*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 4 / 2019

Apărută în colecția Orfeu a editurii Scrisul Românesc, Biblioteca din turn, de Cornel Paiu este elaborată în trei secțiuni. Prima dintre ele, intitulată Straja I: Salt în gol, vizează soarta poetului izolat într-un turn imaginar, al cărților: pentru a se reimplica în contextul citadin, poetul nu are decât o singură opțiune, anume saltul, pe care îl vede în gol, din cel puțin două motive; primul: saltul reprezintă modalitatea cea mai convenabilă de a se desprinde ferm de lumea în care s-a refugiat de bunăvoie. Al doilea: afară, în febra cetății, nu-l așteaptă nimic semnificativ, dar are nevoie maximală de conexiunea cu lumea exterioară, pentru a-i afla intențiile și, astfel, el, poetul, să devină pe viitor o strajă mai eficace a valorilor livrești adăpostite în turn. Secțiunea secundă, Raze de lumină, îl surprinde pe poet în același rol, de strajă bibliotecii, însă cu deosebirea că deja a deschis o ușă înspre lume, ca semn al propriei maturități. Viața în sine este simbolizată prin epitetul metaforic (raze) „de lumină”. Ultima parte, Straja a III-a: Case pe apă, este despre menirea poeziei, de a reflecta viața, idee lansată în ars poetica Joc secund, de Ion Barbu.

Turnul în care se refugiază poetul reprezintă o proiecție personală: „întâi să desenez Turnul / fiecare cărămidă / fiecare piatră” (I.0.1). Asemenea împăratului Qin Shi Huang, care intenționa să fie însoțit și în lumea de apoi, de propria armată, pe care a zămislit-o din teracotă, Cornel Paiu imaginează „bibliotecari de jad”, „coperte de lemn / coperte de fier”, acestea fiind simboluri durabile pentru universul reflectat de cărți, dar și expresii ale unei voințe anume de a se fi consacrat pasiunii. Cu toate aceste veleități de auto-exilat într-un spațiu ridicat pentru sine, Cornel Paiu se dedică unei lirici de tip casnic, plină de viață și atractivă, inspirată de cei doi copii ai săi, Matei și Teodora, care „seara vin să-i binecuvântez / aduc cu ei și jucăriile preferate / un ursuleț / și o pisică de pluș” (Matei și Teodora). Notarea gesturilor și a replicilor celor doi copii, în diferite contexte, sau evocarea anumitor secvențe firești determină empatia lectorului cu autorul. De fapt, acesta este rolul literaturii în general. De exemplu, oricine are copii se regăsește în ipostaze de felul: „băiatul meu / se plânge întruna că-i timpul scurt de joacă / dar cât de mult el s-ar juca / îi pare tot neîndestulător” (nemulțumire); „în mijlocul nopții, / plânsul Teodorei / (…) / mă privește cu deznădejde / în timp ce amândoi / turnăm în ibric laptele dintr-o cutie de carton plastifiat / în timp ce amândoi / așezăm ibricul pe ochiul aragazului / și tot amândoi apăsăm scăpărătorul” (la mijlocul nopții).

O trăsătură inedită a volumului o constituie transcrierea în italic a versurilor pe care autorul le consideră de mare intensitate și purtătoare de înțelepciune, dar efectul este dublu, prin reinstituirea unor ipostaze specifice unor personalități, precum Iisus care afirmă altfel vorbele lui Pilat: „Eu sunt cel căzut între tâlhari”, Diogene care umbla cu lampa aprinsă prin cetate, pentru a găsi un om: „treceam prin noapte îngândurat / iluminat precum o candelă” ori Sfântul Anton, rezistent în rugăciune până când în spatele său apărea un înger: „mi-e sufletul cutremurat / de avalanșa iertării”. Comparația dintre om și natură evidențiază perenitatea naturii, dar, în același timp, secvența lirică: „ape tulburi curg / vene adânci / secționate la suprafață / o, pământule sfânt / câte poți s-ascunzi?” ar putea reprezenta progresia, la scară planetară, a scenei sinuciderii poetului latin Lucanus, din ordinul împăratului Nero.

Cu această nouă carte, Cornel Paiu dorește să arate tot ce poate, motiv pentru care poemele au tematici variate, sursele de inspirație fiind religia, natura, viața cotidiană etc.; în plus, el caută să prindă fire filosofice pentru a-și optimiza mesajul.