Drame revăzute: Suflete tari, de Camil Petrescu
și Caii la fereastră, de Matei Vișniec*

*din vol. Virtualități ale compromisului:

http://www.librarie.net/p/285632/Virtualitati-compromisului-Studii-literatura-Dan-Ionescu

Odată cu publicarea, în 1919, a piesei Jocul ielelor, Camil Petrescu a impus o formulă dramatică nouă, „a conștiinței pure în conflict cu lumea”. Drama survine, totuși, din antagonismul conștiinței cu propriile-i reprezentări despre lume. De la această formulă până la teatrul absurdului, distanța nu este consistentă.

În drama Suflete tari, regăsim transcrierea, uneori largă, alteori succintă, a unor revelații ale conștiinței. În tensiune, revelațiile devin mai clare, și limbajul care afirmă despre conștiință este simplu si direct. De exemplu: „îmi dau seama de un singur lucru. Că e aici o luptă pe viață și pe moarte și că ar fi o farsă neagră de cioclu să fiu eu cel învins” (Andrei). Frământarea în sine îl depărtează pe Andrei Pietraru de dimensiunile pe care le-ar presupune, în mod obișnuit, raportul dintre un bibliotecar și descendenta unei familii aristocrate, Ioana Boiu.

O cauză a neînțelegerii celor doi protagoniști o constituie receptarea diferită a realității. Ioana știe să respecte ierarhia socială. Când inopinat e pusă în situația de a vorbi cu Andrei, apelează la un limbaj de etichetă, deși se simte deranjată în atmosfera ei. Calitatea lui de intelectual o influențează pe Ioana, care, amabilă și spontană, răspunde întrebărilor îndrăznețe ale oaspetelui; intră, în felul acesta, într-un joc spiritual. În câteva rânduri, ea însăși pune întrebări, parcă pentru a prelungi întrevederea. Este derutată de aspectul sentențios al vorbelor lui Andrei: el vorbește așa, fie pentru că a analizat destul situația, astfel încât replicile de vervă apar drept concluzii la o prelungită dezbatere interioară, fie sunt rostite din superficialitate, adică ar fi împrumutate din cărți și, încă o dată, Andrei și-ar certifica preocuparea, curator de cărți.

Dilema Ioanei este sporită și de cauza acestei întrevederi din iatacul ei, pentru ea, o cauză minoră: să-i fie sărutată mâna. Nota ludică a replicilor Ioanei devine astfel justificată, dar exclusivismul rostirii anumitor chestiuni, de către interlocutor, și metafora funestă „farsă neagră de cioclu” o îngrijorează și-i pretind precauție.

Trăsătura comună a protagoniștilor, căreia, până la urmă, i se datorează conjuncția verbală, ar fi orgoliul. Altă trăsătură, tinerețea. Această vârstă e și cauza orgoliilor. E rău dacă orgoliile ar proveni și din diferența socială.

Intenția autorului este de a oferi scene dinamice, în care eroii să comunice direct și să se comunice. Dialogul e un mijloc al caracterizării directe.

Autenticitatea trăirilor lui Andrei Pietraru este alterată tocmai de lectura vastă anterioară. Fără să vrea, parcă împrumutând atitudinea eroilor despre care a citit, joacă partitura lui Julien Sorel din romanul Roșu si negru al lui Stendhal. Ioana Boiu îl poate privi, la un moment dat, ca pe un individ dornic să parvină.

În piesa Caii la fereastra de Matei Vișniec, asistăm la o dispută între două principii, masculin și feminin. În general, replicile mamei, fiicei, soției au în comun lipsa de legătură cu ideile conlocutorului masculin. Personajul „mama” nu observă interesul propriului fiu pentru ceea ce se întâmplă la fereastră. El vrea o lămurire asupra faptului: „calul s-a întors. Am impresia că dă târcoale prin fața ferestrei. Se poate așa ceva ?”. Vârsta îl determină pe fiu să nu poată discerne între datele universului real și cele ale imaginației proprii, sau între elementele spațiului casnic și cele ale războiului.

Rigurozitatea absurdă a mamei se manifestă și în privința aranjamentului obiectelor in geamantan, unde „trebuie sa păstrezi o ordine de fier”. Această exigență ajunge aproape un defect pentru că o împiedică să ia în seamă tulburarea fiului. Nerăbdarea lui, de a afla culorile în care defilează concretul, demască voința enormă de a plonja în grandioasa realitate. Când aleargă, totuși, în stradă, mama, după ce eșuează în tentativa de a-l opri prin îndemnul: „stai ! stai !”, îi „aruncă fiului bocancii unul după altul”. Subconștientul îi dictează acest gest, în subconștient s-a topit teama că nu a oferit fiului decât un bagaj minimal de cunoștințe pentru viață.

Fiul, destul de conștiincios, ia geamantanul cu el. Însă lucrurile din geamantan îl ajută să-și îngrijească trupul, și nu să-și apere de accidente ființa. În educația primită, regăsește doar sfaturi pentru lustrul propriului trup, imperații de a se sustrage destul realității: „bocancii, bocancii nu trebuie lăsați murdari peste noapte că altfel îți cad în cap. Murdăria distruge pielea, roade tot, subțiază tot. Nici prin ploaie să nu umbli cine știe ce. Picăturile de apă sunt, de fapt, foarte murdare”.

Mirarea din interogația: „am auzit că ieri dimineață caii au ocupat abatorul. Se poate așa ceva?” atrage atenția, dacă luăm drept simbol pentru realitate mișcarea obsedantă a calului sau chiar patrupedul însuși, că duritatea deplinului real poate fi înfrântă. Prin recurența întrebărilor, fiul asta cere: să fie pregătit pentru viață de către mamă. Iar spațiul războiului este neîndurător. Suntem părtașii unei antiteze între spațiul domestic și cel al războiului. Ca fiul să nu-și fi găsit sfârșitul, ar fi fost nevoie de un spațiu intermediar, de aclimatizare cu evenimentele războiului, un domeniu în care toate grozăviile frontului să fi fost atenuate. Totuși, sfârșitul nu este prezentat de Mesager, în linii grave : „din cauza durerii s-a chircit (fiul) si s-a tot chircit până când s-a făcut cât un punct și apoi punctul a dispărut… Prin asta s-a arătat, ca să zic așa, un soldat exemplar”. O acceptare a misterului morții, un salt în dispariție. Descoperim asemănări între sfârșitul fiului și al tatălui, dar și deosebirea că tatăl „a căzut cu drapelul îngreunat de aer și nu s-a mai putut ridica. Pentru că aerul fâș-fâș se prăbușea mereu peste el”. Tatăl are un sfârșit greu. Nu dispare în idealurile sau viziunile pe care le-a avut înainte. Acest favor îi revine fiului său.

Acțiunea ondulatorie a acestei piese într-un act, ridică dilema: fiul nu revine ca mesager al altei vârste, maturitatea, în fața mamei? Piesa nu rezolvă această dilemă, probabil din cauza evidentului conservatorism manifestat de personaje.