UN VEAC DE SINGURĂTATE

La debutul celui de-al treisprezecelea veac al erei creştine, când a rămas singur în faţa vitregiilor istoriei, poporul român era împrăştiat pe un areal destul de vast ce depăşea cu mult teritoriul României de astăzi; acest teritoriu se întindea din apropierea Niprului, din nordul peninsulei Crimeea până în Polonia de astăzi, din Ucrania septentrională până la Munţii Balcani, de la la Marea Neagră până la Marea Adriatică. Acest întins teritoriu poate fi desemnat a fi oecumena etnică – arealul etnic primordial – în care s-a perpetuat secole de-a rândul poporul român.

De-a lungul secolelor, datorită numeroaselor invazii şi migraţii ce s-au produs mai ales dinspre stepele Asiei, oecumena etnică a poporului român s-a restrâns până a ajuns la graniţele actuale ale României, motiv pentru care, în epocile mai recente ale antichităţii şi în Evul Mediu poate fi indicată prin expresia aflată astăzi în uz de “areal carpato-danubiano-pontic”. Centrul geografic şi, de cele mai multe ori, politic al oecumenei etnice primordiale a poporului român a fost situat în tot acest răstimp în Munţii Carpaţi şi în partea centrală a Ardealului.

În tot acest teritoriu foarte vast, încă din antichitate, istoriografia constată existenţa unor moşii şi apoi a unor uniuni de moşii, care au evoluat din străvechile obşti gentilice dacice; istoriografia denumeşte uniunile de moşii prin termenul “obşti săteşti”.

Trebuie însă remarcat faptul că ceea ce se înțelege astăzi prin denumirea de sat este departe de ceea ce au reprezentat vechile moşii. În spaţiul românesc, încă din antichitate, moşia a reprezentat unitatea teritorială de bază, în care s-au dezvoltat relaţii de producţie şi relaţii sociale specifice, dat fiind faptul că proprietatea asupra pământului era în comun (nu existau “hotare” sau demarcaţii, aşa cum remarca în antichitate poetul latin Ovidiu cu privire la geţi), iar arhitectura caselor, precum şi inventarul casnic erau preponderent din lemn, ceea ce i-a determinat pe mulți istorici să vorbească despre o civilizaţie românească a lemnului. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre sate; termenul de sat a intrat în limba română din limba latină; prin fossatum, romanii înţelegeau un loc împrejmuit de şanţuri de apărare, în care predominau relaţii de producţie de tip sclavagist şi apoi feudal.

Moşiile au fost unităţi teritoriale de tip tradiţional, specific româneşti, constituite pe principii gentilice (gerontocratice), conduse de personaje venerabile denumite moşi. Deşi astăzi prin termenul moş se înţelege un om bătrân, în vechime prin acest termen era desemnat conducătorul de facto al unei unităţi teritoriale denumită moşie, astfel că moşul putea să fie un bărbat ceva mai tânăr, dar mai dinamic, eventual un bărbat între două vârste. În conducerea moşiilor, moşii au fost sprijiniţi de un sfat al oamenilor buni şi bătrâni, care cel mai adesea erau în număr de 12. Un rol important în cadrul unei moşii l-a avut, fără nici o îndoială soţia moşului, moaşa sau moşoaia, care pentru femeile de pe cuprinsul moşiei îndeplinea rolul de sfetnică în ceea ce priveşte aspectele materne, de naştere, creştere şi educare a pruncilor ori în ceea ce priveşte aspectele gospodăreşti. Moaşa era, dacă se poate spune astfel, “prima doamnă” a unei moşii.

În cele din urmă, datorită unor necesităţi de ordin economic, social, politic şi militar, moşiile s-au unit în uniuni de moşii din ce în ce mai mari, devenind în cele din urmă obşti de moşii. Conducerea unei astfel de obşti a aparţinut într-o primă etapă unui moş ales dintre conducătorii moşiilor; cu timpul a apărut necesitatea ocupării funcţiei de conducere de către un personaj specializat, capabil mai ales să împartă dreptatea socială şi casnică ori să rezolve, potrivit un set de legi autohtone denumite ulterior prin termenul lex vallachorum (legea strămoşească) litigiile legate de proprietatea asupra pământului; la debutul Evului Mediu, în arealul carpato-danubiano-pontic, acest personaj a fost denumit jude.

Jude este un termen specific românesc, nefiind un termen împrumutat din slavă, precum voivod, ban sau boier. De altfel, până la apariţia slavilor în arealul carpato-danubiano-pontic, nu exista în vocabularul românesc un termen echivalent pentru boier; cuvântul boier provine, se pare, din termenul avar, preluat apoi de bulgari, bolier; de fapt, instituţia boierului a fost adusă în Peninsula Balcanică de avari şi de bulgari.

În cadrul moşiilor s-a dezvoltat un cadru socio-economic şi religios de tip tradiţional-sacru; principiile sale de bază trebuiau respectate de toţi membrii comunităţii. Acest cadru era diferit de cel al unui sat, ultimul fiind bazat pe proprietatea asupra pământului a unei clase bogate din care ulterior s-au ales boierii.

Denumirea acordată obştilor de moşii era în concordanţă cu realităţile geografice şi cu cutumele acelor timpuri, astfel că denumiri precum Codrii Cosminului, Câmpul lui Vlad, Codrii Lăpuşnei, Valea lui Ioan, Codrii Herţei nu trebuie să surprindă, întrucât indică faptul că în zonele respective s-au format obşti de moșii mai mult sau mai puţin întinse.

Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că factorul primordial în denumirea obştilor a fost factorul uman, nu locul unde s-a constituit obştea. În acest sens, istoricul Alex Mihai Stoenescu remarca cu perfectă îndreptăţire faptul că „cele mai multe sate româneşti poartă nume la plural, nume care deci nu indică nici locul, nici stăpânirea, ci comunitatea de locuitori. Dacă ne uităm pe o hartă a Olteniei vom observa predo­minanţa denumirilor la plural: Drăgăneşti, Călimăneşti, Scorniceşti, Bălceşti, Băileşti sau Drăgăşani, Hurezani, Petroşani, Novaci ş.a., care dă indiciul unei constituiri foarte vechi, nu pe principiul proprietăţii, al locu­lui, ci ca urmare a unei asociaţii umane. Ele înseamnă „ai lui Căliman” (Călimăneşti), „ai lui Novac” (Novaci), „ai lui Drăgan” sau „ai lui Dragu” (Drăgăneşti, Drăgăşani), fapt care are un reflex contemporan şi în ono­mastica specifică acestor zone: prenume şi nume de persoane – Dragu, Căliman, Novac etc.” (1)

La rândul său, istoricul Florin Constantiniu remarca în sa Istorie sinceră a poporului român, că “obştea grupa iniţial pe descendenţii unui strămoş comun, un moş (cuvânt de origine geto-dacă, dovadă vechimea acestei organizări), de la care a derivat cuvântul moşie, care desemna pământul stăpânit în devălmăşie de ceata de neam. Intrarea în obşte se făcea prin căsătorie sau „înfrăţire”, iar mai târziu, prin cumpărare de pământ, dar toate numai cu aprobarea comunităţii. Obştea sătească avea un suport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansamblu unitar. Atât de strânsă a fost legătura dintre om şi pământ, chiar în condiţiile atât de vitrege ale migraţiei popoarelor, încât în limba română – singura între limbile latine – termenul care desemnează organizarea politico-teritorială – ţară – derivă din lat. terra (pământ), în timp ce în franceză, italiană, spaniolă şi portugheză el derivă din lat. pagus (sat): pays, paese, pai’s. Obştea sătească a fost cel mai important element al continuităţii etnice şi teritoriale.” (2)

Treptat, din uniunile de obşti s-au format teritoriile autonome denumite iniţial judeţe (conduse de un jude) şi cnezate (conduse de un cneaz) Din unirea acestora din urmă s-au format mai multe “ţări” (din latinescul “terra”) Istoricul Nicolae Iorga a numit aceste ţări prin expresia “rumânii populare”, iar sursele documentare ale vremii le-au numit “vlăhii”, adică arealuri locuire de vlahi – termen prin care erau desemnaţi autohtonii în perioada respectivă. Denumiri precum Ţara Haţegului, Ţara Loviştei, Ţara Severinului, Ţara Făgăraşului etc. indică zona în care erau amplasate aceste teritorii autonome, conduse de conducători autohtoni. Doar în arealul carpato-danubiano-pontic existau la debutul secolului al treisprezecelea aproximatic 20 de astfel de ţări sau rumânii populare, evident fără a le mai pune la socoteală pe cele aflate la sudul Dunării.

Într-o primă etapă de constituire, atât obştile de moşii (pe cale de a deveni obşti săteşti în sensul indicat de istoriografie) cât şi judeţele, precum şi “ţările” care s-au format din unirea acestora au fost conduse de persoane “civile” (care nu au fost de sânge albastru), alese din rândul moşilor; datorită însă faptului că a intervenit necesitatea apărării „ţărilor” de inamici din ce în ce mai puternici şi mai numeroşi, s-a impus constituirea, echiparea şi antrenarea unor corpuri de oaste, în fruntea cărora au fost numiţi conducători militari; titulatura prin care a fost desemnat un astfel de conducător militar a fost împrumutată din limba slavă: voivod.

Dacă în prima etapă conducătorul militar denumit voivod era subordonat judelui, în a doua etapă a dobândit o importanţă din ce în ce mai mare, astfel că în cele din urmă a devenit conducătorul suprem al unui areal.