Două sute de ani de la moartea lui Ioan Budai-Deleanu
de Dan Ionescu
*Articol apărut în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 1 / 2020
În versiunea din 1925, Țiganiada, singura epopee completă din literatura română, este modernă, în sensul că se poate citi lejer, astăzi; de aceea, mi se par exagerate pretențiile unor cercetători de a o reedita într-o formă actualizată (nu se regăsește nimic perimat în pagini și orice intervenție, fie numai de ordin lexical, ar afecta stadiul originalității). Scrisă de Ioan Budai-Deleanu, cel mai de seamă reprezentant al Școlii Ardelene, Țiganiada, subintitulată „Poemation eroi comico-satiric alcătuit în douăsprezece cântece”, surprinde prin câteva aspecte, detectabile imediat: umorul viu, determinat de context, graiul asumat al etniei despre care se relatează, precum și epicul dublu (care urmărește acțiunea fantastică produsă de entități supranaturale, precum sfinții versus dracii, și de Parpangel, eroul îndurerat, căruia i-a fost răpită logodnica, frumoasa Romica).
Aspectul hiperbolic vizează stările interioare ale masei: „Grija țiganilor cea mai mare / Acum răzăma toată-în bucate”. Cu sensul general de hrană, vocabula „bucate” confirmă hegemonia simțurilor (dintre care nevoia de sațietate predomină – după care se realizează planurile de existență), dar cu o semnificație mai restrânsă, de porție de mâncare, șubrezește puntea dintre două noțiuni absolute, o grijă definitorie pentru nație, aceea față de hrană, și alta referitoare la totalitatea alimentelor ce ar asigura existența indivizilor până la sfârșitul veacurilor; de acum înainte, activitatea se va derula în jurul a ceea ce intră în sfera semantică a mesei, deși, în orice tip de context, se vrea afișarea altei sârguințe, precum aceea de a respecta dicteul voievodal, înfruntarea dușmanilor, a oastei otomane. Între variantele propuse pentru apărarea taberei de posibila năvălire a turcilor, surprinde afișarea tacticii pe care Iulius Caesar a aplicat-o în confruntarea cu Vercingetorix (evident, la scară diferită): „Adecă,-împrejur dă țigănie / Să ne săpăm nește gropi afunde, / Ca venind turcii cu răpezie /Să cază-în iele și să să-afunde Unul după-alaltul, toți grămadă, Ca și lupii ce merg după pradă. // Gropile să hie-acoperite / Cu frunzare, paie și nuiele, / Numadăcât să cază-oborâte, / Când ar călca cineva pă ele. / Și vă-încredințăz, dă bună samă, / Că n’om avea-în țigănie teamă.”.
Dislocarea de la rutină permite afirmarea principalei trăsături pentru șatră sau pentru o mare parte din membrii ei, imboldul de a se hrăni și de a fi în proximitatea carelor cu provizii (pentru a apuca mai mult din bucate și în afara orelor stabilite pentru luatul mesei). Din acest motiv, al gândului la mâncare, gând permanent, marșul (la care ar fi trebuit să asistăm) e aproape anulat. Ansamblul, odată mișcat, devine concav, dirijat de o singură autoritate, care aparține aceluia care va da sfatul, nu atât cel mai bun, cât acceptat de țigani, în proporția cea mai mare. Din adunarea care anterior lua aminte la orator (cu sensul de simplu vorbitor), țiganii se grupează lângă obloane, o dinamică regresivă, deși ei ar trebui să înainteze, să exercite aplomb în seama discursului pe care l-au absorbit: „A rămânea-înapoi fieșcare / Să sâlea, lângă cele-încărcate / Cară cu mâncări, iar la-împărțală / Era multă sfadă și cârteală”.
În spatele evenimentelor, există o decizie a unei conștiințe abstracte, a unui psiholog omniscient și atotștiutor, de a pune lucrurile la punct, astfel încât să existe un scop, fie pentru înaintare, fapt lăudabil, fie pentru stagnare, fapt nu tocmai onest, însă rezolvat de actanți în seama expresiei populare: „fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. La modul declarativ, principalul țel îl constituie împlinirea „voii mării – sale”.
Discursul iubirii.
Lamentația „tânărului Parpangel” poate fi atribuită lui Adam, când a pierdut paradisul; Adam s-a resemnat, sperând să revină la treapta fericirii inițiale, pe când Parpangel este deznădăjduit și nu găsește cale de salvare, decât în recuperarea frumoasei Romica. În aparență, soarele este la fel pentru toți pământenii, dar, în cazul de față, astrul e dominat (aproape capturat în sfera unui sine) de suferința interioară a lui Parpangel. Fericirea în iubire este echivalentă vieții însăși: „Ai! ursită neagră și păgână! / (Strigă cu lacrime și duroare!) / Cum de-mi răpiș’ tu iubita zână! / Ah! cum întunecași al mieu soare! / Iar’, dă-mi iai a traiului dulceață, / Pentru ce- mi cruți ahastă viață?”. Calitățile fetei sunt evidențiate prin comparații inspirate de cântecele populare, precum doina. Prin trăsăturile morale, Romica este superioară vietăților văzduhului: „O! mie ca sufletul Romică, / Dragă, neasămănată copilă! / Dă mursa proaspătă mai dulcică, / Decât o turturea mai cu milă”, iar prin cele fizice, oricărui simbol teluric sau cosmic: „Mai netedă și mai dă oglindă, // Mai lină decât umbra de vară, / Mai dragă decât vremea sărină, / Mai lúcedă dă steaua dă sară!”. Invocația: „Deh! vină-m o, drag suflete! Vină, / Dulce Romică, și bunișoară, / Nu lăsa pe Parpangel să moară!” premerge aceleia din Luceafărul și consultului pe care fata din Zburătorul i-l cere mamei („Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare! / Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit! / Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; / În trup o piroteală de tot m-a stăpânit. / Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica: / O ști vrun leac ea doară… o fi vrun zburător”). De asemenea, vaietul în singurătate e comparabil cu monologul ținut de Ahile pe țărm.
Durerea însăși e o ființă (fără corp) care vine asupra aceluia vulnerabil, cu multă viclenie pentru că obiectivul ei nu este să fie curmată, ci să întârzie cât mai mult în trupul care-i va fi devenit gazdă. Astfel, durerea îl copleșește pe îndrăgostitul Parpangel când acesta se află singur, într-un pustiu de posibilități de intervenție fizică, absolut concretă asupra sieși, pentru a se anihila ca ființă. Cu plan detectivist, tânărul țigan pornește la drum, cântând din lăută, asemenea lui Pan (cântător din nai): „Doară-atunci săracu-ș’ făcea moarte / Să fie-avut un cuțit la sine, / Însă tabăra era departe, / Și-în pregiur nu era nici un spine / Să să-împungă, nici apă sau groapă, / Sărind într-însa să să potoapă”. Momentul maximei tristeți a trecut; acum, viața îi pare mai frumoasă decât moartea: „După ce el mult geli și plânsă, / În zădar moartea chiemând amară, / Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă / Și să sculă la drumul său iară. / Și cu lăuta de-a susuoară / Mearsă toată zioa pănă-în sară”. A atins paroxismul în durere, prin urmare este imun la alte vicisitudini, iar faptul înseamnă pentru el dobândirea unei însușiri supranaturale, precum eroul de basm: are putere covârșitoare de a umbla aproape la nesfârșit. În plus, experiența prin care a trecut i-a relevat unele adevăruri de tip existențial, marcate astfel de către autor: „După ce el mult geli și plânsă, / În zădar moartea chiemând amară, / Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă”; „când merindea fârși de-acasă, / Atunci întii băgă el de samă / Că e greu a trăi fără zamă / Și cum că măcar ce viteaz mare / Cu foamea nu poate să să bată. / De unde scoasă-o dovadă tare, / Că nu oastea cea mai bine-armată, / Însă mai vârtos hrana cea bună / Bate pre nepreten totdeună”.
În Cântecul al III-lea, Parpangel îndeplinește rolul menestrelului din Riga Crypto și lapona Enigel (care, la o nuntă reală, relatează despre lapona Enigel și „Crypto, regele ciupearcă”): o copilă „din adunare” îi cere să cânte „vruna de jale / Carea ți-e mai dragă, Parpangele!”. Ca în Tristan și Isolda, protagonistul selectează „o jelnică poveste”, similară aceleia trăite de el, a „Ilenii domniții frumoase / Ș-a lui Arghin (…) / Că amândoi mult dor și amar pățâră / Până ce târziu iară să tâlniră”.
Deși apelează frecvent la planul fantastic, reprezentat de muze, Ioan Budai Deleanu este interesat de astronomia vremii, punând în discuție, aproape la modul științific, viziuni legate de astrul natural al pământului, ignorând credința populară în strigoi (că luna este mâncată de către strigoi): „are lăcuitori luna? / Unii, că-i deșartă,-alții că-i plină / De lăcuitori dovedea chiar, / Însă dovada cădea-în zădar…”. Optica politicii lui Vlad Țepeș este prezentată metaforic: „Căci, dacă ascultători de lege / Vor fi numai cei slabi și mișei, / De țară-în urmă ce să v-alege? / O țară-adecă de lupi și de lei / Ce șezând într-a sale bârloage / Sug sânge-a vitelor slăbănoage”.
La două sute de ani de la moartea autorului, capodopera Țiganiada se citește cu același sentiment de încântare avut în marginea cărților bune de astăzi.