Ioniță Cubiță de Max Blecher

https://blog.revistaderecenzii.com/

Piațeta aceasta se rătăcise în oraș, ca o foaie de hârtie albă, imaculată, între filele gălbui și mâzgălite ale unui vechi dosar. Era un pătrat curat și proaspăt de asfalt, în mijlocul caselor negre și urâte. Câteva clădiri o despărțeau de primărie și măturătorii orașului, dimineața când se duceau la lucru, nu uitau niciodată să tragă de câteva ori cu mătura pe asfaltul luciu. Veneau unul după altul și chiar dacă piațeta fusese măturată înainte cu două minute , tot nu se îndura omul să plece fără s-o mai netezească o dată cu măturoiul, așa cum fac copiii când au în buzunar un nasture de alamă și-l scot, și-l aburesc, și-l freacă de haină ca să-i dea lustrul, și încă o dată îl aburesc și încă o dată îl freacă de haină, și iar îl privesc, și iar îi dau lustrul… Îmi plăcea să mă joc cu tovarășii mei în piațeta aceea. Bilele alunecau pe asfalt cu o precizie extraordinară; era un loc pentru jocuri de elită: bile, nasturi și țintar; nici țurca, nici poarca de pe maidane. Tot acolo jucam și „Călăria Franceză”, la care băieții încălecau unii pe alții și ne îmbrăcam, nu știu de ce, șepcile pe dos.

În piațetă domnea toată ziua umbră și tăcere. Puteam să ne zbenguim în voie, nimeni nu ne zicea nimic. Ba din contra, trăiau pe-acolo oameni cărora le plăcea lor înșiși să se joace copilărește: așa era Ioniță Cubiță. Ținea brutărie chiar în marginea pieței și pe firmă scria clar Franzelăria Ion Cubiță, dar toată lumea îi spunea Ioniță Cubiță din necesitatea aceea anonimă și populară de prozodie ce zace în sufletul mulțimii („n-are-a face, dai un pol mai mult dar știi că face”).

Era un om mic, gras și spân, cu câteva fire blonde de păr pe bărbie, atât de rare și firave încât păreau crescute în cine știe ce seră, la adăpostul luminii și apoi lipite de obraz. Purta ochelari cu ramă de aur subțire, extrem de distinși, cei mai distinși ochelari din oraș. El însuși era un brutar distins: cu inele în degete, cu lanț gros de aur la vestă, stând toată ziua la „casă“ și luând banii ori în fața prăvăliei pe un scaun, ca să aspire aer. Îndeletnicirea lui cea mai activă și mai interesantă era să oprească în drum copiii când se întorceau de la școală și să le dea un bobârnac în gât, în plin omușor, încât copilul simțea o durere vie și un fel de gol în piept… Mai avea Ioniță Cubiță și altă ocupație tot atât de serioasă: prindea câinii de pe stradă și le vâra tabac pe nas. Ținea câinele lângă el, îl mângâia încetișor pe cap, îl scărpina pe după ureche, apoi aluneca mâna prudent la bot și îi îndopa nările cu tabac verde. Câinele o lua la fugă strănutând îngrozitor și învârtindu-se pe loc cu coada între picioare, urlând de usturime.

În general toate astea se petreceau pe piațetă ca pe o scenă naturală anume făcută; noi copiii stăteam roată și râdeam ca să-i facem plăcere lui dom’ Ioniță Cubiță, care nu disprețuia deloc acest soi de popularitate. Într-o zi el ne epată chiar de-a binelea și cred că întâmplarea aceasta a vizitat mult timp visele turmentate ale copiilor care au luat parte la ea.

Ioniță Cubiță prinsese într-o capcană un șobolan și îl adusese în mijlocul pieții. Toți copiii alergarăm îndată în jurul lui, bănuind că ne vom distra bine. Într-adevăr, Ioniță Cubiță se uită cu satisfacție la noi și ne zise:

— Îl vedeți? E un simplu șobolan, dar știe să danseze foxtrot… Vreți să vedeți cum dansează foxtrot?…

— Daaaa!… răspunserăm toți în cor.

(Și unii copii pronunțau încetișor „Foxtrot, foxtrot “, cuvânt misterios, bizar, de care auzeau acum pentru întâia oară.)

Domnu’ Cubiță puse capcana pe asfalt și ne spuse să nu ne atingem de ea. Apoi intră în prăvălie și aduse un bidon de gaz. Îl văd și acum, venind din brutărie, umblând legănat pe picioarele lui scurte și groase, cu bidonul de gaz în mână.

Turnă gaz peste bietul animal, scoase din buzunar o cutie de chibrituri și dădu foc, deschizând repede portița capcană.

Șobolanul, într-o vălvătaie de flăcări pline de fum, o zbughi afară, rostogolindu-se mai întâi, apoi ridicându-se în două picioare, sărind frenetic.

— Ei, vedeți, băieți, că știe foxtrot? Ia te uită la el ce mai dansează… spuse Ioniță Cubiță și ochelarii îi dansau de bucurie pe nas, în timp ce gușa sălta și ea veselă. Cu palmele moi și grăsuțe Ioniță Cubiță bătea încetișor tactul.

Șobolanul ardea groaznic, chițăind prelung și dureros. Într-un sfârșit trupul i se închirci și se prefăcu într-o grămăjoară de carne, arzând cu flacără palidă. Putoarea de grăsime și piele friptă umplea toată piațeta. Copiii se apropiată și scormoniră cenușa.

Ăsta era Ioniță Cubiță; un om scurt, gras, cu ochi albaștri puțin holbați, în dosul ochelarilor cu ramă de aur, cu inele multe pe degete.

Îmi mai amintesc că două-trei zile după arderea șobolanului un băiat mai mare ne trimise, pe mine și pe un țânc, în brutărie ca să întrebăm pe domn’ Ioniță Cubiță dacă nu mai dă foc la șoareci.

Țâncul se apropie de masa unde stătea brutarul și uitându-i-se drept în ochi îi spuse:

— M-a trimis domnu’ Antohi să vă-ntreb dacă nu mai aveți șoareci de ars.

Ioniță Cubiță își potrivi ochelarii pe nas și răspunse rar, răspicat, accentuând fiecare cuvânt:

— Ieși afară-n p… mă-tii.

Ăsta era Ioniță Cubiță.

Într-o zi Ioniță Cubiță deveni nevăzut. Cu preciziunea aceea de informații pe care o posedă numai copiii, aflarăm că Ioniță Cubiță e bolnav și că are cancer la ficat, din care cauză burta i se umflase de plesnea. Câtva timp nimeni nu mai vorbi de el până ce într-o zi aflarăm că a murit.

Într-adevăr, brutăria își trase obloanele și fu forfoteală mare pe-acolo. Veniră rude și cunoscuți dar nu se auzi niciun plânset, niciun geamăt. Înmormântarea porni într-o după-amiază de vară. Colaci împletiți în opt precedau dricul, colaci blonzi și mătăsoși ca niște cozi de fată tânără aranjate pe tavă.

În cimitir avu loc ceva neașteptat. Când sicriul fu adus în fața gropii, un preot ceru să se deschidă capacul. Familia vroia să fie Îngropat cu capacul închis dar preotul insistă. Soarele ardea cu putere pe cer. Capacul fu deschis. În sicriu zăcea galben, impresionant de slab, Ioniță Cubiță, în haine negre de mire, cu beteală de argint la cheutoare.

Și deodată, în timp ce preotul îl stropea, oamenii se dădură nu știu cum la o parte și soarele venind direct pe cadavru, fața mortului începu a se întuneca și într-o clipă fu neagră ca tăciunele.

Îl acoperiră repede și-l îngropară.

Iată, ăsta a fost Ioniță Cubiță.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Ioni%C8%9B%C4%83_Cubi%C8%9B%C4%83

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *