Cristian Gănescu: Totul este plin de zei*

*Fragmente din cartea: Tainele inițiaților vechilor egipteni, Editura Alaya

Unul din marii înţelepţi ai grecilor, care a fost iniţiat în templele egiptene, a fost filosoful grec Thales din Milet. El a trăit în secolul al şaselea înainte de Iisus Hristos. Lui Thales i-a rămas celebră o maximă, care reflectă cum nu se poate mai bine concepţia vechilor egipteni: panta plere theon – “totul este plin de zei”. (69).

Această maximă a lui Thales a stârnit vii controverse printre istoricii filosofiei, care nu au putut împăca presupusul „materialism” atribuit lui Thales cu panteismul rezultat din această maximă celebră. Materialismul presupus al lui Thales rezulta din faptul că el considera că la originea lumii se află elementul apă, care, desigur, este un element material.

De fapt, Thales, tributar învăţăturilor asimilate în perioada de tinereţe, când a frecventat templele egiptene, a tradus prin “apă” termenul egiptean Nun – hieroglifa NW – care desemna apele primordiale sau, mai precis, starea cosmosului dinaintea creaţiei. Apa lui Thales, după cum lesne se poate remarca, nu are nimic de-a face cu elementul material apă.

Într-adevăr, aşa cum remarca Thales, pentru vechii egipteni, zeii se aflau peste tot: panta plere theon, “totul este plin de zei”, iar acest aspect important reprezintă una din ideile fundamentale ale străvechii save, sofe sau sophia. Termenul de zeu se scria iniţial printr-o hieroglifă care desemna un steag sau mai exact un baston învelit într-o pânză. Pentru iniţiaţii egipteni de odinioară, bastonul zeului era singurul punct de orientare într-o lume căreia nu îi descoperiseră încă secretele. Bastonul zeului reprezenta, pentru ei, intruziunea sacrului în lume, devenind axul sacru – axis mundi – prin care avea loc unirea cerului cu pământul. Deşi, iniţial, bastonul zeului a reprezentat axul lumii – axis mundi -, mai târziu, de-a lungul secolelor, acest simbol arhaic a căpătat o semnificaţie uşor diferită, devenind un simbol folosit de toate popoarele: drapelul naţional. Reprezentarea zeului printr-un steag s-a păstrat de-a lungul întregii istorii religioase a poporului egiptean. Toate templele egiptene aveau steaguri fixate pe piloni uriaşi, care fluturau în bătaia vântului, înştiinţând pe oricine, de departe, că acolo zeii se manifestă în  lumea oamenilor. Ulterior, termenul de zeu a început să fie desemnat prin hieroglifa „n t r„. (16)

Vechile scrieri egiptene afirmau că zeii se pot exprima prin pietre, plante sau animale, prin obiecte fabricate de oameni – obeliscuri sau statui. În general, iniţiaţii şi specialiştii conectării erau consideraţi canale de manifestare ale zeilor. Faraonul era cel mai în măsură să constituie un canal prin care zeii se puteau manifesta pe pământ.

Preoţii de diferite categorii, în special preoţii web, adică “cei puri”, profeţii sau preoţii „văzători” – exista chiar un grad preoţesc numit în traducere aproximativă „cel mai mare dintre văzători” – erau, şi ei, persoane capabile să intre în legătură cu lumea zeilor. Ei deveneau canale, medii sau sedii – astăzi ar primi numele de mediumi sau contactori – prin care vorbeau zeii.

Astăzi se crede că vechii egipteni venerau stâncile, pietrele, copacii, plantele sau animale, pe care le considerau a fi zei. Totuşi, plantele şi animalele, stâncile sau arborii, statuile, obeliscurile sau obiectele de cult, nu erau considerate zei încarnaţi, ci doar suporturi materiale pentru sufletele zeilor. Egiptenii considerau că, pentru a lua contact cu lumea terestră, zeii se fixează în obiecte materiale. Obiectele, desigur, nu constituiau nimic în sine, dar erau venerate în măsura în care deveneau suporturile temporare ale zeilor. Este posibil ca, în epocile tardive, unii credincioşi mai zeloşi să fi zeificat şi adorat animale sau plante, bucăţi de piatră sau trunchiuri de copaci, dar aceasta nu reprezenta o concepţie generală.

Specialiştii conectării egipteni, iniţiaţii, mitografii şi sacerdoţii considerau că prezenţa zeilor trebuia reactualizată continuu în cadrul cultului din temple. Dacă respectivul cult nu era îndeplinit în modul prescris, atunci zeii încetau să se manifeste în lumea terestră, relaţiile cer-pământ erau rupte, iar întreaga existenţă a cosmosului era pusă în pericol. “Forţele întunericului”, spuneau vechii specialişti ai conectării egipteni, abia aşteptă să “devoreze” cosmosul şi să-l readucă la starea de haos.

Încă de la debutul epocii „istorice”, ce a început în jurul anului 3200 înainte de Iisus Hristos, locul Fiinţei Supreme, Dumnezeu, a fost ocupat, ca substitut, de zeul Ptah. Numele zeului Ptah a rămas legat, în conştiinţa vechilor egipteni, de întemeierea oraşului Memphis şi de numele primului faraon istoric, Menes.

Egiptenii i-au atribuit lui Ptah rolul de cosmocreator. Vechile papirusuri afirmau că zeul Ptah a creat mai întâi în inima sa, acolo unde, după vechii egipteni, este sediul gândirii; apoi a creat prin limbă, adică prin intermediul cuvântului creator. Creaţia lui Ptah a fost, aşadar, un act eminamente magic.

Ptah nu era reprezentat ca fetiş, precum alţi zei egipteni, ci sub formă omenească. El era reprezentat printr-un bărbat cu capul complet ras, cu barba lungă şi cu toiagul de conducător în mână. Trupul lui era abia schiţat. Pentru vechii egipteni, boul Apis era venerat ca suport material al sufletului Ba al lui Ptah. Ptah era numit „Stăpânul anilor” şi „Cel veşnic”. Ptah, considerat de vechii egipteni demiurg sau cosmocreator, nu guverna  efectiv asupra cosmosului, ci, la fel ca în orice monarhie de drept divin, doar domnea. Cei care guvernau cosmosul erau ceilalţi zei ai panteonului, pe care teologia egipteană i-a considerat ca fiind ajutoare, ipostaze sau aspecte subordonate ale lui Ptah. Ptah a devenit ulterior patronul olarilor şi al meşteşugarilor pentru că, la fel ca şi aceştia, a creat cu „mâinile sale” forme, chipuri sau construcţii. De aceea, reprezentarea predilectă a lui Ptah îl arată lucrând la roata olarului. Ptah este cel care a conceput planurile tuturor construcţiilor. La vechii greci, Ptah a primit numele de Hephaistos, iar la romani cel de Vulcan. Totuşi, mitologiile grecilor şi romanilor n-au preluat şi caracterul de cosmocreator al lui Ptah, păstrând numai caracterul de artifex – de creator de bunuri. Ptah poate fi considerat prototipul pentru Marele Arhitect al Lumii din concepţiile masonilor moderni. Masonii moderni, care afirmă că îşi trag originea din breslele meşteşugăreşti ale antichităţii, au preluat, pe lângă caracterul demiurgic al lui Ptah, şi caracterul de artifex. (16)

Treptat, Ptah a căpătat caracteristicile unui “deus otiosus” (zeu retras din lume), iar locul lui în conştiinţa religioasă a vechilor egipteni a fost luat de Ra, zeul al cărui aspect vizibil era Soarele. Ra era o figură zeiască mai „tânără”, mai dinamică şi mai apropiată de nevoile cotidiene. Ra – şi nu Re – citit de vechii egipteni, după câte se pare, Ria sau Rija, era numele stăpânului Soarelui, adică al Puterii spirituale care guvernează Soarele (16).

S-a afirmat de multe ori că vechii egipteni venerau aştrii, Luna sau Soarele, ceea ce este destul de departe de adevăr. Vechii egipteni nu venerau Soarele fizic, cel pe care-l admirau zilnic pe cer, ci Puterea cosmică, „geniul planetar” cum spun astrologii, care guverna astrul zilei. Ra era de fapt „ochiul” Stăpânului cerului. Pentru vechii egipteni, fiecare aspect al Soarelui era reprezentat printr-o altă zeitate. Fiecărui ceas al zilei, deci fiecare aspect al Soarelui pe parcursul unei zile, îi corespundea o zeitate diferită. Aceste denumiri diferite erau înţelese ca aspecte, ipostaze şi determinaţii diferite ale Stăpânului Soarelui.

Este demn de remarcat că această concepţie este cel puţin până la punct confirmată de unii contactori  moderni, care, în urma practicării meditaţiei şi contemplaţiei asupra astrului zilei, afirmă că drumul Soarelui pe cer este însoţit de un fel de sunet sau de o melodie. Fiecărui „ceas” al zilei, fiecărui moment al traseului ceresc al Soarelui, îi corespunde un anumit sunet sau o anumită „melodie”.

În acest context, Textele Piramidelor vorbeau despre o entitate trinitară denumită Ra-Harachte-Atum, care reunea cele trei aspecte principale ale lui Ra: Ra al răsăritului, Ra al amiezii şi Ra al apusului. Nu este însă vorba despre un naturalism naiv, aşa cum consideră unii comentatori moderni, ci despre trei aspecte metafizice ale aceluiaşi element cosmic, care se manifestă diferit.

Textele egiptene afirmau că zeul Ra este născut în fiecare dimineaţă de mama sa, zeiţa Nut – Cerul. La începutul fiecărei zile, Ra apare dintr-o floare de lotus, ca un copil nou născut. Instalat în barca sa solară – numită uneori „barca milioanelor”, pentru că se credea că în ea locuiesc milioane de suflete fericite -, se mai afla, la loc de cinste, misterioasa prezenţă a zeiţei Maat – Adevărul şi Dreptatea. Zeiţa Maat era reprezentată pictografic printr-o femeie aşezată, cu genunchii la piept, cu o pană înfiptă în păr sau numai printr-o pană.

Tot în barca solară se mai aflau numeroşi scribi, care consemnau şi îndeplineau poruncile lui Ra. Principalul scrib al lui Ra era zeul Thoth, numit Hermes de greci. Thoth îndeplinea şi funcţia de vizir al lui Ra, fiind cel care punea sigiliul pe edictele sale. La stânga şi la dreapta lui Ra, în barca solară, mai stăteu zeii Sia şi Huh, care întrupau Cunoaşterea şi Porunca. Huh era reprezentarea Cuvântului creator. Prin Cunoaştere (Sia) şi prin Poruncă (Huh), cu ajutorul Adevărului şi Dreptăţii (Maat), asistat de Thoth, scribul, Ra conducea lumea din „barca milioanelor”. (18)

Ca zeu omniprezent şi omnipotent, Ra avea mai multe suflete Ka. Ka este un termen egiptean care desemnează ceea ce astăzi a primit numele de corp eteric, în timp ce Ba desemnează sufletul propriu-zis. Unele texte indică faptul că Ra avea nu mai puţin de paisprezece Ka. Fiecare Ka avea un nume, care semnifica o anumită calitate. Exista un Ka al puterii, un Ka al strălucirii, un Ka al tăriei, un Ka al puterii magice etc. Aceste Ka-uri pot fi considerate calităţi sau caracteristici ontologice ale corpurilor aurice ale lui Ra, Spiritul Soarelui.

De-a lungul timpului, mulţi zei de primă mărime ai Panteonului egiptean au fost identificaţi cu Ra. Cea mai importantă identificare a fost cu zeul Atum. Atum era considerat a fi una din ipostazele lui Ptah. Textele egiptene afirmau că „Ra este Ptah care se manifestă ca Atum„. Pe de altă parte, o lungă pleiadă de zeiţe erau considerate soţii, fiice sau mame ale lui Ra. Cea mai importantă identificare a lui Ra a fost cu zeul Osiris. Ea s-a produs pe fondul “politicii solarizării” dusă de principalele şcoli teologice egiptene, în special de Şcoala de la Heliopolis. În Imperiul Nou, atunci când zeul Osiris a atins apogeul în conştiinţa religioasă a egiptenilor, preoţii au realizat o grandioasă sinteză Ra-Osiris. Mircea Eliade afirma că asocierea Ra-Osiris a reprezentat cea mai înaltă formă la care a ajuns metafizica egipteană. În timp ce Ra era zeul transcendent, Osiris era zeul imanent. Astfel, se poate vorbi despre un dublu proces, în care s-a produs osirizarea lui Ra şi solarizarea lui Osiris (16).

Lăcaşurile de cult ale lui Ra erau neacoperite, fiind diferite de cele ale celorlalţi zei. Cel mai important templu se găsea la Heliopolis, Oraşul Soarelui. Numele egiptean al oraşului era On, Heliopolis fiind numele dat de vechii greci. Acolo, templul lui Ra era aşezat pe o colină, alături de piatra sacră Benben. Piatra sacră Benben, după cum afirma Constantin Daniel, pare să fi fost un meteorit de genul pietrei Kaaba de la Mecca (16).

În celelalte temple ale lui Ra, piatra Benben era înlocuită prin obeliscuri. De regulă, obeliscurile aveau aproape şaizeci de metri înălţime şi erau aurite. Iniţial, obeliscurile aveau în vârf un disc din aur, reprezentând Soarele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.