GABRIELA RUSU-PĂSĂRIN: Actualitatea interviului, de Ştefan Vlădutescu

descărcare

Gabriela Rusu-Păsărin: Actualitatea interviului

                                                                                                   de Ştefan Vlăduţescu

În continuarea demersurilor sale investigative din ultimii ani, în domeniul audio-vizualului, profesoara universitară Gabriela Rusu-Păsărin este prezentă în librării cu o carte notabilă: „Interviul – recurs la memoria culturală” (Bucureşti, Editura Tritonic, 2010). Preliminar se poate spune că volumul este o reuşită sub aspectul tuturor celor trei mize ale sale: miza zetetică (de cercetare teoretică), miza de ilustrare practică şi miza didactică.

I. În ordinea ideaticii, prinsă în capitolele „Interviul – recurs la memoria culturală” şi „Argumentum”, se dezbat principalele poziţii şi opinii exprimate în legătură cu interviul şi se delimitează un concept operaţional flexibil şi productiv. Elementelor acestuia li se dă convergenţă în raport cu  o „gândire comunicaţională” şi în interiorul unei societăţi „cucerită de comunicare” (cu expresii ale lui B. Miége – „Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Polirom, 2000). Interviul este definit ca „gen publicistic complex” al cărui ansamblu de semnificaţii se constituie în coacţiunea celor trei factori-reper ai „actului de comunicare: emitent, mesaj, receptor” (p. 15). Demersul generic al interviului este îndreptat spre un intervievat de la care se vizează obţinerea de date utile în informarea lectorului. Jurnalistul care adresează întrebările are un rol activ, neblocându-se în a fi doar un simplu spectator al unei adresări a intervievatului către un public. În aceeaşi linie, intervievatul este o persoană care are ce spune şi care chiar spune ceva lectorului interesat de tema, subiectul, problematica abordată ca răspuns la întrebări ori ca o completare de comentarii, explicaţii, explicitări. Importantă este şi problema pusă în discuţie şi dezbătută prin mecanismul-strategie de prelevare de date şi informaţii constând în întrebări pertinente ce stimulează răspunsuri revelatoare. Încadrându-se într-o astfel de ecuaţie de generare, intervievatul intră totodată în „jocul dezvăluirilor inedite, al confesiunii” (p. 21). Jurnalistul intră pe această cale în posesia unor informaţii şi a unor argumente care clarifică problematica vizată. Dacă nu evaluează ca îndeajuns de clarificatoare răspunsurile, jurnalistul va insista cu întrebări suplimentare directe sau avansate în urma unor comentarii personale orientative.

Interviul se îndreaptă întotdeauna spre evenimente. Acestea, în funcţie de poziţionarea narativă pot fi relatate, povestite, rememorate, prognozate ori evaluate. De asemenea, pe criteriul modelului discursiv (în taxonomia lui P. Charaudeau) evenimentele ar putea fi raportate (atunci când se bazează pe fapte şi opinii), comentate (când se reconstituie şi se explicitează faptele) sau provocate (când chiar agentul media, jurnalistul ori operatorul media le pun în dezbatere publică). Din punct de vedere uman interviul este o întâlnire între două persoane ce poartă un dialog revelator, înregistrat sau filmat. Se poate afirma că interviul se edifică pe armătura unei situaţii de comunicare specifice, implicând roluri individualizabile şi recognoscibile. Aceste roluri se stucturează, pe de o parte, într-un algoritm de drepturi şi obligaţii funcţionale reciproce şi, pe de alta, în seturi de constrângeri induse de conştiinţa lucidă a relaţionării subsidiare cu publicul. Interviul nu este un gen de discurs pietros, fix şi invariabil. În funcţie de marja orientativă a întrebărilor adresate şi de tematica acestora, el îşi arată flexibilitatea în cadrul a diferite forme. Dacă intervievatului i se pun întrebări astfel încât să-şi exprime părerea în mod aplicat sau un punct de vedere particular, ori încât să facă publice poziţii, decizii ce este necesar a fi reţinute ca reper, atunci avem de a face cu un interviu de informare. Când intervievatul este un specialist şi se exprimă în această calitate în raport cu un eveniment, un fenomen, un fapt ori un factor, forma de interviu rezultată este interviul de expertiză. În situaţia că mişcarea de intervievare ţinteşte personalitatea intervievatului sub grila unui tablou identitar, interviul obţinut este un interviu-portret. Când părerea intervievatului prezintă importanţa în raport cu un fapt, o situaţie, un eveniment, interviul va fi unul tip mărturie. După criteriul managerierii structurale a interviului putem întâlni: interviuri tip conversaţie, interviuri de chestionare (întrebare-răspuns), interviuri tip monolog sau interviuri realizate prin citări. În funcţie de tematica de bază, interviurile pot fi: sportive, ştiinţifice, literare, politice, culturale etc.

II. Miza de ilusrare practică se consumă în direcţia interviului cultural. Tema în jurul căreia se configurează portretele intervievaţilor este aceea a disidenţei sau rezistenţei prin cultură în  sistemul politic românesc de până în decembrie 1989. Interviurile au fost realizate în primii ani de după revoluţie şi au apărut anterior în volum în anul 1993. Ele sunt acum introduse ca o variabilă validă în a contribui „la provocarea memoriei”. Intenţia demersului jurnalistic o reprezintă „ce teme să fie receptate şi să producă reevaluări şi reconsiderări de către un public divers ca opţiuni ideologice, orizont şi cultural” (p. 13). Cei 18 intervievaţi sunt personalităţi cunoscute, aparţinând unor domenii ale culturii şi spiritualităţii. În majoritate, avem de a face cu critici şi istorici literari: Eugen Simion, D. Micu, D. Vatamaniuc, Al. Piru, E. Papu, A. Marino, G. Munteanu, M. Ungheanu, Ovidiu Ghidirmic. Sunt şi romancieri, dramaturgi şi istorici: Fănuş  Neagu, P. Anghel, P. Everac, V. Cândea. Figuri aparte sunt Dumitru Stăniloae, mitropolitul Nestor Vornicescu şi fotograful Vasile Blendea. Prin intermediul discuţiilor cu aceştia se scoate în evidenţă dubla ţintă a interviului cultural: „reconstrucţia unei realităţi (a unei epoci culturale dominată de cenzură)” şi „realizarea portretului interlocultorului pe baza exclusivă a răspunsurilor generate de întrebări de diferite facturi” (p. 21).

În aceste interviuri constatăm cum funcţionează strategia provocării mărturisirii.

„G. Rusu-Păsărin: Avatarurile apariţiei cărţilor dumneavoastră (s.n.) nu le ştim.

D. Stăniloaie: A venit curând închisoarea, (…). M-am dus la Patriarhul Justinian şi i-am spus: «Vă rog să-mi publicaţi Filocalia în continuarea celor patru volume publicate la Sibiu». Mi-a răspuns: «Înţelege-te cu Departamentul Cultelor»” (p. 47).

Este exemplificată şi o manieră de a stimula radicalizarea unor opinii pentru a le face memorabile: „E. Simion: Istoria literaturii noastre este plină de scriitori care şi-au ratat opera.

G. Rusu-Păsărin: Şi Sadoveanu, şi Arghezi?

E. Simion: Nu, aceştia sunt doi uriaşi ai literelor române în secolul XX. Există o lume Sadoveanu, un univers Sadoveanu, un limbaj inimitabil. La fel în cazul Arghezi, Caragiale, Eminescu, desigur… Acestea sunt modele ale culturii noastre…” (p. 300).

Se ilustrează, de asemenea, o modalitate subreptice de a obţine de la interlocutor o poziţie principială pe care pe cale directă, datorită unor binecunoscute exigenţe personale autoimpuse, acesta n-ar fi devoalat-o. Criticul Ovidiu Ghidirmic (pe care îl cunoaştem ca spirit polemic şi puţin deschis la rămânerea în sfera lucrurilor aşezate şi nemişcătoare) este stimulat prin aserţiunea „întoarcerii la anul zero” să arate concesiv despre perioada comunistă: „n-aş putea susţine că în această perioadă n-au existat autentice valori ale literaturii noastre. Ele au apărut şi au existat în pofida tuturor obstacolelor (…) Există un spirit creator, care în nicio epocă n-a putut fi împiedicat să se manifeste. Dacă îi rupi păianjenului pânza, el şi-o ţese la loc…” (p. 351).

III. Miza pedagogică a cărţii se materializează în conexarea ideilor exprimate în capitolele introductive cu interviurile propriu-zise într-un raţionament de exemplificare. După prezentarea teoretică a operaţiilor de intervievare acestea  sunt făcute vizibile în cadrul unor activităţi de intervievare care a avut succes de public atât în prezentare radiofonică etapizată, cât şi în formă scrisă, prin prezentarea lor în volum. Tot de o didactică aplicată ţine şi scrupulozitatea elaborării părţii teoretice: cu atenţie la claritate, la coeziune şi coerenţa ideilor, cu grijă la acurateţea conceptelor, cu prudenţă în lansarea ipotezelor, cu meticulozitate în furnizarea argumentelor, a exemplelor şi ilustrărilor.

În aceeaşi preocupare pedagogică are convergenţă şi întregirea interviurilor cu informaţii suplimentare în ce priveşte viaţa şi activitatea intervievaţilor. Aceasta contribuie nu numai la comprehensiunea intervievaţilor şi la înţelegerea temei centrale a discuţiei, dar, în special, la perceperea activităţii de intervievare ca o muncă jurnalistică ce necesită concept şi efort. În plus, organizarea cărţii în două trepte teorie/practică duce la fixarea unui model de interviu în raport cu care creativitatea celor care şi l-au însuşit, să se poată manifesta plenar şi cu succes. Pedagogul pune la dispoziţie o terminologie, un model şi stimulează gândirea critică şi creatoare a studenţilor şi a jurnaliştilor tineri.

IV. Realizată în baza sintetizării celor mai recente şi diverse perspective desprinse din studierea unei biografii extinse, elaborată metodic, sistematic, în cadrul unui plan ce finalmente şi-a atins obiectivele, promovând câteva idei originale (despre stimularea mărturisirii, despre provocarea confesiunii şi despre modalităţi de radicalizare a opiniilor intervievatului), scrisă într-un stil supravegheat şi elegant, dar totodată accesibil, cartea profesoarei Gabriela Rusu-Păsărin constituie cel mai valoros studiu despre interviu din literatura românească de specialitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *