Imposibilul extaz (2). Roman de introspecție, semnat de Dan Ionescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar îl moştenisem de la tata -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca, mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei.

Am împrumutat Ancăi, odată, o carte. Prima înstrăinare de ceva deja interiorizat am trăit-o atunci. Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete, în ape curgătoare. Am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri.

De multe ori, în mine era o tulburare vie, ca efect al pierderii paletei de culori în unghiul meu de vedere, de către un zugrav neatent. De câte ori mă uitam pe geam, în locul zăpezii proaspete, zăream zăpada veche, a copilăriei, când mai mult decât să mă sustrag panoramei, îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârşitul nostalgic al traiectului. Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. În faţa unui autobuz staţionat, zăceau rotiţe de ceas dinţate. Mi-am imaginat un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotiţele, din impulsul datoriei întins în spaţiu, ca o linie veşnică de energie, ar fi urcat singure, acumulând în ascendenţă, fire de timp pe care apoi să le toarcă în evenimente şi alte acţiuni. Acum împrăştiate, în urma unui impact, rotiţele nu sugerau totuşi că timpul survine ca dimensiune din accidente: umbra unei guri de leu şi-a arătat colţii în picătura de sânge de pe buricul degetului mijlocar; mă înţepasem în zimţii de metal ai rotiţei aurii. Am suferit ca de muşcătura unei fiare. M-am speriat puţin, însă Anca a observat şi mi-a strâns mâna. Alături, întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, melancolia a murit. Un bărbat între două vârste, la câţiva paşi de masa unde ne aşezaserăm să bem cafea, s-a izbit cu pumnul în frunte, a strâns pleoapele şi în câteva secunde, de sub stratul subţire al plânsului dur, a reieşit o mină destinsă. M-am înfuriat şi din locul meu i-am strigat necunoscutului să fie constant cu el însuşi: Metamorfozele rapide nu sunt reale. Rămâi în starea ta până când realismul, care o justifică, se va retrage întreg în albia istoriei. Pentru bărbat, mi-am dat seama, vremea are amplitudine vexantă: orice moment, înainte să dispară, îi accentuează setea de viaţă. O dată cu melancolia, îşi pierduse echilibrul – sărea în sus de bucurie, zicând: „Bachus, te insinuezi între mine şi soţie, învenindu-mi viaţa! Decuplezi din cadrul nostru, ca un instalator, sursele vacanţei. Umbli, fără a-ţi păsa, la dispoziţia mea, aducându-mi nori dimineaţa, sub formă de chitanţe, în drumul spre bucătărie, şi eu, ca sub vreme rea, suport reproşuri: Te închizi mult în tine! Sunt agresat de griji. Dar n-ai niciun motiv să cauţi alinarea în băutură. În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, pe vârful plăcerii, escaladat cu multe pahare-n spate, şi rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, ca Ivan Turbincă, şi bocancii nu cedează jocului, genunchii suportă încordări. Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubito: În alcool, precum ţigara în scrumiere umezite uşor, sting suplicii diverse. Soţia a aflat despre înclinaţia mea de a suferi constant şi insuflă iz de necazuri mediului propriu, ca un paj dirijând curenţi de răcoare, dinspre franjurii verzi ai palmierilor cruzi, înspre stăpânul adorat în suprafaţă. În suprafaţă, am aruncat undiţa de viclenie şi din adâncurile adoraţiei înfiorate de prăzi mari şi mici, unde s-a dus, am scos ură neînsemnată ca mărime, dar cu intestine atât de materiale!. Indispoziţii mă abat de la preocupările minţii. Mutări strategice, deplasate-n viaţă de la jocul de şah, ar bloca soţia în ipostaza reginei de a-şi dezice voinţa. Într-o dimineaţă, întregul front de răsărit se fixase ca o pânză de cinematograf, pe tavan. M- am pierdut în istorie, fără să mai văd lucrurile din jur. Cu ochii după avioanele inamice, ale căror motoare sunau ca tobele în junglă, m-am împiedicat de telecomanda televizorului. Accidental, s-a deschis pe Discovery, unde rula un film despre lupta de la Stalingrad. Ca într-un sandwich, suportam rutina vizuală a celor două pelicule: superioară şi frontală. Pentru prima oară, pierdusem relaţia prezentului etern şi m-am aflat în situaţia lui Schopenhauer de a-şi fi rătăcit teoria în iluzia de fapt a trecutului. În planul istoriei himerice, avionul care şi-a pierdut aripa, era în picaj, pe când în ecran, apărea indestructibil, deşi lipsit de culoare; în cartea de istorie, ratase posibilitatea de a mai sta pe boltă, precum se întâmplă cu patria, când aripile-i pierd avântul în alegeri. Am întins mâna, ca la vot, să prind aripa în cădere – se răsucea în aer ca o burtă de porumbel rănit – şi s-o fixez iar în corpul de metal, dar un obuz a separat brutal intenţia de rezultat. Am rămas în aer cu himera unui braţ. Ca să-l recuperez, m-am conformat numai celor prezente, pe care am început să le apreciez dincoace de aura lor misterioasă. Planul care se deschisese în tavan s-a retras în sine, ca o spirală dispărând în punctul care o genera. Mi-am înconjurat soţia cu braţul care suspendase-n aer: Vai, mi-a zis, ai elan în braţ! Vezi avionul care se prăbuşeşte? i-am arătat reportajul de la televizor. Am întins mâna după aripă şi i-am luat din proprietate elanul. Aceasta-i cauza prăbuşirii lui. Dar a ta care va mai fi? Întrebarea mi-a adresat-o în asemenea măsură, încât ar fi trebuit să deduc întâi ironia şi, abia pe urmă, compasiunea ludică. Umbra îngerului dintre mine şi lume, din cât era de largă, s-a micşorat atât de mult, încât în apropierea cea nouă, izbitoare şi crudă, vedeam în adâncul inimii oamenilor. Ceea ce mai mult decât forţa gravitaţională îi lega de pământ, lăcomia, îi fixa mereu în ei înşişi; mereu se munceau să răzbată în luciul etichetei, la suprafaţa unor convenţii, elaborând compromisuri. Orice parte îi ridica în social, tenta ei de păcat îi depărta de sensul chemării creştine la viaţă, la a doua viaţă. Am avut un dicţionar mic despre zei în buzunar, dicţionar pe care l-am pus pe masă şi l-am deschis la pagina menţiunilor despre Bachus. Am citit în detaşare definiţia. După lectură, umbra îngerului s-a destins iar peste lume, ca o aripă. Foile erau unse cu untură. Enervat de muştele roind, am închis dicţionarul cu zgomot, clămpănind coperţile. Ochi bizari, aripi, antene de muşte se lipiseră zdrobite de cuvântul idol din definiţia lui Bachus”.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.