Dan Ionescu: Efemeride. Mihai Filip

Aproape de prieteni

Pe Mihai Filip – inginer care își deschisese un atelier auto, în spatele Pieței centrale, îl știam

de la Sandu B. (care m-a sfătuit să-mi duc mașina la Mihai, pentru o inspecție tehnică. Mergeam, în acea vară, în vacanță, în Grecia).

Ne-am parcat mașinile în fața porții de la atelier, pe stradă. Înăltuț, subțire, blond – cu freză pe dreapta, în salopetă albastră de lucru, Mihai ne-a verificat bolizii. Lui Sandu i-a spus că merge fără probleme cu Matizul până la București, mie, cu Meganul: „până la Paris!”. A trântit capotele, s-a întors în curte și, evident, și-a văzut de treabă.

Într-o seară de noiembrie, acum șase ani, am apăsat mai tare pedala de ambreiaj, care s-a blocat. L-am sunat pe Mihai care mi-a sugerat să las mașina acolo în drum, că vine el și va estima despre ce e vorba. A doua zi, mașina era gata.

Între timp, ne-am împrietenit. Îl consultam pentru orice problemă de mecanică.

În Viena, la intrarea într-o parcare subterană, am atins cu aripa din dreapta a mașinii stâlpul care susținea bariera (auzisem un huruit ciudat, dar nu mi-am dat seama de unde vine). Au rămas câteva îndoituri pe tablă (și o dâră galbenă de vopsea). La revenirea în țară, i-am solicitat sprijinul lui Mihai. Cunoștea un vopsitor care avea atelierul în curtea casei, undeva la marginea orașului, când, din afară, de pe strada principală, nu s-ar bănui că în stânga, pe o arteră secundară începe un adevărat cartier (chiar un orășel). Curtea era plină de mașini. Vopsitorul s-a uitat la aripă, erau două operațiuni de făcut, chituit și vopsit, pentru care mi-a pretins 500 de lei, sumă care mi s-a părut imensă pentru acel timp. Mai trebuia să fiu și programat.

Patronul (fost vopsitor la un service important din oraș) ne relatează, plin de emfază, despre iscusința lui, că avea elevi de la o profesională în practică. El punea accentul pe încheieturile automobilului, acolo unde pistolul de vopsit al unui elev nu a ajuns.

– I-am dat o palmă după ceafă! ilustra el gestul în fața noastră, desfăcând niște brațe lungi, telescopice. „Din palma aceea, elevul a învățat”.

Am simțit repulsie față de individ (față de vopsitor). Istorisea episodul cu o asemenea plăcere, încât m-am decis să-l evit, nu mai aveam nicio urmă de încredere în el.

Pe drum, Mihai îmi spune:

– Lui i-ar conveni să-i bată cineva fiul așa? Că, uite, îl agăț pe fiu-său de stâlp! își imagina, indignat și el de agresivitatea narației acelui patron vopsitor. (Stăteam la semafor, sub firele care veneau de la stâlpii de curent electric din margine).

Am avut probleme la alternator. Pentru a-l regla, Mihai a folosit ciocanul (eu aveam emoții să nu dezmembreze piesa), a tras de capac etc., dar nu a reușit să-l „clintească”. A recurs chiar la internetul de la telefon. După un timp, când n-o scotea la capăt, a sărit în mașină:

– Duc alternatorul la o femeie care are magazinul de piese auto aici la rond.

A revenit după un sfert de oră, cu alternatorul reparat. Era uluit de îndemânarea femeii (care era și în vârstă):

– În câteva secunde, l-a desfăcut. A luat o șurubelniță și imediat l-a descleștat. În timp ce vorbea, Mihai întorcea alternatorul pe toate părțile. Uite, în locul acesta a umblat! (îmi arăta un spațiu minor de acces către cărbuni sau ce era acolo în interior).

Ultima operațiune…

Am verificat plăcuțele de frână. Mihai le-a schimbat. Nicu, angajatul lui (care fuma țigară după țigară), l-a dojenit ușor:

– De ce le-ai schimbat? că erau numai pe jumătate „mâncate”…

– Așa, ca să zic și eu că am făcut ceva la mașina amicului meu, a răspuns Mihai.

Pe un tânăr, care studia într-o țară nordică și i se plângea că nu poate dormi, fiind lumină mereu, cu excepția a două ore, de la unu la trei noaptea, l-a sfătuit să-și vopsească becul în negru.

Într-o dimineață de iarnă, în 2017, Mihai m-a invitat la el – să bem o cană de suc de roșii. La intrarea în curte, pe dreapta, e un țarc din blăni pentru cei trei câini ai lui. Și-mi povestește:

– Săptămâna trecută, le-am dat drumul… Un cioban păștea oile prin capătul străzii (care duce într-un câmp). Câinii s-au înfipt în turmă și i-au omorât trei oi. I le-am plătit.

Mihai și-a cumpărat anul trecut un Land Rover:

– M-am hotărât să-mi iau o mașină cât se poate de mare. Când aveam Honda-Crv, un Opel Corsa mi-a tăiat calea. Ca să evit impactul, fiindcă văzusem doi copii pe banchetă, am tras de volan și am deviat mașina în stâlpul de la peco. Mi-am rupt piciorul. Norocul meu a fost că aveam cameră auto – mi se defectase, dar am reparat-o cu o zi înainte. După imagini, poliția a identificat-o pe șoferița vinovată. Regina Angliei (își continuă el discursul) cu Land Rover umblă. Când mă așez pe scaun, computerul mă cântărește și îmi aduce volanul la o distanță adecvată constituției mele fizice.

Spre exemplificare, urcăm în Land Rover, să facem un drum până la cartierul din vecinătate. Îmi mărturisește: „O pasiune am avut și eu pe lumea aceasta, mașinile. Când am cumpărat-o pe prima, o Dacia albastră, toată ziua o spălam și o dichiseam. Noaptea, dormeam pe banchetă, în spate, de drag ce-mi era!”.

L-am sunat în urmă cu trei luni pe Mihai, tot pentru o conversație automobilistică. Mi-a răspuns doamna. Auzindu-i vocea, am adăugat, destul de moale, fiindcă nu mă așteptam: „Cred că d-l inginer nu poate vorbi” (bănuiam că este la spital, pentru dializă).

„Nu ați aflat? Mihai a decedat acum o lună. Avea 49 de ani!”. Cerul a căzut pe mine. M-am blocat. „A avut accident vascular cerebral” – m-a scos doamna din impas.

Deseori, discut despre Mihai Filip și mă gândesc la marea lui dispoziție de a trăi, de a fi om pe pământ.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.