https://blog.revistaderecenzii.com
De la presocratici la estetica modernă*, în „Scrisul românesc”, Nr. 4 / 2026, p. 9
VVolumul semnat de Cassian Maria Spiridon, intitulat sugestiv Rugul ce nu se mistuie (Editura Timpul, Iași, 2022), valorifică o metaforă de sorginte biblică pentru a desemna perenitatea unei vocații nestinse. Titlul, simbol al imortalității pasiunii creatoare, circumscrie devotamentul necondiționat față de fenomenul literar și, cu precădere, față de arta poetică, văzută ca un nucleu spiritual care supraviețuiește trecerii timpului fără a-și epuiza forța de iradiere.
Capitolul inaugural se constituie, în fapt, într-o veritabilă micromonografie dedicată publicației „Poezia”, proiect editorial de anvergură fondat de Cassian Maria Spiridon în pragul ultimei decade a secolului trecut. Autorul reconstituie geneza și parcursul acestei reviste, subliniind rolul acesteia în peisajul literar postdecembrist și efortul de cristalizare a unei noi direcții în estetica lirică a vremii: „Ca program și direcție, revista își propune cu prioritate afirmarea poeziei naționale actuale, dar și a celei universale – se înțelege, în haină românească; aici vor fi prezente eseuri și articole privind creația în general, va fi pusă în discuție condiția artistului și câte altele. În fascicula critică vor fi panoramate, pe cât posibil, aparițiile editoriale în domeniu. Frecvența de apariție ține cont de succesiunea anotimpurilor. În măsura în care se va impune și mijloacele financiare vor permite se va putea trece de la patru la douăsprezece numere pe an. Fiecare apariție, în partea teoretică, își propune discutarea unor teme mai generale: Poezie și Metafizică, Poezie și Dragoste, Poezie și Transcendență, Poezie și Filosofie, Poezie și Dumnezeu, Poezie și Magie, Poezie și Muzică, Poezie și Suferință ș.a.m.d. Am început cu Poezie și Metafizică și vom continua în ordinea propusă. Deschisă tuturor celor care mărturisesc întru Poezie, singura grila fiind cea axiologică, așteptăm pe adresa redacției colaborări din orice colț al țării, inclusiv Nordul Bucovinei și Basarabia, dar și din diaspora românească” (Revista „Poezia” în o sută de anotimpuri).
Cel de-al doilea capitol, intitulat Un dar al lacrimilor, propune o incursiune hermeneutică în universul unor capodopere universale structurate în jurul temei centrale a suferinței. Cassian Maria Spiridon investighează acele stări limită ale ființei care converg spre descărcarea cathartică a lacrimii, privită ca o manifestare a durerii metafizice. Punctul de plecare al acestui demers analitic îl constituie Epopeea lui Ghilgameș, interpretată prin prisma tragismului condiției umane. Autorul își focalizează atenția asupra episodului de o intensitate dramatică remarcabilă în care eroul sumerian solicită eliberarea lui Enkidu din tenebrele Infernului. Această tentativă devine, în viziunea criticului, arhetipul luptei omului împotriva finitudinii și izvorul primei mari deplângeri din istoria literaturii: „Catharsisul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne despart de patimi, de nivela acaparatoare a contingentului. Epopeea lui Ghilgameș, creată cu un mileniu și jumătate înaintea poemelor homerice, în Mesopotamia, țara dintre Tigru și Eufrat, mai veche decât Biblia, narează vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, regele legendar al Urukului. De multe lacrimi și suferințe are parte eroul nostru odată cu moartea prietenului de nedespărțit Enkidu”. Destinul poetului latin Ovidiu este, de asemenea, abordat succint, fiind evidențiată perioada exilului său la Pontul Euxin. Din această experiență a alienării și a nostalgiei față de metropola romană, au rezultat Tristele și Ponticele, opere fundamentale ale genului epistolar, care sublimează suferința îndepărtării în coordonate estetice de o deosebită valoare.
În capitolul eponim, care fundamentează tema centrală: inspirația ca un foc nestins, trecerea de la definițiile Antichității la nuanțele metaforice moderne este facilitată de conceptul bachelardian de imaginație materială. Prin invocarea complexului lui Prometeu, autorul subliniază că tranziția de la focul filosofic (ca element constitutiv al cosmosului) la focul poetic (ca substanță a metaforei) presupune o interiorizare a experienței arderii. Această traiectorie, care pornește de la intuițiile lui Thales și Aristotel, atinge maturitatea hermeneutică prin Gilbert Durand, care reîncadrează focul într-o structură complexă a imaginarului simbolic, definindu-l drept „un agent al purificării și al regenerării spirituale”.
Cassian Maria Spiridon utilizează această structură bachelardiană pentru a explica impulsul intelectual de a cunoaște. Bachelard definește acest complex ca fiind „dorința de a ști la fel de mult ca dascălii noștri, de a ști mai mult decât ei”. În context literar, acesta se traduce prin efortul poetului de a stăpâni focul creației. Dacă la presocratici, focul este substanța primordială care transformă totul, prin lentila lui Bachelard și ulterior a lui Gilbert Durand, acesta devine un simbol dual: este atât forța vitală (căldura), cât și spectacolul morții (incendiul). Capitolul se închide cu sinteza lui Gilbert Durand, filosof care sistematizează „regimurile diurn și nocturn” ale imaginii. Focul este astfel plasat de către Cassian Maria Spiridon în centrul antropologiei simbolice, fiind elementul care mediază între spirit și materie: „Cucerirea focului a fost și rămâne esențial în separarea definitivă a omului de animal, iar meditația asupra focului, a flăcărilor care dansează în vatră a deschis calea spiritualizării, a devenirii și cunoașterii prin descoperirea poeziei și științei, dorința cunoașterii, revelată prin meditația în fața focului însoțind dorința de a iubi. Este o admirație care vine din primordii, din vremea când focul, odată descoperit, ne era în permanență însoțitor, ziua și noaptea, mai ales în regimul nocturn în care ne asigura lumină și căldură, jocul infinit al flăcărilor care ne fascina / ne fascinează până la hipnoză”.
Orice exegeză dedicată fenomenului poetic este incompletă în absența unei analize a conceptului de muză, instanță tutelară care constituie principiul generator și forța motrice a întregii lirici. În capitolul Muza, făuritoarea înțelepciunii, Cassian Maria Spiridon subliniază ideea că o incursiune în universul liric nu poate eluda figura muzei, aceasta fiind receptată ca elementul primordial care amorsează procesul creativ. Aparatul critic și documentar (la care apelează autorul) se remarcă printr-o vastă deschidere eclectică (de la reflecțiile filosofice ale lui Socrate, Platon și Aristotel, până la perspectivele lui Menken). Această genealogie a ideilor este completată și de exegeza textelor biblice din Noul Testament, stabilind astfel un dialog interdisciplinar între canonul Antichității și fundamentul spiritual creștin: „În Dicționar al Noului Testament, realizat de preotul Ioan Mircea (Ed. Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1995), prin virtute se înțelege: puterea de a realiza binele, în toate formele dorite și poruncite de Dumnezeu. Virtutea creștină, ca expresie a atitudinii interioare, este roada harului, a credinței, a dragostei și a nădejdii creștine, izvorâte din Dumnezeu prin Hristos și lucrarea Duhului Sfânt. De aceea virtuțile sunt socotite roade ale Duhului Sfânt (Gal. 5, 22). Sfântul Pavel vorbește despre toate faptele bune, în general, spunând: Câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă (în Domnul), la acestea să vă fie gândul (Filip. 4, 81)”.
În concluzie, lucrarea lui Cassian Maria Spiridon se constituie într-un demers intelectual remarcabil, unde numeroasele digresiuni analitice acționează ca veritabile reflexii incisive care iluminează nucleul tematic de bază. Dinamismul parcursului ideatic, susținut de o vastă erudiție, transformă volumul într-un spațiu al iradierii critice, în care fiecare incursiune teoretică adiacentă contribuie la rafinarea și consolidarea tezei fundamentale.