Stau sub piersic, refugiul meu estival. Îmi cade un fruct în cap. Mă gândesc la Newton, la

incidentul similar care i-a inspirat teoria gravitației (cosmosul ca un pachet se duce în jos, în vid, la infinit).

În dreapta, lângă șezlong, mă uit la piersica de adineauri. A căzut pe o crăpătură în pământ. Piersica se mișcă încet. O ridic să văd despre ce e vorba. Nimic. O așez la loc. Micul fruct se învârte în continuare precum rotița unei jucării răsturnate. De această dată, sunt hotărât să identific făptașul subteran și o dau repede la o parte cu piciorul, ca un fotbalist ce era să fiu cândva. Niște ochi mici, probabil ai unui șoarece de câmp, s-au întâlnit cu ai mei, pentru o secundă. Am împărțit aceeași viziune, a unui cocoloș vegetal (din care el a ros cât a apucat). Burta îi e mai grea, iar a piersicii, râcâită. Sunt curios: dacă împing în crăpătură un chibrit aprins, șoarecele unde se mai duce?

Experimentez, pentru că însuși Newton a ajuns să schimbe lumea, de la măr (poate și Eva). Aprind o bucată de hârtie pe care o strecor în deschizătură. Un vapor din secolul trecut nu avea fum în coș, cât a ieșit la mine în curte din pământ (glumesc).

Flacăra, suflată de vânticel, s-a stins, ca iubirea în inimă.