*Despre logos

Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2019

În cel mai recent volum, poeme abandonate în cuvinte (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2018), al cărui titlu face trimitere la forța de creație a logosului, Ioan F. Pop își exprimă stările din vecinătatea iluziilor, iar una dintre stări este de plenitudine, chiar de expansiune anatomică, precum personajele urmuziene activau în planul real cu o dublă însușire, mecanică și umană: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie, / așteptam mângâierile ierbii, / șoaptele vântului / (…) / penumbrele altui timp curgeau printre genele ușor întredeschise, / printre degetele crescute pe tot corpul”. O cauză a solitudinii voluntare o reprezintă propensiunea poetului de a fi altceva decât este, saturat de limitele condiției de om; de exemplu, tinde să facă parte din clasa gasteropodelor, convins că „surghiunul e ultima cochilie în care mai scurmă / ghearele de vapori ale bătrânelor închipuiri”. Pentru că metamorfoza nu poate avea loc în realitate, recurge la evaziuni spirituale, dar și un asemenea procedeu de auto-alienare induce monotonia și oboseala. O cale de reechilibrare a propriei naturi este credința în Iisus: „mâna s-a săturat să fie salahor la himere. / și-a făcut cruci după cruci”.

Ștefan Petică a inaugurat în lirica noastră jocul dintre fapturi imateriale și materiale, preluat și dezvoltat mai târziu de către Nichita Stănescu. Un asemenea statut (permeabil acestor manifestări contrastante) experimentează și Ioan F. Pop, astfel încât, la un moment dat, pentru el e totuna a umbla pe o stradă a orașului natal sau „încet pe străzile norilor stacojii”. Ceea ce-i displace este ideea că oamenii sunt dirijați în viață de o voință independentă de ei, impusă de cineva superior, Dumnezeu probabil, care, pentru cine știe să discearnă mai departe de aparențe, descrie traiectorii imposibile în mod curent, dar cu totul practicabile pentru aceia dăruiți religiei, ceva „rupt” din episodul biblic al mersului lui Iisus pe apă, alături de adepții extrem de atașați Lui: „cineva pășea cu urmele noastre pe ziduri”. Atributul celor cu adevărat credincioși este înțelepciunea.

Câteva dintre versuri au franchețe neo-modernistă („nu ne-am vorbit de vreo două vieți neîncheiate”, „viață exilată în cuvinte” etc.), în timp ce altele se circumscriu deznădejdii de tip bacovian („urmele unor șoapte pe claviatura nopții”, „cad toamne în priviri tot mai veștejite”, „nopțile ne întind iarăși pe catafalc”). De asemenea, există note moderniste, prelucrate în sens nescontat. Arghezi scria versuri „cu unghia pe tencuială”; în lirica semnată de Ioan F. Pop, cuvintele dobândesc abilitate manuală, de reprezentare a omului, semn al identificării altei versiuni la uitare, decât aceea de care beneficiază orice individ (de a se vorbi un timp despre el de către cei care l-au cunoscut în viață): „cu mâini tot mai străine, / cuvintele mă scriu pe pereții unei singurătăți scorojite”. În spatele acestor influențe, există o narație rafinată, al cărei scop este de a le face fiabile în același discurs. Pe un spațiu scurt, au loc atâtea evenimente, precum într-o epopee: „văd cum pagina se umple de cadavrele nopții. / văd cum o altă mână adună toate clipele și le îngroapă adânc. / văd cum un orb mă duce de mână printre cuvinte”.

Pentru că nu a depins de vreun de vreun pater vocal (cu semnificația de model contemporan, apropiat sieși, o rudă etc.), Ioan F. Pop consideră a-și fi trăit „aproape tot viitorul la timpul trecut”, adică tot ce alții au învățat din sfaturile primite la vreme, el a descoperit mult mai târziu, din experiența propriului supliciu pe care poate l-ar fi evitat, dacă i s-ar fi spus și lui câteva lucruri despre „declinările vieții” sau despre „clipa cea repede / care trece prin noi ca o schijă a nopții”.

În acest volum, elaborat într-un stil calm, Ioan F. Pop exprimă o viziune interesantă asupra condiției poetului în lume.