O scurtă vedere asupra fabulei Cronicari de Urmuz

* Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2020

În fabula Cronicari, socotită de mulți „anti-fabulă”, datorită aspectului parodic, sunt imprimate, încă de la început, nuanțele epocii în care au trăit „niște cronicari”: e vorba despre acea perioadă în care moda în Țările Române era influențată de Orientul Mijlociu.

„Rapaport” este un nume generic pentru oricare dintre acei domnitori – aproape iresponsabili cu mersul vremurilor, întrucât abandonaseră obligațiile de conducere, pentru distracția la un joc de biliard.

Cronicarii – oricare vor fi fost ei în viziunea autorului – sunt surprinși într-un moment de evaziune din atmosfera familiară, pentru alta exotică, intenționează aceasta. Pretextul de natură vestimentară precede aceluia propriu lor, transcrierea evenimentelor. Acest aspect este vituperat de către fabulist.

În feudalism, domnitorul sau, în orice caz, cineva obedient și extrem de mare în grad dispunea discreționar de dreptul eliberării scrisorilor de ieșire în străinătate: „Cică niște cronicari / Duceau lipsă de șalvari. / Și-au rugat pe Rapaport / Să le dea un pașaport. / Rapaport cel drăgălaș / Juca un carambolaj, / Neștiind că-Aristotel / Nu văzuse ostropel”.

Se insinuează discrepanța dintre două viziuni asupra vieții. Prima aparține lui Aristotel, căruia, preocupat să investigheze natura umană și rostul omului în lume, prin mijloacele specifice filosofiei, nu i-a stat gândul la ospețe, a doua, lui Rapaport, un no name în istorie, care încearcă să profite de pe urma a orice, bănuind că unul de talia lui Aristotel trebuie să fi fost suficient de epicurian, încât să fi „văzut ostropel”. Rapaport intenționează a se purta ca Aristotel, nume fundamental în filosofie, părinte al materialismului (dacă referirea din fabulă se face într-adevăr la el), dar greșește, pentru că ostropelul, ca fel culinar autohton, nu a fost probabil gătit în Antichitate, oricum, nu sunt izvoare care să-l consemneze drept delicatesă elină.

Rezonanța nominativă („cronicari”, „Aristotel”, „Galileu”, „Sarafoff” – posibil personajul lui I. L. Caragiale din schița omonimă) tezaurizează timpurile, inclusiv cel virtual / livresc (dacă-l asociem pe Sarafoff cu personajul lui I. L. Caragiale), în același punct, al unui spațiu concret, identificabil prin două elemente vestimentare, șalvarii și redingota. Șalvarii se purtau cu precădere în Orient, redingota (mai modernă), în Occident. Astfel, remarcăm o diferență între generația de cronicari (probabil cei din manualele de școală) și Galileu; din punct de vedere moral, valorile impuse de personalitățile amintite sunt pervertite de manevra mercantilă a cronicarilor din fabulă, supuși ei înșiși unui context defavorabil, obligați să ceară o ieșire în afară, unui om cu nume muzical (nu de rezonanță), lui Rapaport, care avea puterea de a-i ține captivi în țară. Vina cronicarilor, facil blamată, este de a fi interesați extrem de mult de a fi în pas cu moda, fapt antagonic statutului lor de boieri cu stare și de veritabili cărturari.

Personajele sunt surprinse în efectuarea unor gesturi comune, numai pretenția cronicarilor, de a fi la modă e diferită de profesia lor.

Strigătul spre Galileu vine în urma constatării că Aristotel „nu văzuse ostropel” și astfel cum el, Galileu, își permite să părăsească aula, când delicatesa nu a fost pregătită pentru filosof. Adică, în viziunea lui Rapaport, acest dezagrement din istorie l-ar împiedica pe Galilei să se preocupe de altceva, decât de intervenții retro: „«Galileu! O, Galileu! / Strigă el atunci mereu – / Nu mai trage de urechi / Ale tale ghete vechi»”; este un îndemn la a părăsi lumea lui, pentru alta mai practică. Efectul se observă imediat.