https://blog.revistaderecenzii.com/

 Pe o cîmpie
        Mare, bogată,
        Urmă odată
        O bătălie
  Aspră, cumplită, neasemănată,
  Încît cadavre nenumărate
  Zăceau grămadă neîngropate.
  Corbii îndată luară știre;
  Lacomi de pradă, ei năvăliră,
        Și cu grăbire
        Aci sosiră.
  Și după ce mîncară, și după ce băură
        Mult sînge, începură
        C-un glas îngrozitor
        Să cînte cina lor.

        Barza cea simțitoare,
        Care pe om iubește
        Și-n preajmă-i se nutrește,
        Văzîndu-i, de departe
        Le strigă: „Cum se poate
        Așa nerușinare?
  E locul pentru cină? e ora de plăcere,
  Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
        Mumele își plîng fiii;
        Izvorul bogăției,
        Cîmpul, e ruinat,
        Iar voi vă îndopați,
        Și cîntați!“
        — „D-aceasta ne iertați —
        Răspunse deodată,
        Ceata întunecată —
        Omului cît îi place
        Poate fi ruinat,
        Dar noi suntem în pace
        Și mult ne-am îngrășat.“

  Acei ce de a țărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară,
Ce prin trădări, basețe, sînt astăzi mari, bogați,
        Poate și decorați,
  După a mea părere, sînt corbi nerușinați.

  Dar aș dori să-mi spuneți, domnilor cititori,
        (Căci eu vorbesc d-o țară
        De tot imaginară)
  La noi să află oare astfel de muritori?
  Dacă aveți de oameni idee așa proastă,
  Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.

(„Concordia“, 12 martie 1857)