https://blog.revistaderecenzii.com/

*Capitol din cartea Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii de Geo Constantinescu

Constantin Sănătescu
Jurnalul apocalipsei românești
Jurnalul generalului Sănătescu, apărut pentru prima dată la
Editura Humanitas, București, în 1993 (cu o prefață de Simona
Ghițescu-Sănătescu) aduce mărturiile la zi de pe frontul din Est ale
unuia din comandanții săi, atât de controversați, până la urmă, de
istorie.
Asta pentru că strategul român, Constantin Sănătescu (1885-
1947), general de cavalerie, a trebuit să poarte peste stepele nemărginite ale Rusiei o bravă oaste neînarmată și neechipată suficient, din
pricina corupției endemice din timpul lui Carol al II-lea, căreia i-a
căzut pradă însăși armata. La fel, el însuși era pregătit, poate, pentru
un război clasic, depășit de vreme, al jertfirii oarbe a vlăstarelor tinere
ale neamului într-un șir de confruntări inegale, care deveniseră, de
fapt, încleștări ale tehnicilor distrugătoare cele mai avansate (cu mii
de tancuri și de tunuri, avioane nenumărate și impresionante nave de
război!). Dar ca răspuns la marea apocalipsă care s-a abătut peste țară
în timpul și după această mare confruntare rămân, totuși, la loc de
cinste și însemnările sale, luate la cald, în focul bătăliilor și jertfelor
inumane la care a fost supus tineretul patriot. Asta pentru că erorile
care s-au succedat în acea criză de anvergură mondială nu sunt numai
ale autorului Jurnalului, ci și ale multor alte personalități implicate
în rezolvarea favorabilă a confictului.
Desigur, Jurnalul lui are în primul rând o valoare istorică. Prezintă
pas cu pas desfășurările acțiunilor, punând de la început accentul pe
discrepanțele flagrante dintre scopurile nobile ale faptelor de arme și
Întoarcerea istoriei. Literatură diaristică și de memorii
condițiile materiale ale îndeplinirii lor. De la început, generalul nu
este de acord cu amplitudinea forțelor umane desfășurate de români
pe un teren atât de vast, unde Țara nu manifesta niciun interes să
se extindă. Mareșalul Ion Antonescu a greșit aici, angajându-se docil
cu atâtea unități militare în sprijinul forțelor germane, care nici nu
se sinchiseau față de puțina dotare materială a partenerilor lor. Când
însăși uriașa mașină de război germană începuse să se gripeze din pricina gerurilor stepei ruse și a tăvălugului armatelor sovietice refăcute
după loviturile începuturilor „războiului fulger“, unul dintre strategi,
colonelul Krammer, îi conferă replica înaltului ofițer român, cu o
suficiență a superficialității gândirii, dezarmantă: „…mi-a răspuns
să nu am nici o grijă, căci geniul lui Hitler va ști s-o despresoare“.
Prin urmare, căutarea teritoriilor „vitale“ pentru „Imperiul de o
mie de ani“ preconizat de fasciștii germani nu era un scop în sine
pentru România, iar continuarea acestui război cu aceeași amplitudine de forțe cu care s-au eliberat teritoriile românești cedate în mod
atât de laș de antecesori Imperiului Roșu (Basarabia și Bucovina de
Nord) fără ca germanii să ajute material cât de cât pe cei cu care a
plecat la drum, a fost o crimă. Ungaria lui Horty, care primise în dar
Ardealul de Nord din partea lui Hitler fără să tragă niciun foc de
armă (înafară de atrocitățile perpetrate uterior împotriva populației
majoritare românești și a altor alogeni în zonele ocupate) s-a prezentat
pe frontul antibolșevic cu mult mai puține trupe!
Dar Ion Antonescu se voia tratat de la egal la egal de cel care
sfâșiase fără niciun scrupul România. Și asta în dauna forțelor vitale aruncate în lupte și, prin sacrificarea lor, a viitorului însuși al
României. În fața unei astfel de stări de lucruri, constată generalul Constantin Sănătescu în Jurnalul său, la 28 octombrie 1942:
„Inamicul ne-a produs pierderi mari, nu mai am capacitatea de luptă.
După toate greutățile începe să se împuțineze și muniția“. Făcând apel
către superiorii celor două tări beligerante partenere că astfel nu se
poate continua, a primit următoarele observații: „Atât Marele Cartier
General român cât și Înaltul Comandament German n-au luat nicio măsură, socotindu-ne alarmiști“.
În tot acest timp, ziarele din București prezintă de pe frontul
încrâncenat de la Cotul Donului situații false, mincinos triumfaliste.
În fața acestor neadevăruri, militarul din mijlocul focului necruțător
constată dezarmat: „Dacă aș putea să comunic cititorilor acestor ziare
că bătălia s-a consumat și rezultatul este: 90.000 pierduți la Armata
a III-a, adică trei sferturi din forțele combatante, iar armamentul și
materialele distruse se ridică la sute de miliarde…“.
Dar militarul lucid și dezgustat de amploarea pierderilor inutile
este scos de pe front și însărcinat ca șef al Casei Militare regale. Aici
găsește situația încordată între Regele nevârstnic, Mihai I, și mareșalul Antonescu. Aceste două personalități din pricini superficiale
nu au comunicat, lăsând țara într-o derută totală. Aici, din păcate,
nefiind pe teritoriul pregătirii sale, Constantin Sănătescu a luat partea
Regelui, implicându-se împreună cu generalii care îl urau pe Mareșal,
fiind desconsiderați și îndepărtați de acesta din fruntea oștirii, ca
urmare a neregulilor și a corupției înfăptuite în regimul anterior.
Acționând pur și simplu pe bază de resentimente, au pregătit astfel,
în mod grăbit și iresponsabil lovitura de palat din 23 august 1944, cu
consecințe atât de grave pentru România dar și pentru estul și centrul
Europei. Au oferit, astfel, Imperiului bolșevic nesperatul prilej de a
le cuceri înaintea forțelor democrate care veneau dinspre Apus și de
a impune prin forță regimurile totalitare.
Deși erau conștienți de faptul că însuși Antonescu și-a dat seama
că Germania va fi înfrântă și pregătea împreună cu Aliații un armistițiu pe care îl dorea semnat de el însuși și reprezentanții politici
democrați, pe baza unor condiții clare pentru România, aceștia, în
cârdășie cu comuniștii, dar și cu unii lideri ai partidelor istorice,
au declanșat împreună cu Regele lovitura de stat, echivalentă cu o
capitulare. Au lăsat astfel în mâna rușilor o armată debusolată, care
depusese armele după Proclamația către Țară a lui Mihai I. Aceștia au
profitat de ocazie, luând neînarmați peste 170 000 de ostași români
prizonieri. Iar până la Armistițiul încheiat târziu, în condiții atât de
nefavorabile, în septembrie 1944, (și, ca urmare, și după acea dată!)
România a fost pur și simplu devalizată de hoardele bolșevice. Din
păcate, începând cu 23 august 1944, autorul Jurnalului a fost promovat în înalta demnitate politică de președinte Consiliului de Miniștri
(funcție dusă până la 2 decembrie 1944) în două cabinete succesive
și mai apoi a acționat ca șef al Marelui Stat Major (11 decembrie
1944-20 iunie 1945). În acest fel, a trebuit să suporte împreună cu
țara după atâtea jertfe cele mai groaznice suplicii și fărădelegi. În al
doilea rând, prin această acțiune politică, au îngăduit venirea din
URSS a comuniștilor, ce executau orbește ordinele de la Moscova.
A urmat imediat cedarea prin ei în mod laș a foștilor conducători
ai țării și executarea lor grabnică. Regele Mihai I, care a rămas în
funcție, beneficiind și de cea mai înaltă decorație sovietică, nu și-a
folosit dreptul de amnistie sau măcar pe cel de impunere a comutării
barbarei pedepse cu moartea, într-una mai umană.
De ce considerăm că lovitura de stat din 23 august 1944 a fost o
greșeală ce a costat nu numai țara dar și tot estul și centrul Europei
aproape o jumătate de veac de comunism și scindare tiranică a
Europei, este simplu. Mareșalul Antonescu readusese cu greu oastea
care se salvase din aventura războiului de la Răsărit și împreună cu
rezerviștii din țară re-formase o armată de un milion de oameni care
îi întâmpinau pe ruși pe frontul istoric, încărcat de glorie în timpul
Războiului Reîntregirii, Iași-Nămoloasa-Galați. În acele circumstanțe, se puteau opri hoardele bolșevice cel puțin până la înaintarea
forțelor occidentale antihilteriste. Iar dacă rușii acceptau condițiile
omenești ale lui Ion Antonescu, care, în acele circumstanțe, avea alte
poziții să negocieze cu ei, Armistițiul cu forțele cobeligerante ar fi
fost altul. Acel front putea să reziste cu succes (deși generalul Mihail
Racoviță trădase la Iași și cedase rușilor o mare lungime a întăririlor)
iar condițiile înțelegerii ar fi putut fi așa cum țara merita.
Dar Jurnalul lui Sănătescu merge pe aceeași linie a naivității politice, gesturile disperate ale monarhiei sunt urmate îndeaproape, fără
putința îndreptării situației României, până la dezastrul final.
Moartea generalului Sănătescu, survenită în 1947, apare ca o izbăvire a unui destin complicat, cu o mare șansă irosită de a fi putut
construi o lume normală în angrenajul puterii în criza de atunci. Dacă
putea distinge în anturajul regelui interesele josnice, revanșarde, alunecoase și trădătoare ale celor ce-l înconjurau și-l avertiza pe Mareșal
de ceea ce avea să se întâmple, drumul istoriei, în această parte de
lume, ar fi fost altul. Dar generalul din înălțimea carierei sale s-a dovedit a fi o fire măruntă, credincioasă doar la nivel epidermic ideii de
monarhie, fără a avea luciditatea de a o îndrepta pe calea victoriei și
onoarei. Iar dacă amintim destinul, doar, al câtorva nume care au aderat la acea acțiune reprobabilă, îngăduind îngenuncherea României,
ne dăm seama încă o dată că trădarea se plătește mai totdeauna, cu
vârf și îndesat. E cazul lui Aurel Aldea, unul din organizatorii loviturii de palat, gratulat ulterior de cuceritori prin cozile de topor din
guvernul marionetă al lui Petru Groza (instaurat la 6 martie 1945)
cu închisoarea, fapt ce i-a pricinuit moartea la Aiud, în 1949. Cel al
generalului Mihail Racoviță, care le deschisese frontul de la Iași precipitând lucrurile și care a murit în închisoarea de la Sighet în 1954,
iar Lucrețiu Pătrășcanu unul din fruntașii comuniști participanți la
acțiune, a fost ucis de ai săi, în 1954, în condiții groaznice. Și lista
ar putea continua. Ceea ce este grav este că toate elitele românești:
militare, politice, economice, științifice, tehnice și artistice care nu
au acceptat compromisul cu regimul instaurat prin forță au plătit
cu greu această aventură. Faptele au fost îmbrăcate ulterior în falsa
aureolă a minciunii propagandistice, iar ziua dezastrului, cea de 23
august, devenind pentru aproape o jumătate de veac ziua națională a
României comuniste. Iar, cum se știe, atunci când adevărata istorie
a unui popor nu se cunoaște, ea se poate repeta. Prin urmare, constatăm că destinul lui Constantin Sănătescu nu s-a ridicat la înălțimea epocii sale. Jurnalul său, însă, prin înveșnicirea cuvântului scris,
continuă să mărturisească la cald, în virtutea evenimentelor cruciale
evocate, tragedia unei epoci, ai cărei actori au rămas mult, mult, mai
prejos de chemarea destinului eroic al României. Iar pentru viitor,
această carte se adaugă cu adevărul ei altora ce au ieșit din sertarele
cenzurii comuniste, menite a lumina un drum mai drept și mai bun
pentru această țară și acest popor atât de mult încercate de vremuri și
nevoi. Marea istorie, deci, trebuie să-l discearnă din noianul de fapte
și întâmplări oglindite în aceste istorii subiective. Iată una din valorile
strădniei zilnice, peste foaia albă a carnetului de însemnări, a unui om
de acțiune care dacă a fost înșelat de propriile-i fapte, oferă prilejul
viitorului să îndepte unele greșeli. Iar Jurnalul, dacă nu oglindește
vremuri faste pentru destinul națiunii, continuă să mărturisească ceva
despre limitele omenescului atunci când una din crizele mondiale cele
mai atroce amenința însăși civilizația, cu extincția definitivă.