Constantin Stere: În preajma revoluției/Volumul I/Capitolul II. Romanul lui Iorgu Răutu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Conu Iorgu Răutu a crescut și a trăit în condițiuni caracteristice pentru toată boierimea moldovenească a Basarabiei din prima jumătate a veacului trecut, prinsă din copilărie de vârtejul istoric care o despărțise de Moldova.

În lipsa de școli din primele decenii după anexare, i-a fost dat să învețe puțină carte numai de la un dascăl, care nici el mai departe de Sfânta Scriptură și slove chirilice n-ajunsese în învățătură.

Reprezentanții națiunii domnitoare, stăpânind aparatul administrativ și ocupând, firește, cu familiile lor și cu suita lor vârfurile piramidei sociale, au izolat pe boierii moldoveni de viața orașelor, i-au închis pe moșiile lor și le-au redus raporturile sociale la un mic cerc de familii boierești rămase la răsărit de Prut.

De norodul de jos îi îndepărta conflictul de interese inevitabil în situația lor de „boieri“ și „stăpâni“ — mai cu seamă în epoca de reforme inaugurate în Rusia în urma războiului din Crimeea. Lipsa de cultură și necunoștința limbilor nu le îngăduiau călătorii în străinătate, iar amorul propriu nu accepta situația ce le-ar fi fost rezervată în mijlocul societății din orașele Basarabiei, foarte repede ajunse centre de cristalizare ale noii vieți.

Conu Iorgu, ca și cei mai mulți dintre boierii basarabeni de vârsta lui, nu avea un orizont cu mult mai larg decât al oricărui țăran și răzeș din satele de peste Prut. Dar averea și situația de „stăpân“ ridicându-l de asupra obștii satului, îl lipseau de acel contact social normal, care este factorul indispensabil pentru dezvoltarea culturală și chiar pentru sănătatea sufletească.

Această izolare era și mai înăsprită în Năpădeni — sat alcătuit pe jumătate din răzeși, cu care Răutești, ei înșiși un neam de răzeși înnobilați, purtau de generații interminabile procese „pentru pământ din bătrâni“.

Astfel, Iorgu Răutu, cu trupul lui de uriaș și temperament pasionat, lipsit de mic, ca orfan, de conducere și îndrumare, stăpân, de la vârsta de douăzeci și unu de ani pe soarta și averea lui, își petrecu viața între munca de agricultor energic și priceput, deși rutinar, și debordări de temperament, care alimentau cronica scandaloasă a Basarabiei, spre oroarea și indignarea virtuoaselor și austerelor matrone din S***.

Și totuși Iorgu Răutu era milos și generos din fire, foarte sociabil și prietenos, în veșnică căutare de simpatie omenească.

Soarta îl condamnase însă să se zbuciume singur într-o lume, dacă nu totdeauna răuvoitoare, dar prea deseori indiferentă. Chiar în sânul celor nouăsprezece familii boierești ale județului S***, el nu prea găsea legături mai intime.

Boierii vechi care au apucat încă vremurile de sub Moldova, din an în an se împuținau; bătrânii sau mureau, sau, ca rezultat al tacticei de rusificare, se ruinau și se declasau.

Cât privește pe cei mai tineri, care nu prea știau moldovenește, sau chiar cu ostentație schilodeau groaznic graiul strămoșilor — deși de cele mai multe ori nu cunoșteau ca oamenii nicio limbă — sufletul și mintea lor i se păreau inaccesibile și impenetrabile, ca și limba lor neînțeleasă.

De voie sau de nevoie, Iorgu Răutu rămânea dar singur. Vânător pasionat, el organiza din când în când bătăi în pădurea de stejari seculari din Năpădeni, la care erau invitați negreșit boierii din S*** și chiar din județele vecine. Încolo, și exceptând praznicele de la nunți sau de la botezuri, el, ca și toți boierii moldoveni, nu avea alt prilej de a se simți ca membru al unui corp social, decât doar în adunările nobilimii, ținute din trei în trei ani și – în afară de alegerea mareșalilor nobilimii – reduse și ele tot numai la un „praznic“ încă mai pantagruelic decât serbările de familie din județ.

Trebuințele estetice și culturale Iorgu Răutu și alți moșieri moldoveni din județul S*** și le puteau satisface doar ascultând pe lăutarul Lemeș din Bălți sau participând la slujba bisericească. Conu Iorgu Răutu îndeosebi era nelipsit de la fiecare slujbă, luând loc în strană alături de dascăl și ținându-i negreșit isonul, cu un bas profund, nazal, după datinile moldovenești, și cu aceeași notă: o-o-o-n-n…

După o recoltă bogată și vândută pe un preț bun, Iorgu Răutu a încercat odată să rupă cercul fermecat, în care se zbătea, printr-o călătorie „la Viana“.

Dar ajuns în frumoasa capitală dunăreană, din primul moment a fost silit să se întrebe cu mâhnire: ce caută el aici?

Statura lui de aproape doi metri, manierele de „barbar“ din Năpădeni, costumul fabricat cu tot dinadinsul de „croitorul parizian“ Ianchel Grinșpun, din S***, necunoștința niciuneia din limbile vorbite în poliglota cetate a Habsburgilor, aspectul lui uluit, atrăgeau, natural, atenția tuturor trecătorilor. Fatalitatea l-a dus pe conu Iorgu la singura distracție pe care și-o putea permite în aceste condițiuni, cu toate paralele ce și luase cu el: un chef năstrușnic, cu agrementări cari nu necesitează cunoștințe poliglote…

Întors, mai curând decât se aștepta, la Năpădeni, Iorgu Răutu se simțea mai singuratec ca oricând. Ajuns la vârsta de patruzeci și cinci de ani, el se închidea, cuprins de melancolie vagă, tot mai mult în coaja lui de nucă — și se întreba adesea, ce rost mai are viața lui — ceea ce nu-l împiedica însă să ducă înainte cu stăruință și cu bun succes gospodăria moșiei.

Obârșia lui răzășească se afirma tot mai mult în pasiunea pentru pământ.

În partea de nord a proprietății Răuteștilor, de mai multe generații, întră în moșie, dinspre Sănătoasa un clin de vreo trei sute de fălci care căzuse prin moștenire, în ultimele decenii, în mâna unui boierinaș, Toader Cacioni. Acesta era unul din acei oameni cărora nu le reușește nimic în viață. Numele lui adevărat, Cățăoanu, cum era moștenit de la părinți și moși, i se părea puțin sonor și încă mai puțin, elegant. Omul a cheltuit așadar o avere pentru a avea autorizarea de a-și da un nume cu o asonanță „italiană“, pentru ca apoi să-și afirme cu ultima energie obârșia „curat rusească“, deși graiul său ar fi putut servi de model de jargon moldo-rus din Basarabia de pe vremuri, agravat încă de un ușor accent grecesc.

Agricultor mai rău decât mediocru, incapabil de muncă stăruitoare și de viață orânduită, rămas văduv cu vreo cinci copii, Toader Cacioni, înglodat în datorii disperate, era amenințat să-și piardă și ultimul petec de moșie, sub presiunea creditorilor.

Iorgu Răutu n-a vrut să scape prilejul de a-și rotunji moșia, și într-o zi, venind călare prin partea de sus a moșiei, s-a abătut prin Sănătoasa și, trecând pe lângă curtea lui Cacioni, i-a făcut o vizită neașteptată.

Curtea din Sănătoasa prin însuși aspectul ei vădea ruina și lipsa de îngrijire. Casa veche de piatră — cu ziduri de multă vreme nereparate, cu tencuiala acoperită cu pete ca de lepră, cu geamuri ruginite și adesea înlocuite cu petece de hârtie, cu acoperișul de șindrilă avariat — dispărea în mijlocul bălăriilor printre care șerpuiau niște cărări prăfuite spre portiță și hambaruri pe jumătate dărâmate.

Numai livada de pomi bătrânești, în dosul caselor, rămânea ca amintire a belșugului de altădată.

Toader Cacioni, uscățiv și mărunt, cu o față cărămizie, încadrată de o coamă căruntă, fuma în cerdac un lung ciubuc.

Ridicându-se în fața lui Răutu, cu vorbe repezite, el îl pofti în casă:

— Bună ziua! Bună ziua, Iorgule! Ești voinic? Cum merg treburile? De mult nu te-am văzut. Suntem vecini. Eu merg cu necazurile și nevoile mele, dar tu ești singur, holtei. Ai putea să-ți aduci aminte de vecini. Poftim în casă! Poftim în casă! Ia loc! Gafițo! Gafițo! Fa Gafițo, da’ unde ești? Ia adă dulceață și apă rece, repede. Și ce vânt te-a adus?

Iorgu Răutu s-a așezat tacticos — a trebuit însă să schimbe scaunul, care era cât pe ce să se prăbușească — și s-a lăsat cu precauțiune pe divan. El a încercat pe de departe:

— Ei, ce? Numai dumneata ai greutăți și necazuri? Toată lumea le are. Nu mai știu și eu unde să dau cu capul. Se zice că stai mai mult pe la Chișinău. Am auzit că ai fost și pe la Odesa, și am venit să mai aflu ce se mai petrece prin lume…

— Ha, iaca! Poftim, ia dulceață, Îi gătită de Smărăndița. Păcatele mele, am dat-o la școală la madame Carotte, pensionul cel mai vestit. Toate fetele de boieri mari, nu numai din Basarabia, dar și din Podolia și din Odesa chiar, învață acolo. Băieții mei nu prea se dau la învățătură — sunt și ei acum aici — dar fata învață bine. Și madame Carotte îmi spunea că n-are altă ucenică mai bună ca dânsa. Mă rog, îți dă cu franțuzeasca întocmai ca franțujii, cântă din pian, coase, face horbote subțiri, în sfârșit, crește. Trebuie să fac rost ca să isprăvească școala. Poate are să aibă fata noroc. Are prietene în lumea bună. Are cincisprezece ani, fată mare, acuș, acuș de măritat! He-he-he-he!..’

În clipa aceasta se auzi tropot de mai mulți pași țipete, hohote:

— Stai, Smărăndițo, unde fugi? E acolo cineva…

Și prin ușa din „salonul“ părăduit, dată cu violență de părete, țâșni în odaie ca un uragan, o fetiță de statură minusculă, slăbuță, brună, cu un păr negru ondulat, cu luciri roșietice-aurii, despletit, care o învăluia ca într-un nor de scântei.

Văzând pe un străin, fata se oprește și, cu ochii mari, parcă speriată, stă o clipă pe loc, apoi, pufnind de râs, se întoarce și, cu brațele strânse la piept, fuge din nou ca o vijelie, se repede prin ușă, pe unde se întrezăreau mai multe siluete de băieți tineri și fete, care o primesc pe Smărăndița într-un cor de exclamații și râs, pornind cu toții în procesiune nebunatică.

— Stai, Smărăndițo, unde te duci? — încercă să stăvilească uraganul Toader Cacioni. — Ce drac de fată! Ai văzut-o? Vreau să-i dau moșia aceasta de zestre, dar știi că mă gâtuie târtanul de Diamand.

Iorgu Răutu cunoștea starea materială desperată a lui Toader Cacioni și știa că funia se apropia de par. Și tocmai aceasta motivase vizita lui la Sănătoasa.

Dar apariția vijelioasă a Smărăndiței – i-a hotărât soarta.

Cacioni, cu flerul de boier scăpătat, și-a dat seama îndată de impresia produsă de Smărăndița și de perspectivele ce i se deschideau prin aceasta.

Un om matur de patruzeci și cinci de ani — crescut în singurătatea neînfrânată a Năpădenilor, fără alt bagaj cultural decât cel dobândit de la bătrânul său dascăl, străin de toate rafinăriile mondenității — în fața unei fetițe de cincisprezece ani, trecută prin pensionul doamnei Carotte trăită acolo în societatea fetelor din cea mai înaltă aristocrație basarabeană, „cu maniere și pian“: ce contrast! agravat încă de aspectul exterior al acestui uriaș blond și al plăpândei copile brune și scunde.

Totuși, pentru Iorgu Răutu îndoiala nu exista. El nu mai putea trăi în singurătate, dar nici nu știa să facă curte, nici nu-și putea închipui că ar fi necesar să o facă.

Fără nicio tărăgănire, după două-trei vizite la Cacioni, care a înțeles îndată cum poate exploata această situație, stăpânul Năpădenilor a cerut vecinului din Sănătoasa mâna fiicei sale.

Pentru Cacioni, de asemeni, această pețire nu punea nicio problemă, și nu ridica nicio îndoială.

Consimțământul Smărăndiței n-a fost măcar pus în discuțiune — nu interesa pe nimeni, nici pe Cacioni, nici măcar pe pețitor.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_preajma_revolu%C8%9Biei/Volumul_I/Capitolul_II._Romanul_lui_Iorgu_R%C4%83utu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *