Dan Ionescu: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale*

Dan Ionescu: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale, Editura Junimea, colecția Efigii, Iași, 2018, 220 de pagini.

Mențiune: Cartea a avut succes la târgul de carte Gaudeamus, București, 2018.

O noapte furtunoasă: „Iaca, niște papugii…” (Fragmente din carte)

Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.

Altă modalitate de lucru, spre care îndreaptă indicația scenică de mai sus: se lansează dintr-o boxă o frază oarecare, într-un spirit apropiat subiectului original. Actorul, jucându-l pe jupân Dumitrache, deci o aparență masivă, ușor amplificată de haine, se învârte după ceva pierdut. Dezorientarea trebuie bine mimată. Conexiunea cu subiectul piesei se va face de parcă din aer protagonistul ar prinde, ca un aparat de recepție, unda realității de veac perimat.

Sensul denotativ al indicației: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)” este, bineînțeles, faptul că primul personaj al piesei, pe care autorul nu-l agreează, dar îl face destul de simpatic, atribuindu-i o psihologie naivă, se angrenează într-un subiect solit al discuției, înșirat anterior. Piesa, de pe o țintă deja atinsă, începe, pentru a fi explicită spectatorului, să revină în puncte de cuprins și să recucerească obiectivul care, după termeni (lingvistici) și replici, a fost bine preparat.

Următoarea indicație scenică, menită să augmenteze statutul distonant al personajului discutat, este: „(își mângâie favoritele)”). Recurența ei ilustrează un automatism care se poate exploata de regizor. Gestul de mângâiere a favoriților este un semn de egoism. Dragostea pentru alții nu există și dacă ar fi putut fi, modestu-i nivel de cultură o reprimă. Când alte personaje sunt la rând și se produc pe scenă, jupân Dumitrache, fixat într-un colț sau oriunde pe un scaun, dar cu fața înspre public, repetă gestul, ca o placă stricată. Mișcarea va fi amplificată de coate, suspendate până la nivelul umerilor, ca o pasăre care se curăță de insecte, înfoindu-și aripile. Un sunet de bufniță, în timpul producerii acestui gest de curtoazie, de etalare, ar accentua umorul. Mângâiatul bărbii este o imagine specifică unui filosof. Găsim la Jupân Dumitrache o jumătate de pretenție – de atât este capabil – pentru că favoriții reprezintă preludiul bărbii, marcă deseori a înțelepciunii.

În afara indicațiilor, care dau note suplimentare zestrei de însușiri a personajelor, există altele cu scop dublu: de a ajuta la conturarea peisajului de mahala și de a detensiona atmosfera, în beneficiul comediei, a-i întări aspectul. Intervenția din Actul I: „Se aude glasul lui Chiriac strigând afară: Spiridoane! Spiridoane!” este ca strigătul de cocoș. Cu aceasta, perspectiva se lărgește. În imaginația spectatorilor, firul lung al drumului de mahala durează cât chemarea în sine, suficient ca ei să răsufle și să aibă nostalgii atavice, după timpuri patriarhale.

Firești în garda civică, subordonările devin absurde când sunt transferate în viața de zi cu zi. Comanda militară anulează relația de omenie. Chiriac este în măsură să-l deștepte pe Spiridon, cum strigătul de cocoș, satul, și să-l tragă la răspundere: față de acesta, are atitudine combativă. Își permite să aibă. În schimb, docilitatea față de mai marele în grad, căpitanul Dumitrache, o mimează în termeni acceptabili și datorită ideii că, la rându-i, are față de cine să fie superior, distribuind ordine; tot ce îndură în fața căpitanului de gardă civică, refulează în direcția celui mai la îndemână. Spiridon este pionul care desăvârșește pe Chiriac, în partea de obediență.

Anexate portretului tejghetarului, unele indicații îl definesc pe acesta în trăsătura principală, de spion al casei Dumitrache, de fapt, al propriei relații cu Veta. La o adică, el ar fi mai gelos decât soțul Vetei. Energia în apărarea onoarei de familist vine din statutul, captat la antrenul Vetei, de soț ideal, nu legitim. Paradoxal, Veta se simte nedreptățită de soartă în fața soțului civil și de drept. Ea se răzbună în reprize scurte de tandrețe, față de tot ce i-ar sta în cale. Onoarea de familist pentru ea înseamnă să nu intre în gura lumii pentru că, altfel, ar divorța, pentru a-și împlini capriciul.

Aparițiile în scenă ale lui Chiriac survin cel mai adesea, prin spate, amplificându-se natura subversivă a sarcinilor lui. Din tot ce insinuează indicațiile scenice, plăcerea lui este de a surprinde în realitate lumea într-un fel care să-i justifice supozițiile; tremură la gândul de a regăsi în realitate întâmplări și legături presupuse. Reprezentarea paradisiacă a propriilor ipoteze îi asigură extazul în casele stăpânului Dumitrache. Când nu i se adeveresc fantasmele din care-și alcătuiește lumea interioară, „iese repede”, cu speranța de a afla, în alt colț al străzii sau al casei, conturarea temerii, ocazia de a-l sfărâma pe coate-goale și de a elimina, sub imperiul statutului în casă, al protecției pe care i-o asigură calitatea de apărător al onoarei, concurența pentru inima Vetei. Amăgirea că face numai ceea trebuie îi sporește îndârjirea. Egoismul specific dă măsura laturii morale despre care tot vorbește: de la sine încolo, totul este permis dacă nu afectează siguranța rutinei, în speță, a fi pe placul Vetei. Când ecoul geloziei nu se confirmă în împrejurări mereu căutate, reintră în rutină ca în odaia din care a ieșit mai înainte. Alternează planurile, profesional cu fictiv, în conformitate cu stările sufletești declanșate de legătura cu amanta. El se consacră unei cauze, compromise în primul rând chiar de sine, onoarea de familist a angajatorului, în al doilea rând, de polisemia atitudinilor femeii, a căror justificare stă în dorința de a-l face în continuare gelos. Posibil să depindă mai mult de gelozie decât de dragoste. Veta devine, în consecință, de mai multe ori victimă, a lipsei de încredere în ea însăși, a „ambițului” soțului de a o lega în mod figurat și cu orice preț, de căminul conjugal, și a jocului lui Chiriac, de virtual soț.

Apariția lui Spiridon aduce liniște. El primește empatia celorlalți, adică frustrarea de a se izbăvi de amenințarea plutind, dar niciodată relevată, a celor interesați de a le perturba mediul. Spiritul detectivist al cititorului, trezit de Chiriac, se domolește.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.