Dumitru Vlăduţ: „Eşecul comunicării” la Ion Budai-Deleanu
de Ştefan Vlăduţescu
Două sunt elementele principale care fac remarcabilă cartea profesorului Dumitru Vlăduţ „Noi ipostaze ale literaturii lui Ion Budai-Deleanu” (Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2010). Este vorba de resuscitarea vocaţiei de critic literar şi de noutatea perspectivei de abordare a unui scriitor de la începuturile literaturii române.
Preocuparea pentru Ion Budai-Deleanu datează din anii studenţiei la Cluj. Atunci Dumitru Vlăduţ s-a dedicat studierii tematice a marelui scriitor şi şi-a susţinut licenţa cu lucrarea „Nebunie şi înţelepciune în opera lui I. Budai-Deleanu”, sub coordonarea Ioanei Em. Petrescu. În cartea de faţă, Dumitru Vlăduţ reţine articolele publicate, anterior în reviste de specialitate, rescrise şi completate cu observaţii pertinente. Totodată, le adaugă un studiu, cel mai amplu cantitativ, despre funcţionarea dialogului şi construcţia argumentării în „Ţiganiada” şi „Trei viteji”.
Ion Budai-Deleanu, se arată, rămâne exemplar „prin conştiinţa sa artistică”. Manifestarea principală a acesteia o găsim în poetica explicită. „Ţiganiada” este elaborată ca o „jucăreauă” prin care se intenţionează „a forma şi a introduce un gust nou de poesie românească”. În centrul esteticului stă gratuitatea.
În structurarea operei este necesară angrenarea a două aparate: un aparat limbajual şi un aparat cogitaţional. Discursul literar se constituie prin acţiunea coordonată a celor două componente. Privitor la aparatul limbajual, criticul vorbeşte despre „insuficienţa unei limbi literare, încă nefixate”. De altfel, însuşi scriitorul avea luciditatea imaturităţii instrumentului lingvistic: „neajungerea limbii cu totul mă desmântă”, spune el.
Aparatul cogitaţional se prezintă cel puţin la fel de puţin evoluat. Operaţiile de exemplificare, ilustrare, inferare (inducţie, abducţie, deducţie), de logică (conjuncţie, disjuncţie etc.) sunt puţin rodate în câmpul raţionării şi calculului reflexiv-meditativ. Celulele gândirii sociale şi politice se află într-un stadiu incipient de dezvoltare. În acest cadru îşi găsesc explicaţia falaciile (erorile de gândire): sofismele şi paralogismele.
Prima dintre calităţile gândirii o reprezintă înţelegerea. Pe aceasta mizează scriitorul atât în elaborarea operei, cât şi în interpretarea acesteia. „Toată povestea, consemnează I. Budai-Deleanu, mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş’alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţelept va înţălege.”
Problematica limbajului şi cea a cogitaţiei se abordează în mod conex în toate cele cinci capitole.
Pentru I. Budai-Deleanu gândirea este un „dar dumnezeiesc”. Ea impregnează firea omenească în care se întâlneşte cu „simţirea”. Nebunia, care constituie tema primului studiu, este absenţa gândirii întemeiate. Ca forme ale nebuniei se reţin: fanatismul, intoleranţa, „falsa ştiinţă”, „revărsarea afectelor”, „lipsa lucidităţii”, „grava dereglare a sensibilităţii”, rătăcirea, halucinaţia, fantasmele, nesocotirea valorilor.
Al doilea studiu este cantonat în axiologia „Ţiganiadei”. Valoarea supremă în formula existenţială a personajelor este de natură materială şi se identifică în proprietatea strict şi pur individuală. Mecanismul interior ce generează acest tip de evaluare îl regăsim în lăcomie.
Din cel de-al treilea studiu se desprinde că „modelul sapienţial al scriitorului este fiinţa umană care cunoaşte binele şi poate cunoaşte alcătuirea lucrurilor lumii exterioare” (p. 76). Înţeleptul lui Budai-Deleanu este omul cumpătat, echilibrat, armonios interior şi în bune relaţii cu lumea exterioară, promovând binele, frumosul, adevărul şi evitând să facă rău.
Studiul al patrulea se axează pe descifrarea şi interpretarea relaţiilor erotice, văzute ca spații în care pasiunea nu este nebunie. Situată în afara gândirii, erotica este o zonă a incertitudinii, a nesiguranţei şi nedeterminării. Iubirea este asociată cu neclaritatea şi întunericul.
A cincea cercetare, cu titlul „Dialog şi comunicare”, probează că în absenţa unui limbaj adecvat şi a unei gândiri corecte se ajunge la „un eşec al comunicării, al argumentării, convingerii şi realizării unei decizii”. Există dialog, dar nu există comunicare. „Specificul discursurilor eristice ale eroilor lui I. Budai-Deleanu, precizează criticul, îl constituie mulţimea paralogismelor şi sofismelor”. După cum se ştie, paralogismele şi sofismele formează clasa falaciilor: primele sunt erori neintenţionate, cele din urmă fiind erori intenţionate. În mod voluntar profesorul Dumitru Vlăduţ reţine „paralogismele şi sofismele ca sinonime”.
Substanţiale, nimic de zis, sunt primele patru studii. Ele aduc contribuţii meritorii la cunoaşterea aprofundată şi interpretarea operei lui Ion Budai-Deleanu. Cu toate acestea, cel mai valoros studiu al cărţii este acesta din urmă: prin noutatea abordării, prin amplitudinea analizei şi prin insistenţa asupra detaliului. Pe tema dată nu se mai pot spune multe despre opera lui Ion Budai-Deleanu.
Per ansamblu, cartea este atractivă ca scriitură şi notabilă ca demers critic.