnișoara Lina a plecat cu omul ei spre Viena.

Ea însă dorea să-l aibă pe Costică la Herăstrău, trebuia dar să fie la mijloc altăceva.

Costică avea rolul lui în lumea aceasta.

Mai ales în București e greu pentru o femeie ceva mai tânără să iasă singură pe stradă; de aceea doamna Tereza Bodoni, care era nu numai tânără, ci totodată și frumoasă și nici n-avea, nici n-avusese bărbat, ieșea la plimbare cu băiatul ei Kaiman, căruia îi zicea Costică, fiindcă suna mai bine. Mai târziu apoi Costică ieșea la plimbare cu verișoarele lui, care erau mai tinere, ba adeseori și mai frumoase decât doamna Tereza. Așa a crescut Costică și așa-și petrecea viața și acum, când era om de douăzeci și șase de ani. Nu e dar minune că fetele-l răsfățau, își împărțeau bucățica cu el și-i făceau toate voile, mai ales când era singur cu ele. Ce-i drept, ieșind la plimbare, el se întorcea de cele mai multe ori singur acasă, dar aceasta nu-l supăra, fiindcă așa se obișnuise din copilărie și cunoștea foarte bine stradele Bucureștilor. Îl cunoșteau însă și bucureștenii bine pe el. Șvarț știa dar că e la mijloc cineva care a umblat puțin pe la București. Cine era acest cineva?

El alergă la doamna Tereza, ca să afle urma lui Costică.

În vremea aceasta, domnișoara Lina îl trecuse pe Duțu la „Hotel Regal”, no. 5. Lăsând apoi geamantanul lui aici, ieșiră amândoi pe jos până în Piața Teatrului, unde se urcară în o cupea ca să fie mai feriți de privirile trecătorilor.

Minunat lucru cupeaua! Să tot șezi și să te tot plimbi în ea: vezi, dacă vrei, pe toată lumea, iar pe tine nu te vede nimeni.

Știa acum și Duțu la ce sunt banii buni și ar fi voit să fie plimbat toată noaptea așa.

– Eu zic să nu ne mai ducem nicăiri, grăi dânsul. Mă pomenesc că tot dau de cineva care mă cunoaște. E mai cuminte să ne-ntoarcem la odaie, unde suntem singuri.

Domnișoara Lina era foarte mulțumită. Ea însă nu degeaba se bucurase când portarul i-a spus că a căutat-o Costică. Nu știa, ce-i drept, ce voiește dânsul, dar îi era ieșit ca adus de noroc în cale. Dacă era vorba să-l ție pe Duțu legat, el trebuia s-o vadă cu altul, și Costică era făcut pentru aceasta.

– Și-acolo o să fim singuri, zise ea. Intrăm într-un ietăcel și facem tot ceea ce voim fără ca cineva să ne vadă. Iar de chelneri puțin îți pasă.

Duțu se mai liniști, ba parcă se sâmțea chiar mai bine decât în cupea după ce se văzu tolănit pe canapea alăturea cu domnișoara Lina, care comandă mâncare și băutură.

Îi trecu însă tot cheful când peste puțin ușa se deschise și Șvarț intră însoțit de Costică, un tânăr curățel și foarte obraznic, care nici nu așteptă să fie poftit, ci se tolăni și el pe canapea, la dreapta Linei, care-l primi foarte voioasă.

Duțu se sâmțea ca într-o cușcă de lei. Domnișoara Lina îi spuse, ce-i drept, că omul acesta e domnul Costică; dar ce știa el cine e Costică?

Apoi Costică acesta nu se mulțumi că e tolănit, ci se mai și plecă spre Lina și-i șopti la ureche:

– Panaiot te așteaptă astă-seară!

– E peste putință! Îi răspunse ea supărată.

Nu-nțelesese Duțu vorbele șoptite de dânsul, dar înțelesese răspunsul ei, știa că el a cerut ceva ce e peste putință și-ar fi voit să-l apuce de pept și să-l deie afară.

În același timp însă Șvarț se uita la dânsa ca cel mai îndrăcit comisar de poliție și nu-ți prea vine să apuci pe alții de pept când te sâmți strâmtorat în colț.

– Nu vorbi prostii! șopti iar Costică. În trei sferturi de ceas te duci și te-ntorci, iar noi îl ținem în timpul acesta de vorbă.

– Nu! răspunse Lina cu îndărătnicie.

Chelnerul aduse mâncare și băutură. Erau bune mâncările, și vinul luneca de minune; ce folos, însă, dacă Lina ședea ca pe spini și jeratec, iar Duțu se temea să beie!

Mâncau, nu-i vorba, și beau, se arătau voioși, dar nu-i era nici unuia de asta, și mai ales Duțu ar fi dat mult să poată scăpa de acolo.

Ea-l luă în cele din urmă de braț și ieși cu el afară, ca să-i vorbească în taină.

– Trebuie – Îi zise încet – să scap de omul acesta, care se ține mereu de capul meu.

– Să ne întoarcem, răspunse el foarte mulțumit.

– Da – grăi dânsa – Însă nu împreună. E mai cuminte să mă întorc eu singură. Tu mai stai apoi câtva timp cu ei, iar după ce te întorci, vii singur la mine.

– Cum? nu mergi, cum a fost vorba, la odaia mea? Întrebă el turburat.

– Nu se poate! răspunse ea. Așa singură, cum să mă duc?

– Dar eu am plecat de la „Dacia”, întâmpină el.

– Ei – grăi dânsa – zici c-ai perdut trenul. Tot o să mai stai tu câteva zile. Dacă e vorba, nici n-ai stat la București. Nu-i așa?!

Duțu nu putea să zică ba; o pornise o dată și nu se mai putea întoarce. Nu-i era oare destul că dânsa vrea să scape de Costică?!

El se întoarse dar mai voios înapoi la Șvarț și la Costică, care nu erau nici ei supărați când le spuse că domnișoara Lina a plecat și-o să trimită iar cupeaua.

Putea acum și el să beie, căci nu mai avea de ce să se teamă.

Băutura nu e făcută pentru ca omul să-și astâmpere setea cu ea. Vinul era al dracului de bun, și cu cât mai mult îl bea, Duțu cu atât mai vârtos se înduioșa. Trecuseră șase zile de când el plecase de acasă; era peste putință să mai steie! Ce-o fi făcând Stanca lui, care nu-l știa pe unde umblă… Și totuși, era prea de tot greu să plece.

– A dracului poamă femeia! zise el voios, după ce limba i se mai dezlegă. Om să fii, ca să nu-ți strice rostul.

– De ce-i făcută?! răspunse Costică. Dacă e vorba, tot noi alergăm după ea.

Pândind o clipă, când Șvarț nu-i observa, el îi șopti:

– Să scăpăm de el și te duc eu undeva!

Duțu se uită lung la dânsul. Îl înțelegea.

Ideea îi părea minunată: așa și numai așa putea să scape din mrejile în care-l încurcase domnișoara Lina.

El trase cu ochiul.

„M-am dus, își zise el mulțumit. Mâne dimineață, m-am dus fără ca cineva în lumea aceasta să știe cine sunt și încotro am plecat. Poate Lina să mă aștepte! ”

Peste puțin se-ntoarse apoi și cupeaua, care îi duse până-n fața teatrului, unde se despărțiră de Șvarț, și n-au fost în lumea aceasta doi prieteni mai buni decât Duțu și Costică. E mare lucru să ai a face cu oameni care nu te știu cine ești și în ce treburi umbli!

Doamna Tereza avea saloane elegante, unde serile se întâlnea cea mai bună societate la ceai. Duțu ținea să fie el singur cu prietenul său Costică, și doamna Tereza le făcu rost într-un iatac, unde nu-i supăra nimeni.

Fiindcă Duțu nu ținea la ceai, Costică îi comandă o sticlă de șampanie, apoi peste puțin încă două, căci erau cinci inși, ei doi și trei din verișoarele lui Costică, și șampania era rece și bună, al naibii de bună.

Duțu se răsfăța. Nu, abia acum vedea el ce mare lucru e să ai bani, mulți, de tot mulți, fie chiar de zece ori câți avea el la rădăcinile celor doi copaci.

El puse mâna ca să-și pipăie portofelul tescuit cu hârtii și să-l drăgostească oarecum.

O puse și se pipăi mai întâi c-o mână, apoi cu amândouă și se ridică alb ca varul: portofelul nu mai era la dânsu.

– Ce e? Întrebă Costică părând foarte îngrijat.

– Portofelul meu cu banii, grăi Duțu prăpădit. L-am perdut, mi l-a luat cineva…

El începu să caute deznădăjduit pe canapea și pe jos.

Fetele ieșiră speriate.

– Aș! nu se poate! zise Costică. Nu-l vei fi avut când ai venit aici.

– Știu foarte bine că l-am avut, întâmpină Duțu înrăit. Mi l-a furat vreuna dintre fete.

În clipa aceasta se ivi în ușă doamna Tereza c-o falcă-n cer, cu alta-n pământ.

– Cum?! strigă ea. În casa mea să piară un portofel cu bani?! Asta nu s-a mai pomenit! Numaidecât să vie comisarul de poliție și să facă o cercetare: din fundul pământului trebuie să iasă banii! Casa mea e casă cinstită. La secție, să vie comisarul! strigă dânsa, și se depărtă.

Duțu alergă la dânsa.

– Cocoană, zise el umilit. Am avut în portofel peste zece mii de lei: lasă-mă să plec și apoi cheamă poliția, c-o să-i găsească. Ți-i las toți: ai d-tale să fie!

– Nu! Întâmpină ea zâmbind. Așa nu mă înșală nimeni! Nu-mi trebuie banii nimănui: plătește ș-apoi fă ce-ți place.

Lui Duțu îi venea să-i deie o dată brânci, să treacă peste ea și s-o ieie la fugă, cum făcuse mai nainte cu câteva zile la Focșani, dar îl treceau fiorii când se gândea că stradele sunt pline de sergenți, care sună toți din fluier, și că-l iau la goană.

– Cocoană, zise el tânguios, plângând aproape, și-și dezbrăcă haina. Am dat, sunt acum patru zile, cinci poli pe hainele aceste: ți le las d-tale!

– Ce să fac eu cu hainele d-tale? Întâmpină ea. Bani să-mi dai! Eu nu fac neguțătorie de vechituri!

El își mai scoase cu toate aceste și jiletca și începuse a-și scoate și pantalonii, când se ivi un sergent în ușa despre scară. Strașnică poliție! Te gândești numai s-o chemi, și te și pomenești cu ea la fața locului.

– Ce-i aici? Ce gălăgie? Întrebă sergenul cam răstit. Liniște să fie, că vine și d-l comisar în clipa aceasta.

– Nimic nu e, răspunse Duțu. Uite, ne-am înțeles. Nu mai e nevoie de comisar.

La București însă poliția e pretutindeni gata. Duțu nici nu rosti cea din urmă vorbă, când se ivi în ușă, din dosul sergentului, un domn de treizeci și doi de ani, scurt și cam pântecos, d-l comisar de poliție.

Acum nu mai era nici o mântuire pentru Duțu, care tremura mai rău decât cum tremurase în fața căpitanului de la forturi.

– Cine ești dumneata? Întrebă comisarul scurt și rece. Cum te cheamă? De unde ești? Care ți-e profesiunea? Ce cauți aci?

Orișicât de scurte, întrebările aceste erau multe, și nici chiar un comisar de poliție nu putea cere ca Duțu să răspundă la toate deodată.

„Duțule – zise el în gândul lui – ai mințit destul și-n rău hal ai ajuns; nu mai minți: orice-ar fi, spune adevărul, că nu e nimic mai bine decât asta! ”

– Eu – Îi răspunse apoi comisarului – sunt Duțu al lui Ene, țăran de lângă Focșani.

– Ce cauți aici? De ce ți-ai lepădat portul? Întrebă comisarul râzând pe sub mustăți, apoi intră cu el singur în iatac, ca să-i facă interogatorul între patru ochi.

– Uite, domnule comisar, – grăi Duțu mai potolit – a căzut pe capul meu o nenorocire, mare nenorocire! Cărând pământ cu metru cubic pentru forturile de la Focșani, am dat peste o comoară afurisită, un cazan plin cu bani de aur și cu scule scumpe, și am venit aci să vând o parte din comoara aceasta.

Ochii comisarului începură să scânteieze.

– Cu ce poți să o dovedești aceasta? Întrebă el iar.

– Să vii, domnule comisar, cu mine, ca să-ți arăt comoara, răspunse Duțu cuprins de grijă.

Grozavă nenorocire ar fi fost pentru el dacă-n lipsa lui ar fi ridicat cineva comoara!

– Asta trebuie neapărat s-o facem – grăi comisarul – fiindcă comorile care se găsesc sunt ale statului. Știi însă că ai să intri în temniță pentru că ai ascuns comoara și să-ți ieie toată averea drept despăgubire pentru partea pe care ai prăpădit-o.

– Vai de sufletul meu! se tângui Duțu; dar n-am avut nici un folos de ea. O parte a scos-o cu vicleșuguri o femeie de la „Dacia”, iar celalaltă mi-au furat-o femeile de aici. Cum să piardă biata mea nevastă pânea din gura copiilor ei când numai altele s-au folosit?! Caută, domnule comisar, că găsești banii, și apoi să mergem și la „Dacia”, căci acolo sunt mulți de tot.

– Ca să-ți arăt că vreau să te scap – Îi zise comisarul cu glas binevoitor – nu te iau la secțiune, ci vii la mine acasă, pentru ca să-ți iau procesul-verbal. Să-mi spui însă tot adevărul, dacă e vorba ca să găsesc banii și să te scap.

– Nu mai mint, domnule, – răspunse Duțu – nici dac-aș ști că scap cu minciuna de spânzurători!

El plecă apoi pe urma d-lui comisar, așa cu capul gol și în cămașă, fericit că poate să iasă la aer curat.

IX[modifică]

Nu degeaba zice românul: „Fă-mă, mamă, cu noroc și poți să m-arunci în foc”.

Prin toate a trecut Duțu, din toate a scăpat și numai norocul lui cel orb l-a scos în larg, încât putea iar să se uite fără de sfială în ochii orișicui.

Îl treceau fiorii când își aducea una câte una aminte faptele pe care era ispitit să le săvârșească, dar nu le-a săvârșit, fiindcă a intrat totdeauna la mijloc vreo întâmplare care i-a schimbat hotărârea.

Și tot numai norocul lui cel orb a depărtat de la el primejdiile.

Ce s-ar fi ales de capul lui dacă n-ar fi sosit comisarul la timp, tocmai când se afla în cea mai mare strâmtorare?!

Mare noroc!

Atât de mult se temuse de poliție și-n atâte rânduri era p-aci, p-aci să cadă-n mânile ei! Nu, însă, a trebuit să scape până ce nu-i iese-n cale un comisar, care e om cu frica lui Dumnezeu.

Auzi d-ta, comisar care nu te dă pe mâna sergenților, ca să te ducă în bătăi la secție și să te vâre-n vreo gaură mucigăită, ci te ia la el acasă, îți vorbește cu blândețe și te ajută ca un părinte!

– Fii liniștit! Îi zise comisarul după ce îi luă procesul-verbal, căci eu văd că ești om cumsecade și n-am să te las. Plec mâne chiar eu cu tine la Focșani, fără de jandarmi, numai noi amândoi. Pentru ca lumea să nu bănuiască nimic și pentru ca să nu se uite oamenii la tine, tu mergi cu mine ca și când n-aș fi comisar de poliție. Ai înțeles?!

– Să te trăiască Dumnezeu, coconașule! răspunse Duțu gata de a-i săruta mâna.

– Și dacă-mi vei preda cazanul, ca să-l dau în seama guvernului – urmă d-l comisar – Îți dau drumul, te întorci la casa ta și nu are să ți se mai întâmple nimic: scot eu și banii furați, și pe cei lăsați la domnișoara de la „Dacia”. Vorba e numai să fii om cuminte și să nu-ți umble gura.

– Vai de mine! grăi Duțu. N-am pățit oare destule de când cu afurisita asta de comoară?! Mă tem numai, domnule comisar, că n-o să mai scap de afurisenie după ce am atins o dată banii aceia…

– De! grăi d-l comisar pus pe gânduri. Asta e lucru cam greu… Uite – urmă apoi – un mijloc de scăpare tot ar fi: să nu mai păstrezi nimic din banii afurisiți, să lepezi hainele pe care le ai acum, să te speli cu agheasmă, să te afumi cu tămâie și să pui pe popa să-ți citească o moliftă de dezlegare.

– Așa o să fac, domnule, – grăi Duțu – tocmai așa!

Și totuși… prea e greu să ai o comoară, fie ea chiar afurisită, și s-o dai din mâna ta, dacă nimeni nu te poate sili s-o faci aceasta.

Ce-ar fi fost adecă dacă el ar fi spălat banii cu agheasmă, i-ar fi afumat cu tămâie și ar fi pus pe popa să citească o moliftă de dezlegare pe ei?!

Cu totul altfel ar fi venit lucrurile!

Și cu cât mai mult se apropia de Focșani, cu atât mai tare era în el hotărârea de a nu da comisarului decât cazanul. Nu știa comisarul că mai sunt bani și la rădăcina celuilalt copac: de ce să i-o mai spună și asta! ? Nu mințea dacă tăcea și tot rămânea om bogat.

Comisarul potrivise însă lucrurile astfel, ca ei să sosească-n pădure pe-nserate, și asta-l zăpăcea pe Duțu.

– Ei, unde e cazanul? Întrebă d-l comisar după ce sosiră la fața locului.

Duțu era foarte strâmtorat.

Știa el unde e îngropat cazanul, dar comoara era afurisită, se muta de la un loc la altul, și o mai pățise o dată cu ea.

„Te pomenești – zise el în gândul lui – c-o cauți unde ai pus-o, și o găsești dincolo. ”

– Aici! răspunse dar, și arătă unde n-a pus-o.

– Scoate-l! porunci d-nul comisar.

Neavând nici sapă, nici cazma, Duțu începu iar să scurme cu ghearele pământul afânat, și cum scurma, picăturile de sudori îi ieșeau din ce în ce mai mari pe frunte.

Blestematul de cazan rămăsese tot unde l-a pus.

– Ce-i! ? Întrebă d-l comisar răstit. Eu nu văd nici un cazan: nu cumva umbli să mă minți! ?

– Nu, domnule comisar – grăi Duțu tremurând de frică și de emoțiune – dar sunt bani și aici. Cazanul e dincolo, și voiam numai să ți-i dau mai nainte pe aceștia, ca să-i treci în cazan.

El începu apoi să scoată banii și să-i arunce în pălăria d-lui comisar, care se lăsase în genunchi lângă groapă și scurma și el cu poftă nesățioasă, ca nu cumva să rămâie ceva prin pământ.

Erau duși banii lui Duțu, dusă era bogăția lui!

Tot nu toată însă. Dincolo nu era numai cazanul. Mai aruncase Duțu și-n groapa aceea câțiva pumni, care se aflau sub cazan.

„Am – Își zise Duțu – să-i dau numai cazanul. ”

Trecând apoi la cellalt copac, el scurmă până la buza cazanului, apucă mărginile lui cu putere și ridică, pentru ca pământul de dimpregiur să cadă peste banii ce se aflau dedesubt.

– Iată! grăi apoi așezând cazanul la depărtare de vreo trei pași de groapă.

D-l comisar rămase cu ochii împăiengeniți.

– E plin? Întrebă el.

– Puțin lipsește! răspunse Duțu ridicând capacul; dacă mai pui și pe cei din pălărie și mai aduni și ceea ce e la București, îl împlinești.

D-l comisar se plecă, pipăi și puse mâna, ca să ridice.

Nu, bogăția aceasta întrecea toată închipuirea lui!

Era peste putință ca el să ducă cu el cazanul acesta: nu-i rămânea decât să ia o parte din el, apoi să-l îngroape aiurea și să vină altă dată ca să-l ridice.

— E bine, băiete! grăi dânsul. Acum te poți duce. Dar du-te ca lăsat din pușcă, și a ta o să fie vina, dacă nu-i tăcea și vom trebui să trimitem iar după tine.

Duțu se depărtă, dar nu ca din pușcă, ci pas cu pas, mai mult de-a-ndoaselea, oprindu-se mereu.

El văzu cum d-nul comisar ridică cazanul și pleca cu el, și-i auzi pașii după ce nu-l mai văzu și-i venea parcă să plece-n urma lui, ca să-l toace în cap și să-i ia cazanul înapoi.

Dar tot mai rămăsese ceva în groapa din care scosese cazanul; el se-ntoarse înapoi și începu să caute, să numere și s-adune. Nu s-a bucurat de cazan cum se bucura acum de fiecare bucată pe care o găsea… Împlinise suta, și tot mai erau, trecuse miezul nopții, și tot mai căuta! Nu mai găsea, și tot nu se putea depărta de cele două gropi.

„Am să mai vin o dată, în timpul zilei”, zise el în cele din urmă, și dete pământul la loc, ca să astupe gropile, și aruncă frunze uscate pe deasupra ca să nu se cunoască urma.

X[modifică]

Stanca lui Duțu era adevărată femeie, care nu zace când doarme ca un buștean, ci visează, iar visurile sunt și ele de la Dumnezeu.

Erau, ce-i drept, de cele mai multe ori foarte încurcate lucrurile pe care Stanca le vedea prin vis. I se întâmpla însă câteodată, ceea ce li se va mai fi întâmplând și altora, să viseze lucrurile cum ele se petrec în aievea. Vedea femeia locuri pe unde mai umblase și oameni pe care îi cunoștea, făcea lucruri pe care-și aducea aminte de a le mai fi făcut. Ea se încredință dar însăși pe sine că nu mai visează, și-abia după ce se deștepta își dădea seamă că a visat cele ce i se arătau ca-n aievea.

De când cu plecarea lui Duțu la București, ea era neliniștită și dormea atât de iepurește, încât se deștepta de o sută de ori pe noapte și ațipea de o sută de ori peste zi. Totdeauna apoi, mai nainte de a adormi, vedea ca prin vis, dar știind că nu visează, fel de fel de lucruri, acum un car cu boi, altă dată un colț de pădure ori o vie întinsă, iar altă dată o babă bătrână ori un câne cu urechile tăiate. Erau vedenii fără de rost, închipuiri pe care le făcea fără ca să voiască, un fel de gânduri văzute, și ar fi voit adeseori să știe ce urmează mai departe, dar totdeauna acest început de vis se perdea în visul adevărat, de care numai arareori își mai aducea aminte, după ce s-a deșteptat din somn.

Așa treceau zilele ei una după alta. Vecinii o întrebau mereu când are să se întoarcă Duțu al ei, și ea era din ce în ce mai strâmtorată, căci nu știa ce să răspundă.

A cincea zi, în sfârșit, se pomeni cu vătăjelul, care veni s-o ducă la primărie.

– Bine, am să mă duc, îi zise ea cuprinsă de spaimă. Așa cum mă vezi, nu pot merge. Să mă premenesc.

Nu se mai îndoia că primarul are să-i spună că Duțu a fost prins și aruncat în temniță.

Premenindu-se, ea rămase deodată pusă pe gânduri.

Îi era parc-a mai pățit ea lucrul acesta. Nu știa dac-a visat ori și-a închipuit numai, dar își aducea aminte că s-a mai văzut ea însăși pe sine îmbrăcându-se, ca să meargă la primărie, c-a mai sâmțit ceea ce sâmțea acum și-l știa pe Duțu legat cot la cot și dus între doi călărași la subprefectură.

„Le voi fi visat – Își zise ea – și abia acum îmi aduc aminte, căci vede omul toate cele viitoare prin vis, dar uită cele visate. ”

Și atât de tare era Stanca încredințată că visurile nu pot să mință, încât ea nu voia să-l creadă pe primar, când acesta îi spuse c-a chemat-o numai ca s-o întrebe unde s-a dus Duțu și în ce treabă umblă de lipsește atâta timp de la casa lui.

Ea spuse că el a luat cinci poli și a plecat la București, să-și cumpere o pereche de boi.

N-o credea dânsa aceasta; dar așa a zis el și altfel nu putea nici dânsa să zică.

Primarul dete din cap.

Cinci poli? O pereche de boi? La București? Nu credea nici el! Dar puțin îi păsa, la urma urmelor, dacă e ori nu adevărat ceea ce spune Stanca: el avea să-și facă raportul, spuind în el ceea ce știe și ceea ce i s-a spus.

– Bine – Îi zise el dar Stanchei – poți să te duci.

Stanca era încredințată că el o minte. Duțu al ei se afla pe acolo prin apropiere, legat cot la cot între doi călărași: altfel nu putea să fie.

– Ce aveți cu el? Întrebă ea luându-și inima în dinți. Ce vină îi găsești?

Primarul se uită mirat la ea.

– Ce vină? Întrebă și el. O fi având el una. Eu văd numai că lipsește din sat de atâte zile și nu știe nimeni unde se află.

– Nu umbla să mă înșeli, grăi dânsa; eu știu că l-ați prins și l-ați legat cot la cot: de ce ați făcut-o? unde voiți să-l duceți? Lasă-mă să vorbesc cu el.

Primarul se uită încă mai mirat la ea.

Nu-i părea nebună femeia, și totuși ea vorbea într-aiurea.

„O fi știind ea ceva”, își zie el. Dar nici asta nu-l privea: n-avea decât s-o mai pună și asta în raportul lui.

– Du-te acasă și stăi liniștită, îi zise el.

Stanca era mai tare în credința ei, dar ce putea să facă?! Ea se întoarse acasă. Îi venea pe drum să plângă, dar îi era rușine, ar fi vrut să plângă după ce-a sosit acasă, dar nu-i veneau lăcrămile. Știa că-l duc legat cot la cot, dar inima ei îi spunea că el are să scape, și cu cât mai mult se gândea, cu atât mai vârtos o sâmțea aceasta.

Mare-i fu deci mirarea și spaima când, două zile în urmă, la revărsatul zorilor, el bătu la fereastră.

– Cum ai scăpat? Îl întrebă ea buiguită de somn, după ce-i deschise ușa și-l trase iute în casă.

– Har Domnului, cu fața curată! răspunse el, răsuflând din greu.

– Mulțumescu-ți ție, Maica Domnului! grăi dânsa, făcându-și de trei ori cruce. Mare minune visul) Dar cum și unde te-au prins?

Dacă n-ar fi fost întunerec, Stanca s-ar fi speriat văzând roșața din obrajii lui.

Își pusese omul tare în gând că n-o să mai mintă și-i era peste putință să spună adevărul.

– La București, zise el. Mă aflam într-un loc unde mă dusesem, așa, din întâmplare, și beam un pahar de vin, când deodată mă pomenesc că mi-au furat banii…

– Polii tăi, cei cinci poli?! strigă ea îngrozită.

– Da! răspunse el înecându-se și dându-se un pas înapoi, pentru ca nu cumva ea să sară la el și să-i scoată ochii cu ghearele.

Ce-ar fi făcut ea dacă ar fi știut că nu cinci poli, ci mii de lei erau?!

– Da, cinci poli, repetă el.

– Te-ai îmbătat, ticălosule! Îl înfruntă ea cu asprime.

– Zău că eram treaz, se dezvinovăți el.

– Atunci, cum i-au putut fura de la tine?

– Uite – grăi el strâmtorat – s-a apropiat careva de mine și-a pus mâna pe ei.

– Bine – zise ea luându-l de scurt – cum s-a putut apropia fără ca să sâmți?

– De – răspunse el mai strâmtorat – uite așa, s-a apropiat.

– Cine?

– Mai știu și eu?!

– Bine, dobitocule, să fi chemat poliția ca să caute și să-ți găsească banii!

– Heh! răspunse el suspinând din greu. Unde să mai chem eu poliția! Au chemat-o ei și comisarul m-a scos pe mine vinovat, încât mulțumesc lui Dumnezeu, că mă văd scăpat. Așa-i în orașele mari: păgubașul pate rușinea!

Stanca tot nu putea să înțeleagă lucrul acesta.

– Cine era cu tine? Întrebă ea aspru.

Duțu iar se dete un pas înapoi: era peste putință să-i spună el Stanchii cine era cu el.

– Ei, de! ce să zic?! gângăvi el. Erau fel de fel… Omul nu se prea uită când merge la astfel de locuri…

– Unde aveai banii? urmă ea cu întrebările.

– Erau – zise în pripa vorbei – În portofelul pe care-l aveam în buzunarul de dinlăuntru al hainei.

Stanca se uită cu ochii mari la el.

Portofel! În buzunarul dinlăuntru al hainei!

Ea băgă și așa prin întunerec de seamă că el era îmbrăcat nemțește și, dezmeticindu-se, abia acum își aduse aminte de starea în care se afla el în ajunul plecării lui și de banii de aur pe care-i găsise la căpătâiul lui.

– Duțule, Duțule! grăi dânsa cuprinsă de amărăciune, te bate Dumnezeu pentru că ai umblat cu minciuni și vrei să mă înșeli pe mine, care-ți sunt soție cu credință. De ce ți-ai lepădat portul? De ce ai îmbrăcat haine străine?!

Duțu era prăpădit: se dăduse de gol și nu-i mai rămânea decât să spună întregul adevăr.

– Uite, — zise el înecându-se la fiecare vorbă – așa au venit lucrurile, și dacă-ți voi spune adevărul întreg, o să înțelegi și tu că așa au venit, că nu se putea altfel.

– Înțeleg eu și fără ca să-mi spui tu, căci nu sunt atât de proastă cum mă crezi, întâmpină dânsa. De unde aveai banii de aur pe care i-am găsit la căpătâiul tău?

Duțu se cutremură în tot trupul.

– Să vezi, răspunse el apropiindu-se puțin. Săpând atunci când am trimis pe Dumitru la tine, am găsit o comoară, un cazan plin de bani și de scule.

– Minți! strigă ea. Să-mi pui sufletul în palmă, și nu te cred!

Era peste putință ca el să găsească o comoară și să nu-i spună și ei. Dar puțin îi păsa ei, la urma urmelor, de unde a luat banii.

– Ce-ai făcut cu ei? Întrebă ea cu patimă.

– I-am vândut, bâlbâi dânsul, am luat hârtii pentru ei, iar hârtiile le-au furat de la mine din buzunar.

– Toate?

– Toate!

– Erau multe?

– Câteva mii de lei.

Stanchii îi venea să se arunce la el și să-i scoată ochii cu ghearele. Nu credea că el a găsit o comoară, dar banii erau bani, de orișiunde i-ar fi luat: cum să-i fure de la el, din buzunarul de dinlăuntru? Se vede că se apropiase cineva foarte tare de dânsul.

– A fost – grăi dânsa cu mânie oarbă – vreo femeie care s-a gudurat pe lângă tine. Nu minți, că știu c-așa a fost.

– Da, răspunse el. Eu nu voiam s-o las, ea nu se lăsa, și-n îmbrânceala asta a luat portofelul de la mine.

– Minți! strigă ea.

Asta n-o mai putea înghiți. Prea era afară din cale!

Fără ca să mai zică vreo vorbă, ea se îmbrăcă, luă din pat pe copilul mai mic, pe care-l avea la sân, și plecă cu el în brațe la părinții ei.

Duțu se uită la ea și nu știa ce să facă.

Îi venea s-o roage și sâmțea că nu poate. Îi venea s-o bată și nu îndrăznea.

– Ce faci? Unde te duci? Întrebă el când văzu că dânsa pleacă.

– Eu nu pot să trăiesc cu un om ca tine, care s-a încărcat cu toate păcatele, grăi dânsa. Pe capul tău și numai pe al tău să cadă toate!

Duțu rămase încremenit în urma ei.

Crezuse c-a scăpat de toate și abia acum se-ncepeau cele grele.

De! Nu degeaba era afurisită comoara aceea!

Agheasmă, tămâie, moliftă: numai aceste puteau să-l mai scape.

XI[modifică]

– Minte, maică, minte! strigă Stanca. A mințit când a zis că se duce la București, ca să cumpere o pereche de boi; minte și acum: nu-l răbda pe el inima să nu-mi spună mie dac-ar fi găsit vreo comoară; altfel mi-ar fi vorbit dacă i-ar fi furat în adevăr cineva banii! O spunea parcă-i părea rău c-a găsit comoara și parcă se bucura că i s-au furat banii. Minte: cine știe pe unde-a umblat și ce-a făcut?!

– De! grăi bătrâna. O fi mințit și când ți-a spus că femeia aceea a umblat să-l momească.

– Fără doar și poate! strigă iar Stanca. Nu mi-o spunea el aceasta dacă era adevărat.

-Atunci ce mai ai cu el?! Întâmpină bătrâna. Orișice-ar fi făcut, ți-e bărbat și aveți copii.

– Nu! o dată cu capul nu! o întrerupse Stanca. Cum să trăiești cu un om care minte?! Stai mereu cu inima îndoită și nu știi clipa în care te bagă-n primejdie. Mi-e frică, mamă, să stau în casă cu el. Auzi d-ta! zice c-a scăpat cu fața curată, și eu îl văd că minte: le va fi dat călărașilor ceva ca să-l facă scăpat, și crede, prostul, că acum s-au mântuit toate.

Atât de sigură era despre aceasta, încât nici nu se albise de ziuă când se duse la primarul acasă, pentru ca să știricească și să afle cum a scăpat Duțu.

Primarul iar se uită lung la ea.

Știa omul că el nu l-a dat pe Duțu legat în paza călărașilor. Dacă era însă adevărat că Duțu a fost prins la București, trebuia să fie ceva la mijloc.

– De ce l-o fi prins comisarul la București? Întrebă el. Ce crezi tu?

– Eu cred că minte, răspunse ea. Nici n-a fost el pe la București.

– De unde o scoți asta?

– Dacă zice el c-a fost – zise ea – se vede că n-a fost!

– Ei, bine – Întrebă iar primarul – ți-a spus el că a scăpat din mânile călărașilor?

– Nu — răspunse ea – dar tocmai asta dovedește că din mânile călărașilor a scăpat.

Primarul stete câtva timp pe gânduri. Cu femeia asta nu putea el să se înțeleagă. Nici că era aceasta treaba lui: îi era destul că-l știa pe Duțu întors la casa lui.

– Fii liniștită, că le descurc eu toate, îi zise dar Stanchei, apoi se duse la primărie și-i dete vătăjelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duțu mort ori viu, legat ori nelegat, să-l ducă la subprefectură. Celelalte îl priveau pe subprefect.

Lui Duțu nici prin vis nu i-ar fi trecut una ca asta. Se știa omul pus la cale cu domnul comisar și curat ca lumina soarelui.

O singură grijă mai avea el: agheasmă, tămâie și moliftă.

Cât pentru agheasmă și tămâie, lucrul era lămurit: le găsea la popa fără ca să mai spună ce vrea cu ele. Cu molifta însă era încurcat. Nu putea să-i arate popii banii.

Un om deștept ca Duțu știe însă să iasă din toate încurcăturile. El își luă căciula mocănească, îi descusu puțin fundul, vârî banii în ea și cusu iar fundul la loc.

„Așa! zise apoi. Am să i-o pun pe masă, ca să citească molifta pe ea, ca să-mi treacă durerea de cap. O să se întoarcă apoi și Stanca. ”

Așa-l găsi vătăjelul, care lăsase caraula la ușă.

Duțu nu se bucura de întâmplarea aceasta. Ar fi ținut să-i facă mai nainte rostul cu molifta. Dar, la urma urmelor, era numai prostia primarului la mijloc. Ce știa țopârlanul de primar? N-avea decât să-i spună subprefectului cum s-au petrecut lucrurile cu domnul comisar, pentru ca mare rușine să pată primarul.

– Nu mai e nevoie să-și mai piardă și oamenii de caraulă ziua; mă duc de bunăvoie, zise el, și-și puse căciula în cap, ca să n-o lase acasă, deși mult ar fi dat să n-aibă banii la dânsul fără de moliftă.

– N-am zis eu că minte?! strigă iar Stanca când află că l-au luat pe Duțu să-l ducă la subprefectură, ce-i drept, nu legat cot la cot, nici între călărași, dar nici cu fața curată.

Trebuia să meargă și ea, să știricească și să afle adevărul. Își luă copilul în brațe, lăsă casa în grija bătrânilor, și după el, ca să-l ajungă pe drum.

Nu l-a ajuns, dar sosi și ea când vătăjelul îl dete în paza călărașilor.

Stanca începu să plângă. Nu era legat nici acum cot la cot, dar puțin numai lipsea, și ea vedea cum călărașii îl duc la Focșani.

Duțu se sâmțea foarte mângâiat în sufletul lui.

Degeaba! Stanca lui, tot Stanca lui!

– Lasă, – Îi zise el – nu-ți face inimă rea: o să vezi tu ce rușine o să pată cu toții!

– O să păți tu rușinea, răspunse ea. N-o să te ierte Dumnezeu c-ai umblat să mă înșeli pe mine.

Duțu începu să tremure.

„Da – Își zise în gândul lui – n-oi fi având vina pe care mi-o dau, dar vinovat sunt – și Dumnezeu le știe toate. ”

Afurisita de căciulă! Îi venea să i-o deie Stanchei, dar era păcat s-o mai molipsească și pe ea; îi venea s-o arunce cât colo, dar era păcat și asta!

Nici că mai avea însă timp să se mai scape de căciulă, fiindcă-l luară și-l duseră la domnul pomojnic, care citise raportul primarului și hotărâse-n gândul lui că lucrul nu-l privește pe el și că trebuie să-l trimită pe Duțu la Focșani.

-Tu ești Duțu al lui Ene? Întrebă el scobindu-se cam obosit în nas.

– Să trăiești, domnule subprefect, eu sunt! răspunse Duțu militărește.

D-l pomojnic se mai învioră.

– Sergent în compania de geniu? urmă el.

– Da, domnule subprefect, în compania de geniu!

– Unde ai lipsit cele din urmă câteva zile?

Duțu făcu un pas înainte, se uită împregiurul lui, apoi iar luă pozițiunea militărească.

Nu-l mai încurcau pe el asemenea întrebări.

Se-ncurcă cine nu știe ce are să facă ori să zică: el știa că are să spună adevărul – până la fundul căciulii.

Îl și spuse.

Pomojnicul își scoase briceagul și începu să-și curețe unghiile. Peste puțin însă el lăsă briceagul pe masă și ascultă mai cu luare-aminte.

Era o halima întreagă ceea ce-i spunea Duțu, și i le spunea toate ca și când le-ar fi învățat pe de rost, și cu atâta nepăsare, încât era peste putință să crezi că el e cel ce-a pățit cele povestite.

– Cine te-a pus la cale să-mi spui povestea aceasta? Întrebă el în cele din urmă.

– Nu e poveste, domnule, întâmpină Duțu jignit; ți-am spus lucrurile așa cum ele s-au petrecut.

– Tare mai ești deștept și prea îi crezi proști pe alții ca să le spui lucrurile cum le-ai povestit tu. Dacă era adevărat, măi, că ai găsit o comoară, o parte din ea este a ta, ți-o dă legea: unde ți-e partea?

Era ceva în fundul căciulii pe care Duțu o ținea în mână; despre asta însă el nu putea să vorbească nimic.

– Dacă nu mi-a dat-o domnul comisar, nu a mea e vina, răspunse el strâmtorat.

– Cum îl cheamă pe comisarul acela? Întrebă pomojnicul râzând de strâmtorarea în care-l băgase pe Duțu.

– Nu știu, răspunse Duțu; nu mi-a spus.

– La care secție?

Duțu dete din umeri.

– Nu știu – zise el iar – căci m-a dus la el acasă, iar nu la secțiune.

– Vezi cum te-ncurci în minciunile tale? grăi pomojnicul. Ceea ce spui tu nu e cu putință. Dac-ar fi lucrurile cum zici, ar trebui să ai o hârtie la mână. Așa numai cu vorba zisă nu ia nimeni o comoară în primire. De, băiete, n-am ce să-ți fac, urmă el nepăsător. Să te descurci cum știi: mie nu-mi rămâne decât să te trimit la prefectură pentru ca prefectul să te deie în seama procurorului. O să scapi apoi dacă nu ești vinovat.

Duțu începu să se scarpine-n cap.

– Asta o să ție cam mult… zise el cuprins de grijă.

Nu-i era destul c-a perdut cei cinci poli; mai perdea acum și câteva zile de lucru.

– Tocmai așa mult nu, îl mângâie pomojnicul. O săptămână, două, până ce se face întrebarea la București și vine răspunsul.

Duțu se scărpină din nou în cap și iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează.

– Domnule pomojnic, – grăi el ca într-aiurea – mie-mi vine un gând urât. Dar dacă comisarul acela nici nu era comisar, ci vreun pungaș?! Mare păcat! urmă el așa pentru dânsul.

Costică acela și Lina și femeile acelea tare seamănă a ceată de pungași.

Pomojnicul rămase pus pe gânduri.

Lucrul acesta nu era peste putință.

– De! zise el, o s-o descurce procurorul și asta. Dacă-i dovedești, scapi tu, dar până atunci ai să stai la închisoare.

– Dar dacă nu-i pot dovedi? Cum să-i pot dovedi?

– Întâmpină Duțu deznădăjduit.

– Nu știu, grăi pomojnicul. O să vezi cum îi face. Să știi numai că mare minune ar fi dacă ai scăpa până la toamnă. Prin multe ai să treci, băiete!

Duțu-și simți fruntea plină de sudori reci. Ștergându-le cu mâneca cămășii, el se uită la pomojnic parcă-i venea să stea la îndoială, dacă nu cumva și ăsta e tot vreun pungaș, care-i face spaimă, pentru ca să puie mâna pe fundul căciulii.

Când o să se sfârșească aceste? Prin câte o să mai treacă el? Nu mai încăpea nici o îndoială că astfel vor merge lucrurile câtă vreme popa nu-și va fi citit molifta.

– Domnule subprefect, – zise el – dacă-i așa și dacă nu mai e chip să scap, dă-mi voie să-i dau nevestei căciula aceasta ca să-mi aducă o pălărie în locul ei.

– Dă-i-o, băiete! răspunse pomojnicul, ca să se sfârșească odată.

Duțu se duse până la ușă și-i făcu Stanchei semn ca să vie la dânsul.

– Pe mine o să mă ducă la Focșani, și numai bunul Dumnezeu știe când voi scăpa dacă nu mă ajuți tu, grăi dânsul muiat.

– Cum să nu te ajut, Duțule?! Întâmpină ea speriată. Spune-mi, ce să fac?

– Uite, – zise el încet – În fundul căciulii ășteia sunt banii ce mi-au mai rămas din comoară. Să nu te pună păcatul să-i atingi, că sunt blestemați, și mare năpaste o să-ți cadă și ție pe cap. la căciula așa cum o vezi și du-te cu ea la popa, ca să citească pe ea o moliftă de dezlegare, apoi poți să faci ce vrei cu banii. Dar nu cumva să-i spui popii ce ai în fundul căciulii.

Stanca se dete trei pași îndărăt.

Care va să zică, asta era: a pus omul mâna pe bani legați cu blestem.

Acum le înțelegea toate.

– Ba să mă ferească Sfântul! grăi dânsa îngrozită. Nu vezi tu ce-ai ajuns de când te-ai spurcat cu banii aceia?! Eu nu-mi dau Necuratului sufletul!

Luându-și apoi avânt, ea intră făr’ de sfială și se duse la domnul pomojnic.

– Să nu-l crezi, domnule subprefect, căci orișice-ar zice, Necuratul vorbește printr-însul, și orișice-ar face, Necuratul îl pune la cale.

Domnul pomojnic se uită sperios la ea.

– Nu te mira, urmă dânsa arătând spre căciula din mâna lui Duțu. Uite acolo, în fundul căciulii! A călcat omul în urmă rea și-a căzut în stăpânirea lui Ucigă-l-Toaca, care l-a dus la o comoară fermecată și l-a purtat nu știe nici el pe unde și l-a pus să facă nu știe nici el ce. Caută-n fundul căciulii: acolo e comoara!

Lui Duțu iar îi venea să fugă. Îi mai rămăsese și lui un crâmpei din comoara lui: să-l peardă acum și pe acesta?! Prea era de batjocură!

– Nu e comoara, domnule subprefect, grăi dânsul muiat. Sunt numai firimiturile ce-au rămas în groapă. Iac-un lucru de nimic. Cel puțin atât să-mi rămâie și mie.

Domnul pomojnic începu să se dezmeticească.

Care va să zică, tot era ceva la mijloc.

El închise ușa, ca să fie mai adăpostit, apoi să ieie căciula de la Duțu.

– Nu pune mâna – Îi zise Duțu – c-o să te căiești!

– Nu te teme, băiete, – Întâmpină pomojnicul zâmbind – că de mine nu se prinde.

Luând apoi căciula, îi desfăcu fundul cu briceagul și vărsă banii pe masă.

Erau peste o sută de monede, unele mai mici, altele mai mari. El începu să le examineze ca să vadă din ce timp sunt, și cu cât mai mult le examina, ochii îi erau tot mai împăingeniți.

– Erau mulți? Întrebă el în cele din urmă.

– Un cazan întreg, tot bani din aceștia și scule, răspunse Duțu încă mai muiat.

Ochii pomojnicului se împăingeniră de tot.

– Uite, băiete, – zise el – eu văd că ești nevinovat, dar n-am ce să-ți fac: trebuie să te trimit la Focșani, ca să se descurce lucrul. Dacă e adevărat comisar cel ce ți-a luat comoara, o să capeți și tu o parte din ea; iar dacă e vreun pungaș, i se va căuta urma, și tu tot îți capeți partea.

– Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulțumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! grăi Duțu ușurat. Am fost om sărac, dar mulțumit cu sărăcia mea și nu mă dedeam pe nici un bogat, nu râvneam la bogăție; de când am găsit comoara aceea, nu mai am liniște, mi-am perdut rostul, m-am smintit parcă. Nu-mi trebuie!

Ochii Stanchii se umplură de văpaie.

– Vezi, Duțule, — grăi dânsa – a fost destul să dai căciula din mână, pentru ca să fii om iar în toată firea.

– Ia-i, domnule subprefect, ia-i și pe aceia, dacă de d-ta nu se prinde blestemul!

– Dă-mi șapte poli, atât am cheltuit cu drumul – adăugă Duțu – și fă ce vrei cu ei.

– Lasă polii, Duțule, îl întrerupse Stanca. Tu i-ai făcut și iar o să faci alții. Nu degeaba i-ai cheltuit: ai umblat prin lume și ai învățat minte! Ia-i, domnule subprefect, și lasă-l să se-ntoarcă la sapa lui, ca să muncească mai departe!

– Asta nu merge așa, întâmpină pomojnicul. Lucrurile trebuie să se descurce.

– Descurcă-le d-ta – grăi Duțu – și ce-i găsi, să ai. Zi că d-ta ai găsit comoara. Du-te la „Dacia” și ia-o pe Lina aceea de scurt, că te pune ea la cale; du-te la d-na Tereza, c-o găsești d-ta, și afli cine-a fost comisarul.

Pomojnicul stete câtva timp pe gânduri.

Da! era greu să nu-l asculte și ușor să facă ceea ce îi zicea el.

„Mă prefac bolnav – Își zise el – și iau un concediu de vreo opt zile, ca să consult medicii de la București. Celelalte se fac ele de ele”.

– Bine – grăi dânsul – dar dacă lucrul se află, tot o să te poarte pe la Focșani și pe la București.

– Fă-l așa ca să nu se afle, întâmpină Duțu. D-ta n-ai de ce să te temi, fiindcă umbli după bani pe care ți i-am dat pentru că eu n-am ce să fac cu ei. Ei se tem, și n-au să spună nimănui nimic: o să le pară bine dacă-i faci scăpați ca pe mine.

– O să spuneți însă voi, grăi pomojnicul cu jumătate de gură.

Duțu se uită lung la Stanca.

– Ai auzit?! Îi zise el. Eu nu pot vorbi; pe sufletul tău să cadă păcatul, dacă răsuflă ceva.

– Pe sufletul meu! răspunse Stanca.

Pomojnicul nu mai stete pe gânduri.

– Du-te băiete, grăi dânsul. Ia-ți căciula și spune că ți-a povestit cineva ceea ce ai pățit.

Duțu-și făcu de trei ori cruce, apoi ieși lăsând căciula molipsită pe masa cu banii.

– Ferește, Doamne, pe toată lumea de ispită! grăi Stanca, uitându-se cu milă la domnul pomojnic, apoi plecă și ea în urma soțului său.

XII[modifică]

Viscolea de ai fi crezut că are să se prăpădească pământul, și d-l pomojnic, sculat abia de două zile din pat, ședea cu medicul plășii la gura sobei.

– Domnișoara Lina era plecată – zise el – și nu putea nimeni să-mi spună unde s-a dus și când se întoarce. Am căutat pe samsarul Șvarț. Ovreul nu știa nimic și zicea să-l duc la poliție, dacă-l bănuiesc de ceva. Sâmțea, mișelul, că mă feresc de poliție. L-am întrebat dacă nu cumva cunoaște pe o damă Tereza. El se uită mirat la mine, încât puteam să văd că nu știa nimic despre cele petrecute, după ce el se despărțise de Costică. Îi povestii istoria cu portofelul și cu comisarul. Era furios și le știa acum toate. „Pungașul acesta nu poate să fie decât Ahil Panaiot”, zise el. „Să te bizui, te rog, pe mine, că am să le deslușesc eu toate. ” Nici c-aș fi putut să fac altfel. Ne-am dat dar întâlnire, și peste câteva ceasuri el a și venit să-mi spună că domnișoara Lina a și plecat cu Ahil Panaiot spre Predeal, doamna Tereza a plecat și ea cu două dintre nepoatele ei la Tușnad, iar Costică era, după toată probabilitatea, cu ele. Ce eram să fac?

– Eu m-aș fi mulțumit cu banii pe care mi-i lăsase țăranul – grăi medicul – și m-aș fi întors acasă.

-Te-nșeli, întâmpină d-l pomojnic; o crezi aceasta acum, dar făceai tot ca mine. Era peste putință să mă împac cu gândul că oamenii aceștia scapă, după ce au făcut o pungășie atât de mare.

– Îi denunțam! grăi medicul.

– Nu – zise d-l pomojnic râzând — nici asta n-o făceai. Dacă-i denunțam, iar îl încurcam pe Duțu, și trebuia să dau din mână și monedele primite de la el.

– Era însă o nebunie să-i urmărești, întâmpină medicul. Cum să-i găsești și ce să le faci?!

– Aibi răbdare – grăi d-l pomojnic – c-o să ți le spun toate. O nebunie ar fi fost dacă aș fi plecat singur: cu un om ca Șvarț te duci însă până în fundul iadului. Nu poate nimeni să-și închipuiască ce e în stare să dreagă și să învârtă un om ca Șvarț, când i s-a vârât dracul sub piele. M-a dus la un medic și mi-a scos adeverință că sunt greu bolnav și am neapărată nevoie de un concediu mai lung, mi-a obținut prelungirea concediului pe încă șase săptămâni, mi-a luat pașaport și mi-a vândut monedele cu aproape patru mii de lei; n-aveam dar decât să-l însoțesc, căci toate celelalte le făcea el. Pe drum umbla din vagon în vagon, prindea vorbă cu călătorii, cu conductorii, cu funcționarii de pe la gări, mai ales cu toți ovreii, și încă mai nainte de a fi sosit la Predeal, noi știam că Lina și Ahil au trecut cu bilet luat până la Viena, doamna Tereza nu s-a dus cu nepoatele sale la Tușnad, ci la Pesta, iar Costică s-a dus singur la Triest. Trecuseră cinci zile la mijloc; nu ne-am mai oprit dar la Pesta, ci am trecut înainte spre Viena, pentru ca nu cumva să perdem urma lui Ahil Panaiot.

Cum să-i găsim însă aici pe fugari?

Am tras la „Hotel Metropole”, și chiar în ziua sosirii noastre ne-am încredințat din listele de călători publicate prin ziare că în timpul celor din urmă opt zile nici un Ahil Panaiot n-a sosit la Viena. Șvarț era cu toate aceste sigur că Ahil Panaiot se află la Viena, însă sub un alt nume. El s-a pus dar în legătură cu ovreimea și mai ales cu samsarii, m-a purtat pe la toate localurile de petrecere, a știricit pe la neguțătorii de antichități și a treia zi noi știam că în timpul celor din urmă zile s-au vândut multe monede vechi și că acela care le-a vândut se numea Aristide Melioti și era om de vreo treizeci și cinci de ani, scurt, cam gros, însoțit de o damă tânără și cam plină la trup, fără îndoială Ahil al nostru. Poți să-ți închipuiești furia cu care-i urmăream acum după ce dăduserăm de urma lor. Ne aflam însă la Viena, și poliția sâmțise că urmăream pe cineva și ne urmărea și ea pe noi.

– Nu mai rămâne decât să vă văd arestați, grăi medicul râzând.

– Aibi răbdare – Întâmpină pomojnicul – că o să le vezi toate. La Viena, unde Șvarț avea cele mai întinse legături, lucrul nu prea era cu putință. Abia începuse poliția să ne urmărească, și Șvarț nu numai a fost vestit despre aceasta, dar s-a și pus prin amicii săi în înțelegere cu agentul secret, care ne urmărea, și acesta, pentru 200 fl., s-a angajat să ne dea mână de ajutor. Prin el am aflat apoi că acel Aristid Melioti a stat cu soția sa tot în „Hotel Metropole”, unde eram trași noi, dar era plecat de două zile la Paris! Nu mai încăpea îndoială că grecul l-a văzut pe Șvarț și, dând cu socoteală că e urmărit, a fugit din Viena.

– Voi după ei! strigă medicul râzând din nou. Mă rămăsese c-o să alergați astfel prin toate orașele mari din Europa.

– Și ce pierdeam?! grăi pomojnicul. Riscam să cheltuiesc banii luați de la țăran în o călătorie prin Europa, dar puteam s-ajung om bogat dacă-i găseam la timp.

– Vorba e însă că era o nebunie să crezi că-i poți găsi!

-Te-nșeli, zise pomojnicul. Eram siguri că avem să-i găsim și grija noastră era numai să-i ajungem cât mai curând, fiindcă Panaiot, om ușuratic din fire, făcea cheltuieli nebunești și, știindu-se urmărit, nu mai vindea monedele și sculele, ci le dădea, așa zicând, de pomană. Am luat dar cele mai întinse măsuri de precauțiune. Șvarț a primit o mulțime de recomandațiuni, dintre care una pentru un agent al poliției din Paris, căruia i-am dat prin o depeșe signalmentele fugarilor. Eu urmăream, așa ziceam în depeșe, pe soția mea, Lina, care a fugit cu un amic al meu. Deoarece Panaiot n-avea decât să citească listele de călători pentru ca să știe unde ne aflăm, am plecat din Viena, eu cu pașaportul unui anume Iosef Iacek, iară Șvarț cu al unui oarecare Aron Blau.

– Așa cred și eu c-o să-i găsiți, grăi medicul.

– Stăi să vezi! urmă d-l pomojnic. Știam că ei au luat bilet până la Paris, și pe calea ferată i-am urmărit până la Passau. Aici însă le-am perdut urma. Nu mai știa nimeni nimic despre un domn, care călătorea cu o damă ce nu știa decât românește. Tot astfel, agentul nostru, care ne-a primit la gara din Paris, ne-a încredințat că persoanele urmărite de noi n-au sosit la Paris. Ahil se afla cu toate acestea la Paris, nu însă însoțit de Lina. După unsprezece zile am aflat, în sfârșit, că la Passau el a părăsit pe Lina și a urmat călătoria cu o italiancă de la trupa de balet a Operei din Viena, care plecase câteva ceasuri mai nainte și-l așteptase la Passau. Acum însă el era plecat spre Italia.

Medicul începu să bănuiască pe d-l pomojnic că-i spune o istorie născocită de dânsul, spre a ascunde adevăratul scop al lungei sale călătorii. Îi era însă greu să mărturisească bănuiala aceasta.

– Dar domnișoara Lina ce s-a făcut? Întrebă el cam în bătaie de joc.

– S-a întors la Viena și de acolo la București, răspunse pomojnicul. Eram hotărât să fac și eu tot ca dânsa. Lasă că concediul era pe sfârșite, dar nici bani nu-mi rămăseseră decât vreo mie cinci sute de lei. Șvarț însă era gata să-l urmărească și singur, și ar fi fost o nebunie să-l las pe el singur la câștig, după ce cheltuisem peste două mii de lei. M-am învoit dar ca el să-mi obție o prelungire de concediu, și am subscris o poliță de două mii de lei, pe care el a scontat-o prin mijlocirea unui bancher din Viena.

Medicul nu se mai îndoia că d-l pomojnic spune povești, care nici nu s-au petrecut, nici nu se pot petrece.

– L-ai găsit ori nu? Întrebă el nerăbdător.

– Da – răspunse d-l pomojnic – după aproape patrii luni de zile, în decembrie, după ce am colindat în câteva rânduri țările din Apus și după ce el schimbase patru femei, care toate l-au despuiat și jăfuit.

La Monte-Carlo, de unde Ahil ne scăpase într-un rând, am găsit pe Costică, de la care am aflat că d-na Tereza are la Pesta un stabiliment foarte elegant, care merge foarte rău, iar Ahil Panaiot a deschis la Marsilia un tripou, cu care voia să câștige ceea ce perduse. Era dusă comoara.

– Eu tot m-aș fi dus și la Marsilia, zise medicul cu ironie. Pe vorbele unui om ca Costică nu se poate pune nici un temei.

– Tot așa am raționat și eu, întâmpină d-l pomojnic zâmbind. Să meargă, mi-am zis, și suta unde s-a dus mia. Am plecat dar la Marsilia. Mișelul de Costică a vestit însă pe Panaiot și chiar în ziua sosirii noastre noi am fost arestați.

– De ce? Întrebă medicul surprins.

– Pentru că umblam cu pașapoartele falșe, răspunse d-l pomojnic râzând. N-avea Panaiot decât să spună adevăratele noastre nume, pentru ca să ne bage în încurcătura asta.

– Și cum ați scăpat? Întrebă medicul, care începu iar să creadă.

– Prin bunăvoința lui Ahil Panaiot, răspunse d-l pomojnic. Urmăream, precum știi, pe soția mea și pe seducătorul ei. N-ar fi avut Ahil decât să spună că mințim, pentru ca să ne încurce și mai rău. Se bucura însă și el că poate scăpa, și a confirmat minciuna ticluită de noi. Era o frumusețe când comisarul m-a întrebat dacă nu cumva fugarii au luat cu dânșii bani, scule ori alte efecte, dacă n-am vreo pretențiune față cu Ahil Panaiot. „Nimic! nici una! ” răspunsei lăpădându-mă ca de Satana și mulțumit că pot scăpa cu fața curată.

Acum nu mai credea medicul nimic.

– Ceea ce dovedește – zise el în bătaie de joc – că avea țăranul dreptate când zicea că comoara era în adevăr blestemată, ca nimeni să n-aibă folos de ea.

– Te înșeli! răspunse pomojnicul. De orișicare bogăție se folosește numai cel ce știe s-o prețuiască: s-au folosit și de comoara aceasta mulți. Nu s-a folosit țăranul, pentru care bogăția era un fel de năpaste, nici Ahil Panaiot, care nu se simte bine câtă vreme mai are vreun ban în pungă; se vor fi folosit însă femeile, care l-au despuiat pe Ahil, și s-a folosit îndeosebi domnișoara Lina, care s-a întors la București cu mulți bani, cel puțin patruzeci de mii de lei, precum a aflat Șvarț.

– Umblă să te despăgubești de la ea, grăi medicul începând iar să creadă.

-Tocmai acesta e lucrul pentru care cer ajutorul tău, răspunse d-l pomojnic. Să vezi, urmă el. După întoarcerea mea la București, m-am înțeles cu Șvarț să mă duc la ea. Am fost și i-am povestit toate amănuntele și am sfătuit-o să intre la învoială cu el și să scape de un proces pe cât se poate de primejdios pentru dânsa. Putea să vadă că le știu toate foarte bine; negă cu toate aceste și zise că nimeni nu poate s-o dovedească.

– Pune-o față în față cu țăranul! strigă medicul aprins.

– Tocmai acesta e lucrul pentru care cer ajutorul tău! răspunse iar domnul pomojnic. Mă tem că el nu va voi să vie cu mine la București. Eu am trimis să mi-l aducă mâne aici; te rog să-l încurci, ca să-ți facă mărturisirea, căci nu-i mai rămâne apoi decât să intre în voile noastre.

– Sarcina nu-mi pare deloc grea, dacă-i vom face și lui parte! strigă medicul voios.

XIII[modifică]

Domnul doctor, om în toată firea, își perduse cu desăvârșire sărita.

Prietenul său, pomojnicul, i se plânsese în ajunul plecării sale că are grozave dureri de cap și nu poate dormi și-i ceruse o adeverință de boală, ca să-și ieie concediu. I-a dat adeverința.

Nu prea semăna, ce-i drept, a om bolnav, dar e foarte greu să te dumirești asupra celor ce se petrec în capul unui om, și i-a dat adeverința nu pentru că îl știa bolnav, ci pentru că avea trebuință de ea. Se fac asemenea servicii prietenești.

Întorcându-se din lunga sa călătorie, d-l pomojnic a adus cu dânsul o mulțime de adeverințe de la medici de prin deosebite orașe: se constată în toate că sufere de o perturbațiune nervoasă. Luase și adeverințele acestea, fiindcă avea trebuință de ele, ca să justifice îndelungata sa absență.

Sosit acasă, d-l pomojnic s-a pus în pat și-a zăcut timp de șaptesprezece zile. D-l doctor l-a căutat și le spunea tuturor că e greu bolnav. Chiar dacă n-ar fi fost în adevăr, așa trebuia să pară, pentru ca omul să nu-și peardă slujba.

Acum d-l pomojnic se sâmțea bine și se sculase din pat. Nu e, ce-i drept, greu lucru să dai sănătate unui om pe care nu-l socotești bolnav: d-l doctor era cu toate acestea foarte mulțumit că poate să le spună tuturora că el a obținut, prin procedura lui, în puține zile rezultate pe care celebritățile din străinătate n-au putut să le obție în cinci luni.

Și asta era un fel de comoară.

Deodată comoara aceasta a început să sece.

Luase înțelegere cu prietenul său ca dimineața, când va sosi Duțu, să-l primească el singur, ca țiind loc de subprefect. După planul pe care și-l făcuseră, avea să spună că d-l pomojnic a găsit în sfârșit comoara, a prins și pe Lina și pe comisar, și-a venit acum ordin de la guvern ca Duțu să se legitimeze ca adevăratul descoperitor al comorii, pentru ca să-și primească partea.

Duțu însă n-a venit nici de astă dată singur, ci însoțit de nevastă-sa, care era hotărâtă să nu-l lase singur.

– D-ta n-ai ce să cauți aici, îi zise medicul. Eu am să vorbesc numai cu bărbatul d-tale.

– Nu se poate, domnule subprefect, răspunse Stanca foarte hotărâtă. El e soldat, se teme de cei mai mari decât dânsul și nu îndrăznește să vorbească dezghețat: eu nu mă tem de nimeni! Trebuie să știu de ce l-ați chemat aici!

Medicul se uită mirat la ea. Îi venea, parcă, s-o ieie drept o smintită și se temea s-o irite prin contraziceri.

– N-are să se teamă de nimic – zise el, ca s-o potolească – fiindcă nu la rău, ci la bine a fost chemat aici. Poți să-l lași liniștită!

– Știu eu binele acela, grăi Stanca. Să mă ferească Sfântul de el!

Duțu-i făcu semn să iasă, ca să nu-l bage-n vreo nouă încurcătură.

– Mă duc – Îi zise ea – dar tu știi cum ne-am înțeles. Să nu-ți fie frică de nimeni! Nu e vina ta, dacă e smintit și vorbește-ntr-aiurea!

– Cine e smintit? Întrebă medicul cam turburat, după ce Stanca ieși.

– S-o ierți, domnule subprefect, îi răspunse Duțu. E femeie și vorbește și ea fără ca să știe de ce m-ați chemat aici. Îsi închipuiește un lucru și ia închipuirea ei drept lucru adevărat.

„O vorbă foarte bine grăită, zise medicul în gândul lui. Așa e! Nici cel mai competent psihiatru n-ar putea să definească mai bine nebunia: își închipuiește și ia închipuirea drept adevăr. E deștept țăranul! ”

El rândui câteva hârtii, pe care le avea pe masă înaintea sa, și se uită prin ele ca și când acele ar fi actele sosite de la guvern în chestiunea comorii.

– D-ta ești Duțu al Enii, sergent în compania de geniu!

– Întrebă apoi luându-și un aer oficial.

– Eu sunt, domnule, răspunse Duțu liniștit.

– Ai fost d-ta astă-vară la București? De ce te-ai dus?

– Să-mi cumpăr o pereche de boi.

– Unde ai tras?

– La „Dacia”, răspunse Duțu cam strâmtorat.

-Ai făcut acolo cunoștința unei femei care se numea domnișoara Lina? Întrebă medicul, uitându-se în ochii lui.

– Da, răspunse Duțu tot strâmtorat.

Medicul era foarte mulțumit. Nu-și închipuise c-o să-l prindă atât de ușor.

– Ea zice că nu te cunoaște, nu te-a văzut niciodată, grăi el zâmbind.

Duțu nu mai era acum strâmtorat. Atât voise să știe!

– De! domnule subprefect, – zise el zâmbind – dac-ar fi nevasta mea de față, și eu aș zice că n-o cunosc pe domnișoara Lina, n-am văzut-o niciodată…

Medicul începu să se sâmță cam strâmtorat.

– Bine – grăi el – ce-ai avut cu ea?

Duțu zâmbi mai cu dinadins.

– Păcate omenești! răspunse el, arătându-se foarte strâmtorat.

– Ceva bani nu erau la mijloc?

– Am plecat – zise Duțu – să-mi cumpăr boi și m-am întors fără boi și fără bani.

D-l doctor începu să-și peardă răbdarea.

– Bine – grăi el pripit – vreo comoară, bani mulți, scule cu petre prețioase n-au fost la mijloc?

Duțu se uită foarte mirat împregiurul său și dete din cap ca și când niciodată în viața lui n-ar fi auzit vorbindu-se de asemenea lucruri.

– Eu nu știu nimic! zise el în cele din urmă. O fi avut ea ce o fi avut, dar mie nu mi-a arătat nimic. Și cred că nu râvnea la sărăcia mea, dacă le avea aceste.

Medicul își perdu cu desăvârșire răbdarea: trebuia să-l apuce altfel.

-Ai venit aici – zise el uitându-se la una din hârtiile de pe masă ca și când ar fi spuind ce stă-n ea – te-ai plâns d-lui pomojnic că ai găsit o comoară, te-ai dus cu o parte din ea la București, ca s-o vinzi, și femeia aceea te-a despuiat!

Duțu se dete un pas înapoi.

– Să-mi ierți, domnule subprefect, îndrăzneala – grăi el respectuos – dar tocmai asta era vorba nevestei mele. Dacă d-l pomojnic zice că i le-am spus aceste, eu nu pot să zic că nu i le-am spus. Așa trebuie să fie. Oi fi vorbit într-aiurea!

D-l doctor rămase ca trăsnit din senin.

Îi era parcă i se luminează deodată capul.

– Cum? Întrebă el. N-ai găsit comoară și nici n-ai zis că ai găsit?

– Nu zic, răspunse Duțu, uitându-se cam cu coada ochiului la el. Dacă m-ar întreba d-l pomojnic, aș zice acum tot ceea ce vrea să zic.

Doctorul era pe deplin dumirit.

Pentru ca să facă ceva, el începu să răsfoiască prin hârtiile din fața lui.

Cu cât mai mult se gândea la cele povestite despre urmărirea lui Ahil Panaiot, cu atât mai stăruitor i se impunea gândul că boala prietenului său nu era prefăcută. Îl examinase, ce-i drept, și n-a găsit nici un neîndoios semn de boală: nervii însă sunt lucru subțire și e foarte greu să știi ce se petrece într-înșii. Nu! durerile de cap nu erau prefăcute: prea vorbea prăpăstii!

Hotărât că întreaga istorie cu urmărirea lui Ahil Panaiot era numai o închipuire a lui.

– Nu cumva vrei să zici – grăi el – că pomojnicul e smintit?

– Ferit-a Sfântul! răspunse Duțu. Dacă e vorba ca unul dintre noi să fie smintit, acela numai eu pot să fiu. Eu n-am zis că el nu spune adevărul, că eu voi fi vorbit într-aiurea.

D-l pomojnic, care asculta la ușă, își pierdu sărita și intră furios la dânșii.

– Bine, ticălosule, – strigă el ca ieșit din fire – ce fel de într-aiurea?! Nu mi-ai dat banii de aur pe care-i aveai în fundul căciulii?!

– N-am zis niciodată că nu ți i-am dat, răspunse Duțu, dându-se încă un pas înapoi.

D-l doctor se puse la mijloc între amândoi, pentru ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire.

Nu! Banii de aur în fundul căciulii: asta le punea vârf la toate.

– Lasă-l, – Îi zise prietenului său – nu te mai irita. Nu vezi că e smintit?

– Ba eu văd că vreți să mă faceți pe mine smintit! strigă d-l pomojnic.

Doctorul se uită lung la el. În zadar: era om în toată firea. Și totuși, nervii sunt lucru subțire.

– Spune-mi drept – Întrebă el cu glas stăruitor – e ori nu adevărat ceea ce mi-ai povestit despre comoară și despre urmărirea lui Ahil?! Eu încep să cred că totul e o farsă bine jucată!

D-l pomojnic rămase câtva timp uitându-se cu ochi mari când la unul, când la altul.

Lucrul era lămurit. El însuși amenințase pe Duțu că va intra în mari încurcături dacă va spune adevărul. Zadarnice-i erau acum silințele. El n-avea martori, și dacă toți tăgăduiau, el nu putea dovedi nimic, și orișicine-l putea lua drept un smintit.

– Întreabă-l pe el, răspunse arătând la Duțu. Spune, ai găsit ori nu comoară? mi-ai dat ori nu o parte din ea?

– Am găsit; ți-am dat, răspunse Duțu; ce să fac însă, dacă d-sa nu mă crede?

– Nici un om în toată firea n-o să creadă ceea ce spuneți voi, răspunse medicul strâmtorat.

– Și tu totuși ai crezut – grăi pomojnicul – căci altfel nu intrai în dandanaua asta.

D-l doctor era foarte strâmtorat, foarte rușinat, foarte supărat.

– N-am crezut – zise el – dar nu voiam să te supăr mărturisindu-ți că nu cred.

– Și cu toate aceste, toate sunt adevărate, întâmpină d-l pomojnic.

– Dacă nu vrea să creadă — adause Duțu – nu poți să-i faci silă! Adevărat ți-e numai ceea ce crezi. 

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Comoara_(Slavici)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.