https://blog.revistaderecenzii.com

— Hai, Ițic!

— Hai, don’ căprar!

Porniră. Căprarul înainte, Ițic după el, prin șanțul de apărare părăsit, în care zăpada se troienise peste bulgării de pământ răscolit de obuze.

Mergeau cu băgare de seamă, călcând numai în urmele înghețate și adânci ale vreunei patrule de ieri, cu capetele și spatele plecate, ca să nu-i descopere ochii dușmani care pândeau din stânga, sau gloanțele ce pocneau în răstimpuri rare ca niște țipete ascuțite, cutremurând durerile înălțate și amorțite în văzduhul posomorât. Mergeau suflând din ce în ce mai greu, apoi asudând.

Cotiră întâi în dreapta, pe urmă iar înainte și pe urmă se pomeniră deodată la marginea pădurii de brazi care se cățăra, deasă și încâlcită, pe o coastă piezișă. Atunci, după câțiva pași, căprarul se opri atât de brusc, încât Ițic Ștrul, urmându- l ca o umbră credincioasă, mai-mai să se izbească de dânsul.

— Să ne hodinim oleacă! răsuflă căprarul fără să se uite la Ițic.

— Să ne hodinim, don’ căprar! murmură soldatul, lăsând îndată să-i alunece pușca în zăpadă și apucându-se să-și șteargă nădușeala de pe frunte, cu mâneca mantalei, împingându-și pe ceafă capela prea mică, ștrengărește. Aburi albi îi țâșneau din păr și din gură, îmbrobodindu-i capul într-o ceață ce se risipea îndată în frigul înțelenit.

Căprarul, tăcut și îngândurat, sufla pe nări fuioare de oboseală. Vru să-și usuce și el sudoarea brăzdată pe tâmple, ridică mâna, dar la jumătatea drumului se răzgândi și-și îndesă doar șapca mai pe ochi, aruncând pe sub cozoroc o privire nehotărâtă spre celălalt. Când însă Ițic, simțindu-i căutătura, se întoarse întrebător, căprarul se feri, înfricoșat parcă, prefăcându-se că măsoară calea rămasă înapoia lor.

, , Tare-i ursuz astăzi”, se gândi Ițic, agățându-și alene arma pe umăr, mai răcorit.

Urmele lor se iveau ca niște pete negre, mereu mai mici, pe spinarea dealului acoperită cu un cearceaf alb nesfârșit.

Parapetul șanțului șerpuia ca o boțitură cenușie, frântă pealocuri, pierzându-se în zare. Zăpada sfărămicioasă stăpânea tot cuprinsul, atât de albă că, privind-o mai mult, ustura ochii. Cerul însă era mohorât și nepăsător și se cobora foarte jos, parcă s-ar fi pus să strivească pământul. În văzduh rătăcea o tristețe grea care pătrundea în suflete mai adânc decât frigul atotstăpânitor. Câțiva copaci răzleți, negri, cu crengile despuiate, asemenea unor oameni bolnavi cerând iertare, vegheau încremeniți sub povara singurătății.

— De mult n-am mai văzut soarele, rosti Ițic deodată, plictisit de tăcerea care începea să-l înăbușe.

Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor, zdruncinând liniștea pădurii ca o bătaie grea de aripă. Un brad bătrân tresări spăimântat și-și scutură crengile; zăpada se cernu fără zgomot pe învelișul alb. Căprarul se întoarse spre Ițic ca și cum glasul l-ar fi deșteptat dintr-o aiurare:

— Cum ai zis?— Soarele, zic, nu se mai arată de mult, repetă soldatul, uitându-se cu niște ochi voioși la dânsul. O fi târziu, don’ căprar? Să nu ne-apuce noaptea prin pustiurile astea.

— Noaptea? murmură căprarul cu capul coborât în pământ, încât părea a vorbi dintr-o peșteră. Numai Dumnezeu știe câte se pot întâmpla până la noapte…

Veselia se stinse blând în ochii lui Ițic Ștrul. Glasul căprarului, straniu și puțin tremurat, i se prelinse în inimă ca o amenințare neînțeleasă. Mai vru să întindă vorba, dar curajul i se opri în gât. Apoi, cuprins de zăpăceală, porni iar să se șteargă de sudoare, acuma însă numai cu palma goală.

Întâi pe frunte, apoi pe ceafă și pe urmă pe gât. Mai ales gâtul și-l mângâia prelung, ca și când i-ar fi fost mai drag ca oricare altă parte a corpului. Avea un gât înalt, uscat, cu vinele umflate, cu o piele foarte roșie și puțin zbârcită, punctată cu pistrui cafenii cât urmele de vărsat. Sub bărbie începea părul cărămiziu, rar și murdar, care-i acoperea și fălcile, împreunându-se cu mustățile și urcându-se pe obraji până pe sub ochii verzi, vioi și parcă veșnic speriați. Din mijlocul feței păroase și roșcovane, nasul coroiat și subțire se ridica brusc, dominator, dându-i o înfățișare veselă, chiar când ochii și gura se umpleau de tristețe. Capul totuși părea prea mare pentru trupul lui pipernicit, slăbuț, pe care hainele militare groase, sacul din spinare și arma grea te miri cum nu-l doborau.

Căprarul se uită împrejur, iscodind încotro s-o mai apuce.

Urmele, după care veniseră până aici, de-acuma ocoleau pădurea prin dreapta. Se scărpină, scuipă, își aruncă ochii la Ițic cu imputare. În sfârșit se hotărî și o luă spre stânga, aproape de marginea pădurii, cu pași mai rari, ca și când ar fi căutat înadins să sosească mai târziu acolo unde totuși trebuie să ajungă.Ițic Ștrul merse repede după dânsul, mutându-și pușca în răstimpuri de pe un umăr pe celălalt. Tăcerea îl posomora din ce în ce mai mult, silindu-l să se gândească. Era vorbăreț din fire și mai cu seamă acuma simțea o nevoie dureroasă să vorbească, poate tocmai fiindcă don’ căprar era morocănos și avea o privire atât de neobișnuită.

, , De ce tace omul ăsta?” îi alerga mereu prin cap ca un junghi.

Ițic, la început, se mândrise că-l alesese pe dânsul să însoțească în recunoaștere pe căprarul Ion Ghioagă. Mai fuseseră ei împreună și alte dăți, și umblaseră bine. Cu Ghioagă ar fi mers și-n inima iadului, fără frică. Dar azi căprarul parcă-i un străin. Niciodată n-a mai fost așa de acru. Se vede că recunoașterea aceasta e mai primejdioasă ca toate, dacă și căprarul e încurcat și posomorât. De ce nu s-o fi alcătuit o patrulă tare, cum se cuvine? Ce nesocotință să plece numai doi inși, când au de înfruntat cine știe ce greutăți! Asta înseamnă să mergi de bunăvoie și fără folos în gura morții…

Ițic Ștrul se cutremură și se uită ba în dreapta, ba în stânga, mai cu luareaminte, să-și dea seama unde-l duce căprarul.

Înțelese curând că merg spre pozițiile dușmane, dar în aceeași vreme parcă se întorc și înapoi. Ce-i asta? Doar n-o să se vâre chiar printre liniile de foc, să fie împușcați poate chiar de-ai noștri! Se înfricoșă. Barba îi dârdâia, încât zadarnic se silea să-și strângă fălcile.

Totuși mai mult îl neliniștea tăcerea încăpățânată a căprarului. Din ce în ce, era mai sigur că tăcerea aceasta trebuie să aibă vreo pricină. Ghioagă era om glumeț, vestit chiar în batalion că nu-și pierde firea și voia bună nici în clipele cele mai crâncene, că merge la asalt totdeauna cu capela-ntr-o ureche și chiuind ca la nuntă, stârnind râsul ostașilor și făcându-i să uite primejdiile. Apoi Ițic îl cunoștea bine de-acasă din Fălticeni, unde dânsul avea un han mititel și cu o ogradă destul de mare să poată găzdui joia, în ziua bâlciului, pe țăranii care veneau să târguiască. Ghioagă trăgea la Ițic de zece ani, încât se împrieteniseră de-a binelea, ajutându-se omenește la necazuri. Acum doi ani, tocmai pe vremea asta, în miezul iernii, când Ghioagă și-a cumpărat boulenii și nu i s-au ajuns banii, Ițic a sărit frățește și, din toată sărăcia lui, i-a împrumutat patru poli, ca să nu scape omul chilipirul. Adevărat că nici până azi nu i-a întors datoria, dar nu face nimic, căci și Ghioagă e om nervos, cu cinci copii și fără pământ… Acuma Ghioagă a ajuns căprar, iar Ițic a rămas soldat prost, fiindcă a fost prea sfrijit și nu-l luase la oaste până azi, când războiul nu mai caută cine și cât e de voinic, ci-i trimite pe toți în foc. Dar și în război au trăit ca doi prieteni; Ițic știa doar să-i dea căprarului cinstea cuvenită…

— Vezi, măi Ițic, am ajuns noi până aici și nici măcar datoria ceea nu ți-am plătit-o!… Doamne, Doamne, cum de nu ți-am plătit-o? Căprarul vorbise atât de brusc și cu atâta durere în glas, că Ițic se spăimântă ca și când ar fi auzit o sudalmă. Răspunse de-abia după o pauză și foarte încet, căznindu-se să-și ascundă turburarea:

— Lasă, Ioane, că ai vreme să mi-o plătești, numai să scăpăm cu viață!

— Așa-i, bine zici, să scăpăm cu viață, murmură Ghioagă, dar acuma cu o voce răgușită și mânioasă care închise convorbirea ca o pecete fierbinte.

Gândurile lui Ițic se porniră pe o goană năvalnică, frământându- i în suflet, încetul cu încetul, o frică stranie. Oare de ce s-o fi chinuind căprarul ca și dânsul? Chiar în clipa când el își amintea de cei patru poli, Ghioagă i-a zvârlit vorba despre aceeași datorie. Adică de ce tocmai acuma să-l cuprindă părerea de rău? Aici nu-i lucru curat… Nu îndrăznea să-și închipuiască ce poate să fie. Se simțea însă atât de singur, cum nu se mai simțise niciodată. Degeaba încerca să se mulcomească și să se mângâie că se sperie de năluciri. În adâncul inimii lui frica se zvârcolea tot mai dureroasă. I se părea ca și când sar fi trezit în miez de noapte, singur, fără nici o apărare, în mijlocul unei cete de tâlhari hotărâți să-l omoare…

Viteaz nu se născuse Ițic Ștrul, ci fricos și bănuitor. Un copil de se răstea la dânsul, începea să-i joace barba și să-i ticăie inima. În Fălticeni lumea îl poreclise , , iepurele”. În clipa când doctorul comisiei de recrutare a zis , , slăbuț, dar tot bun” Ițic a leșinat. Numai gândul că va merge la război îl îngrozea. Era convins că are să moară când va auzi întâiul bubuit de tun. Cu o zi înainte de-a porni din garnizoană, și-a luat rămas bun de la nevastă, de la cei șase copii, de la toți vecinii și cunoscuții, plângând ca o babă neputincioasă.

Norocul lui a fost că, îndată ce-a sosit pe front, l-au și băgat în foc. Fiindcă nu îndrăznea să descarce pușca, stătea lipit de peretele șanțului, ferindu-se și uitându-se când la dreapta, când la stânga, să vază cum mor ceilalți. Văzând apoi pe ceilalți, începu să-i scadă frica. , , Cine are viață scapă“, își zise dânsul. Nici în război nu mai mor oamenii așa repede și nici gloanțele nu nimeresc toate. Apoi scoase capul să vadă cu cine are să se bată. Nedescoperind nimic, se miră și se liniști mai mult: , , Ce fel de război mai e și ăsta, că nici nu știi pe cine omori?” Auzea însă șuierăturile gloanțelor dușmane trecându-i pe deasupra capului și uneori vedea în față câte un bulgăre de pământ sfărâmându-se cu zgomot de zăngănit de cuțite. Alături de dânsul simți pe urmă ceva ciudat, parcă ar fi căzut un sac greu. Întoarse ochii. Un flăcăiandru se prăbușise în fundul tranșei, cu capul plin de sânge. Ițic se înfurie deodată, ca și când ar fi primit o măciucă în frunte, ridică arma și începu a trage nebunește, să răzbune pe camaradul despre care nu știa decât că-i dintr-un sat de pe lângă Fălticeni și că mă-sa era vădană. Înfierbântându-se din ce în ce, simțea că pieptul i se umflă și brațele i se încordează.

Inima îi bătea cu o încredere și cu o mândrie ce nu le mai avusese niciodată… Când auzi însă mai târziu ordinul de înaintare, frica îl doborî iar și parcă mai stăpânitoare.

Deodată îl copleșiră iară șovăielile și chibzuirile. În tranșee ești la adăpost, pe când în câmpul liber trebuie să înhați moartea de beregată ca să mergi înainte. Frica de pedeapsă mai mult decât îndemnul sufletului îi poruncea să iasă din șanț și totuși nu era în stare, căci picioarele îi înlemniseră și nu le mai putea urni din loc. Atunci a zărit pe căprarul Ghioagă sărind din tranșee ca o săgeată și pornind înainte țanțoș, cu nasul în vânt. Văzând pe Ghioagă astfel, lui Ițic i-a trecut un fior de căldură prin inimă, picioarele i s-au ușurat ca pana.

Și îndată s-a repezit peste parapet, parcă ar fi vrut să se ia la întrecere cu căprarul. Și gonind, sufletul i se umplea de mânie și de o poftă ciudată de-a strivi pe toți care i-ar sta în cale.

Pe urmă s-a obișnuit și cu războiul, cum se obișnuiește omul cu orice în lume. Se gândea la moarte și parcă nu-l mai înfricoșa ca înainte vreme. Trăia când cu frica-n spate, când îmboldit de o îndrăzneală sălbatică. Cu cât simțea mai aproape primejdia, cu atât îi creștea curajul, pe când depărtarea îi strângea inima. În luptă se întărâta, închidea ochii și trăsnea în dreapta și-n stânga, ieșit din minți… Încetul cu încetul câștigă un fel de încredere care-i dădea o înfățișare voinicească. Odată, după o încăierare cu baioneta, maiorul l-a lăudat în fața batalionului. Altă dată, când un glonte îi găurise pulpa stângă și rămăsese în urmă să-și panseze singur rana, comandantul brigăzii, un general în fața căruia tremurau regimentele, trecând pe lângă dânsul, i-a strâns mâna, l-a întrebat cum îl cheamă și i-a zis: , , Bravo, Ițic!” I-a și scris nevestei sale toate acestea, încât femeia s-a speriat și i-a trimis o carte poștală rugându-l frumos să-și mai astâmpere vitejia, c-or să-i rămâie copiii pe drumuri.

Ițic însă zâmbi de îngrijorarea muierii. Vedea că ea îl credea tot așa cum fusese la plecare. Ea nici nu putea bănui că Ițic al ei râvnește acuma o recunoaștere vădită a vredniciei lui în fața dușmanului. De unde să bănuiască femeia, dacă el însuși numai în taină își mângâie dorința, ca nu cumva să-l ia peste picior vreun camarad mai șugubăț. Și cu toate acestea visa decorația neîncetat, parcă de ea și-ar fi atârnat tot viitorul.

De aceea se îmbulzea totdeauna când era vorba de vreo însărcinare primejdioasă. Îi tremura inima, îl zguduia frica și totuși nu se ostoia. Își închipuia deseori cum o să se minuneze toată mahalaua când îl va vedea cu medalia pe piept… Și parcă auzea șoaptele tuturor: , , Uite iepurele…

Viteaz bărbat!” Nădejdile lui Ițic s-au spulberat însă de când s-a schimbat comandantul companiei. Locotenentul cel nou, în două săptămâni, nu i-a spus o vorbă bună. Îl înjura din senin, se răstea mereu la dânsul, iar alaltăieri l-a și lovit cu cravașa peste cap. Nu era chip să-i intre în voie, oricât se străduia.

Asprimea locotenentului i-a frânt încrederea. Frica i se încuiba iar în suflet, din ce în ce mai stăpână. Privirile comandantului îl îngrozeau și-l înțepau ca niște săgeți otrăvite. În cele din urmă îi răsări în minte bănuiala că locotenentul vrea să- l piarză. Și cu cât se zbătea să se apere, cu atât simțământul acesta i se sfredelea mai adânc în inimă.

, , Poate că chiar acuma mergem la pierzanie!” își zise deodată Ițic clipind din ochi ca trezit dintr-un vis.

Mergeau mereu. Cu pașii rari, scufundându-se uneori până-n brâu în zăpada neprihănită, alteori scuturându-li-se în spinare povara crengilor de brazi cuminți, printre care înaintau trudiți, abătuți.

, , Cum mai tace căprarul!” se gândea Ițic călcând cu băgare de seamă în urmele lui. , , Poate că el știe și nu-mi spune…” Începu să pândească mișcările căprarului. Îi vedea numai spatele: șapca înfundată pe cap, ranița roasă atârnată lăbărțat pe umeri, pușca agățată cu gura țevii tocmai spre dânsul, sacul de pâine în care uruiau înăbușit încărcătoarele cu cartușe. Apoi deodată îl cuprinse un urât mare. I se păru că o mână nevăzută îi apasă umerii parc-ar vrea să-l oprească. Își iuți pașii până ce ajunse în dreptul căprarului.

Atunci se mai liniști puțin și întoarse ochii spre Ghioagă, așteptând barem o vorbă care să-i ostoiască frământarea.

Căprarul însă își urma mersul greoi, istovit, ca și când nici n-ar fi băgat de seamă că Ițic a venit aproape de dânsul.

Fața lui uscată, cu pielea oacheșă și întinsă pe oase, era muncită și mohorâtă de gânduri. Din când în când mustățile i se smuceau singure, strâmbându-i mai crunt câte-o clipă înfățișarea. Ițic se căznea din răsputeri să ghicească ce se zbuciuma în mintea căprarului. Și, fiindcă ceea ce citea îl îngrozea, se înșela zicându-și că nu pricepe nimic și mirânduse de muțenia lui încăpățânată.

— Adică de ce nu deschide gura? murmura Ițic simțind foarte lămurit cum întrebarea aceasta se împrăștie ca o apă fierbinte, încercându-și puterea la toate cutiuțele minții lui și neputând să scormonească de nicăieri răspunsul mângâietor.

Deodată căprarul se opri iar, fără a mai zice o vorbă, gâfâind de oboseală.Gândurile negre se risipiră îndată din creierii lui Ițic, ca un cârd de pasări sperioase în care un copil a zvârlit cu praștia. Se uită încrezător în fața îngândurată a căprarului și nu-și pierdu hotărârea nici când Ghioagă întoarse capul, parcă s-ar fi temut să-i întâlnească privirea.

— Da unde mergem, don’ căprar? zise Ițic, lipindu-și întrebarea de buzele căprarului cu atâta stăruință, încât părea că vrea să stoarcă negreșit un răspuns care să-i potolească turburarea.

Ghioagă îl privi lung. Din ochi parcă-i picura o milă cu atât mai vădită, cu cât se silea s-o ascundă. Intr-un târziu rosti încet:

— Las’ c-ai să vezi… Lasă, nu te pripi, că… Rămase cu gura deschisă ca și când ar fi avut să mai adauge ceva, dar ceva atât de greu, că îi era teamă să nu-i sugrume glasul și să-i crâmpoțească buzele.

În clipa aceea Ițic simțea cum îi curgeau sudorile pe obraji, prin barba soioasă, pe piept, pe tot corpul, niște sudori fierbinți care însă totuși nu-l mai puteau apăra de frigul îngrozitor ce începea să i se strecoare deodată prin toți porii, repezindu-se să-i înghețe inima. Și parcă frigul pornea din ochii căprarului și din gura lui căscată, unde nu se vedea nici limba, nici dinții, ci numai o pată neagră, rotundă, ca o gură de pușcă încărcată din care pândește moartea.

— Bine, don’ căprar… Bine, don’ căprar… Bine, don’ căprar, bâlbâi Ițic, tot mai încet, ca și cum glasul i s-ar fi filtrat prin niște site din ce în ce mai dese.

Privirea însă îi rămase spânzurată pe obrajii căprarului, rătăcitoare și obosită, ca o rugăciune sfioasă. Acuma nu mai râvnea să afle nimic. Îi răsări în minte locotenentul și-n același timp o blândețe copilărească îi umplu sufletul. Se simțea întocmai ca în clipele dinainte de-a porni la asalt: mintea golită de gânduri, inima încordată de nerăbdare. Viața îi atârna de un firicel atât de subțire, că orice freamăt ar fi în stare să i-o stingă.

— Ei, haidem, Ițic, hai să mai mergem! zise căprarul scuturându-se de privirea soldatului, cu o voce îndulcită de milă.

Ițic tresări, parcă i-ar fi înfipt un cuțit în piept. Glasul acesta blajin îl îngrozea ca o osândă. Începu să gâfâie greu și, dându-se înapoi din ce în ce mai spăimântat, răcni deodată, ca și când ar fi chemat într-ajutor:

— Nu mai merg, don’ căprar!… Nu mai pot, don’ căprar!…

Nu mai pot don’ căprar!… Să știu de bine că mă omori, don’ căprar!…

— Ia seama, Ițic! Ia bine seama! strigă Ghioagă repede, cu ochii aprinși de o străfulgerare stranie.

Soldatul văzu limpede lucirea în ochii căprarului și-i înțelese rostul. Dar furia îi răscolise sângele ca întotdeauna în vârtejul primejdiilor mari. Nu mai simțea decât o pornire oarbă de a se apăra din toate puterile și de-a abate astfel amenințarea înainte să-l fi atins. Răcnea deci mereu, acoperind glasul căprarului, și se retrăgea cu ochii mereu în ochii lui, înfruntându-l. Cum pășea însă cu spatele înainte, se poticni peste o rădăcină moartă și se rostogoli brusc întro groapă de zăpadă. Căderea neașteptată îi stinse într-o clipire toată mânia, făcând loc unei spaime copleșitoare.

Acuma își dădu seama că nu mai e nici o scăpare și că trebuie să primească, fără zadarnice împotriviri, orice i-ar fi hărăzit soarta. Din fundul gropii, căznindu-se să se scoale, strigă înfricoșat:

— Stai, don’ căprar, că viu!… Stai mulcom, că viu! În mintea căprarului încolțise un gând atunci când Ițic se prăbușise. Își smucise chiar cureaua puștii într-un început de împlinire a gândului hotărâtor. Dar văzându-i bocancii înzăpeziți bălăbănind în aer, îi răsări un râs fugar care-i descruntă sprâncenele și-i goni din suflet ispita.

— Haida-hai! Hai după mine! făcu dânsul, pornind înainte fără să-l mai aștepte.

Ițic se ridică din groapă, se scutură de omăt și alergă după Ghioagă mai liniștit, ca și când zdruncinarea i-ar fi risipit grijile.

De-acum mergeau mai iute și înviorați, simțind amândoi c-au scăpat dintr-o primejdie. Căprarului i se dezlegă limba și se întinse la vorbă, încât Ițic de-abia biruia cu răspunsurile.

Povesteau însă numai de întâmplări voioase și petrecute demult, cu ani în urmă, lucruri mărunte ce se înșiră în viața oamenilor ca niște mărgele ieftine și lucioase pe un fir de ață de câlți. Se fereau înadins să se apropie de poarta războiului, parcă aici viața lor s-ar fi împotmolit într-un noroi cleios din care nu mai sunt în stare să se desfunde. Vorbeau cu glas tare spre a-și înăbuși gândurile ce nu încetau a clocoti în sufletul lor căutând mereu să le întunece mulțumirea. Din când în când căprarul râdea, dar atât de silit, că Ițic se întorcea spre dânsul speriat și începea să râdă și el tot atât de prefăcut.

Pădurea se rărea acuma, răsfirându-se în copaci singuratici, înfipți parcă ici-colo de vreo mână năzdrăvană. Amurgul cobora nesimțit, mohorând din ce în ce văzduhul și așternând o ceață cenușie peste albul zăpezii înghețate.

Tăcerea stăruitoare înfășură iar din ce în ce pe cei doi soldați. Iar nu se mai priveau și fețele lor iar se mohorau.

Mai povesteau ei, dar se pândeau ca doi vrăjmași ascunși.

Înserarea le îngreuia sufletele și le încuraja gândurile negre.

Ițic se uita deseori împrejur ca și când s-ar fi așteptat în fiece clipă să primească lovitura. Tocmai vorbăraia căprarului îi strecura în inimă o prevestire de moarte atât de sigură, că în clipa când ieșiră din pădure întrebă deodată:

— Ai ordin să mă omori, don’ căprar? Ghioagă își curmă povestea, parcă i-ar fi retezat-o cu o ață subțire, și răspunse fără mirare:

— Eu?

— De ce umbli să mă omori, Ionică? urmă Ițic, acuma plângător ca un copil în fața unui judecător mânios.

Pe fruntea căprarului se ivi îndată o umbră grea. Întoarse capul, își îndreptă arma pe umăr și murmură foarte gros, ca dintr-o groapă:

— Ia taci!…

Pe urmă, peste câteva clipe, iarăși:

— Ia taci!…

Și apoi, aproape la fiecare pas, ostoitor, îngrozit parcă el însuși de glasul său:

— Ia taci!…

Ițic tăcu și puse ochii în pământ, urmând pe căprar cu spinarea încovoiată de povara grijilor. Capul, cu șapca pe ceafă, i se legăna în cadența pașilor. Creierii îl usturau de zigzagul gândurilor împotriva cărora nu găsea nici o apărare.

În suflet i se zvârcolea dorința de-a reîncepe vorba cu căprarul și-i părea rău că l-a întrerupt. Dar Ghioagă pășea acuma parcă mai abătut ca dânsul, oftând în răstimpuri.

Coborau de-a lungul unui șir de molifți care, ca o linie punctată, tăia în curmeziș coasta blândă adormită sub învelitoarea albă. Se fereau amândoi de amenințarea ce-i privea de pe muchea celuilalt deal, dușman. Întindeau pașii de la un copac până la altul. Zăpada înghețată scrâșnea sub bocancii lor atât de tare, încât, în tăcerea stăpânitoare de jur împrejur, întorceau mereu ochii spre frontul vrăjmaș, înfricoșați să nu li se audă mersul. O vale seacă, însemnată de câțiva brazi rari, șerpuia chiar sub poalele coastei dușmane, care se îngusta îndepărtându-se până ce se împreuna cu șirul de molifți.

Ițic Ștrul, moleșit de gânduri, își asculta și-și număra pașii și se uita tot mai curios împrejur, căznindu-se să recunoască locurile. Astfel se pomeni încetul cu încetul cuprins de un simțământ straniu de încredere. Vedea că se apropie mereu de liniile inamice și aceasta îi înfiripa puțină nădejde. , , Dacă mergi spre dușman, înseamnă că mergi în patrulare”, își amintea dânsul din bruma de teorie ce i-o băgase în cap la cazarmă în Fălticeni. Atunci poate că numai o frică neroadă i-a stârnit toate închipuirile?… Gândul c-ar putea fi așa îi strâmba fața într-un zâmbet de fericire nemaisimțită niciodată.

Era mai liniștit și totuși își dădea seama în adâncul sufletului că liniștea caută doar să-i adoarmă presimțirea și să- l înșele. Pe când se legăna în speranțe de bine, simțea lămurit că zbuciumările dureroase îi fierb neîncetat în creieri și că nu-l mai chinuiesc numai pentru că peste ele s-a înțelenit o pojghiță subțire de nepăsare pe care se poate plimba în voie închipuirea de mulțumire. Groaza cea mare i se ghemuise într-un colț ascuns al sufletului, ca o fiară la pândă. O simțea cum clocește acolo, gata în fiece clipă să se năpustească. Și, cu toate acestea, o seninătate amețitoare îl ademenea. Își aducea aminte de-acasă și credea că, după isprava de-acuma, locotenentul trebuie să-i dea învoirea râvnită de-atâta vreme. I s-ar cuveni două săptămâni cel puțin, dac-ar fi pe dreptate, dar s-ar mulțumi și cu opt zile. Barem să-și mai vază nevasta și copilașii. Ce bucurie când va bate seara la ușa tinzii: , , Cine-i?”… , , Hai, deschide, că-s eu, Ițic!” Începu să-și împartă zilele și chiar ceasurile ca să nu rămână nici o clipă neîntrebuințată bine. Întâia zi… a doua… a patra…

Dar încă de-ar avea și medalia?… Ei, poate că se mai înmoaie și locotenentul acuma… La urma urmelor nu-i așa de hain nici locotenentul cel nou, numai să știi cum să-l iei.

Ajungeau în vale. Coasta dușmană era piezișă ca o râpă și atât de aproape, că închidea zarea ca un zid. Șirurile de copaci se împreunau într-o rămășiță de pădure de brazi bătrâni, cu crengile groase pe care zăpada dormea zgribulită.

Sosiră în pădurice. Căprarul se opri lângă tulpina unui brad foarte gros, cu coaja crestată și mâzgălită de rășină. O rădăcină, cârligată ca o laviță, se ridica din pământ peste stratul de zăpadă.

Ghioagă curăță omătul cu patul puștii și se așeză încet și obosit. Ițic se pironi în fața lui întrebător, cu o încredere veselă în ochi, suflând greu. Apoi, cum Ghioagă se încăpățână în tăcere, îi zise zâmbind:

— Am ajuns, don’ căprar? Căprarul însă nu răspunse. Printre tulpinile copacilor se uita spre poziția vrăjmașă, măsurând parcă depărtarea din ochi.

După un răstimp, Ițic întrebă iar, tot zâmbitor:

— Mi se pare că suntem chiar în fața companiei noastre.

Acum căprarul întoarse repede privirea la dânsul și zise:

— Bine zici… Uite colo…

Și arătă cu mâna în zare, a lene. Ițic nu vedea nimic.

Coasta lină și netedă se întindea ca o coală de hârtie, dar se topea în ceața înserării. Rămase cu ochii pierduți, doritori, gândindu-se c-ar fi bine, la întoarcere, să nu mai ocolească, ci să meargă drept peste câmp, să ajungă mai repede la companie.

Tăcerea se coborî între dânșii iar ca un gard viu.

Apoi, într-un târziu, căprarul rosti cu glas moale:

— Ei, măi frate Ițic, până aici te-am adus eu… De-aici încolo poți să te duci și singur.Soldatul tresări, parcă l-ar fi înțepat cu un ac. Se uită la căprar, zăpăcit, și de-abia peste câteva clipe bâlbâi:

— Da unde să mă duc, Ioane?

— Dincolo…

Căprarul îi arătă din cap linia vrăjmașă și apoi își odihni asupra lui o privire caldă, care îndemnă pe Ițic să întrebe iar, mai nedumerit:

— Adică de ce să mă duc, Ioane? Pe Ghioagă însă întrebarea aceasta îl înfurie ca și când iar fi zgândărit în suflet o neliniște de-abia mulcomită. Privirea i se făcu rece și glasul amenințător:

— Ce mai îți bați gura degeaba? Bucură-te și pornește, altminteri…

Ițic se agăță în neștire de cuvântul din urmă, ca de o funie mântuitoare, și-l repetă chinuit:

— Altminteri…

Și rosti atât de straniu cuvântul, încât căprarul se înmuie îndată, fără să-și dea seama de ce, și bolborosi ocrotitor:

— Altminteri…

Acuma Ițic Ștrul simți deslușit că groaza a izbucnit din ungherul ei și i s-a revărsat în toate tainițele sufletului ca o otravă fără leac. Știa că în câteva clipe îl va doborî și totuși nu se putu opri să nu mai încerce o amânare. Își răzemă arma de tulpina copacului, se așeză lângă căprar, îi apucă dreapta cu amândouă mâinile, și gura începu să-i torăie foarte repede, înfricoșat să nu scape prilejul de a-i spune tot, înainte de a fi prea târziu:

— Nu mă lăsa, don’ căprar!… Cum să mă duc eu acolo, Ionică?… Nu pot, Ionică! Nu ți-i milă de mine? ori măcar de nevastă-mea și de bieții copilași! Acolo mă omoară dușmanii, Ionică! Mă omoară… mă omoară!…

— Nu te omoară, de-asta să n-ai grijă, mormăi Ghioagă, întorcând capul ca să nu mai vază ochii în care spaima juca nebunește, că doar de aceea te-am adus până aici, aproape…

Nu vezi? Ridici mâinile-n sus și urci coasta încet. Nu te atinge nimeni dacă nu mergi cu gând rău.

Soldatul sări în picioare ca mușcat de șarpe. Aruncă priviri înflăcărate de o mânie bruscă, parcă numai acuma ar fi înțeles gândul căprarului.

— Apoi dacă-i așa, bine că știu, că nu mă mișc de-aici nici mort! Lasă c-am priceput eu ispita, că nu-s prost… Vrei să mă faci dezertor, ai? Mă mir că nu ți-i rușine, Ionică! Încaltea de nu ne-am cunoaște de-acasă… Rău îți șade, Ionică, zău așa! Adică ce ți-am greșit eu ție de umbli să-mi lași familia pe drumuri și să mă faci și pe mine să nu mă mai pot întoarce acasă niciodată?… Ei, iaca eu nu vreau să fiu dezertor!

Nu vreau și nu vreau!

Căprarul îl ascultă liniștit și pe urmă îi zise tot blând și domol:

— N-oi fi vrând tu, dar de ce ți-e frică nu scapi!

— Minți! strigă Ițic întărâtat de glasul moale al căprarului.

— Degeaba nu vrei tu, că tot dezertor ești, zise iar Ghioagă.

— De ce să fiu, dacă nu vreau să plec? Eu nu-mi fac datoria? Nu lupt eu ca orișicare?

— Așa-i, măi Ițic, dar eu n-am ce-ți face… Crede-mă, măi frate! Ordin! Auzi? Ordin de la don’ locotenent… Uite-acu tu nici nu mai ești în compania noastră. Raportul a plecat de azi-dimineață: Ițic Ștrul, dezertor…

Ițic ridică ochii în sus, deznădăjduit. Întrebarea , , de ce?” îi sfâșia creierii, fiindcă nu găsea nici un răspuns mulțumitor.

Își dădea seama că e pierdut și știința aceasta îi stânjenea gândurile. Căuta în minte vorbe de răzvrătire sau măcar de apărare și nu mai afla decât o îngăimare nătângă, prostească:

— Nu vreau… Nu vreau…

— Ba să vrei, măi frate Ițic, îi zise căprarul aproape în șoaptă. Trebuie să vrei, că altfel nu se poate… M-am gândit și m-am frământat de ajuns toată calea până aici și vezi bine că nu se poate altfel…

— Ce-am greșit, Ionică, păcatele mele? izbuti Ițic să se scâncească iar, mai toropit.

— Parcă eu pot să știu?… Nu-s eu de vină, Ițic, vezi tu bine… Mie don’ locotenent mi-a ordonat să…

Ghioagă își curmă vorba speriat de ochii soldatului, care se făcuseră mari, parc-ar fi vrut să-i sară din cap.

— Să mă omori? stărui Ițic.

— Să te omor! făcu stins căprarul. Și să te îngrop, să nu ți se mai afle nici o urmă… Acu vezi bine, măi Ițic, vezi bine că nu te mai poți întoarce înapoi… Vai de sufletele noastre!

Urmă o tăcere lungă. Ițic privea încremenit buzele căprarului, pe care-și citea osânda, iar Ghioagă stătea cu gâtul întins, cu ochii țintă la dânsul, ca și când ar fi așteptat un răspuns, care să-i ușureze inima. Frigul se înmuiase. Din cer cerneau, în legănări leneșe, fulgi ușori de zăpadă ca niște petece de hârtie.

Apoi deodată o trosnitură zgudui tăcerea, urmată de un șuierat ascuțit. Zgomotul parcă trezi din somn toată firea.

Un vânt subțire se porni îndată, răsucind în văzduh fulgii și dezmorțind crengile bradului sub care înlemniseră cei doi soldați. O cracă uriașă, ce se întindea deasupra lor ca o aripă grea, se clătină puțin, fără ca zăpada înghețată pe ea să se stârnească.

Ghioagă se urni greoi, își săltă arma pe umăr și șopti:

— De-acu eu mă duc… Mi se pare că ne-au zărit cei de dincolo și trag după noi… Rămâi cu Dumnezeu, Ițic!

Îi luă mâna asudată și i-o strânse ușor. Ițic Ștrul tresări ca deșteptat dintr-un vis urât și se agăță de mâna căprarului, murmurând:

— Nu vreau… nu vreau…

Glasul îi era scăldat într-o durere atât de mare, că Ghioagă, spre a-și ascunde mila, se răsti deodată la dânsul:

— Să nu mă amărăști, omule, că pe urmă-i mai rău!… Eu te învăț cum să scapi, și tu mă ții aici să m-apuce noaptea… Ia seama!

Își smulse mâna și se depărtă câțiva pași.

— Să nu te puie ceasul rău să te întorci înapoi, Ițic, că mă bagi și pe mine-n năpastă, iar tu tot nu scapi… Noapte bună!

Porni singur pe calea pe care au venit amândoi, cu capul în pământ, cu inima ca plumbul. Își făcu cruce de mai multe ori până să-și simtă sufletul ușurat. Atunci își zise, oftând adânc:

— Mulțumesc, Doamne, că m-ai îndreptat să mă feresc de păcat… L-aș fi avut pe suflet toată viața… Bietul Ițic!

Se uită înapoi fără să-și înceteze mersul. Ițic stătea în același loc, nemișcat, cu un braț întins ca o chemare mută.

Căprarul se micșora din ce în ce până-l înghiți întunericul care se îngroșa văzând cu ochii.

Un foc de pușcă izbucni iar. Ițic se cutremură și se întoarse spre coasta dușmană. Făcu un pas și se opri îngrozit, murmurând:

— Nu vreau…

În mintea lui era un vălmășag cumplit. Nici nu mai îndrăznea să încerce să aleagă vreun gând din miile de frânturi ce se zvârcoleau fără sfârșit. Sufletul însă îi era plin de o încăpățânare dârză, din care izvora neîncetat murmurul: , , Nu vreau…” Înălță ochii spre cer așteptând parcă de-acolo mântuirea.

Deasupra capului său înnegrea, nemișcată, craca uriașă, în stare să țină lesne orice povară. Și deodată toate gândurile lui se agățară de creanga ademenitoare.Întunericul creștea mereu îmbrăcând tot pământul în haină de doliu. În bezna grea Ițic se căzni mult până să-și petreacă curelele peste creanga neclintită și până să-și potrivească bine lațul pe gâtul lung, cu pielea roșie și presărată cu pistrui. Craca pârâi puțin peste zvârcolirile lui, iar vântul, din ce în ce mai furios, îl suci și-l învârti toată noaptea.

Dimineața sosi târziu, însoțită de împușcături tot mai dese.

Ninsoarea încetase. Soarele se ivi într-o spărtură de nouri, aprinzând mii de curcubee pe câmpurile înzăpezite.

Ițic atârna sub creanga nemișcată, ca un viteaz în poziție reglementară. Doar că în loc de capelă avea un strat de zăpadă proaspătă peste părul zbârlit și că bocancii erau despărțiți de pământ cu vreo două palme. Ochii lui umflați și ieșiți din orbite priveau și acuma speriați în zare spre tranșeele companiei.

Lumina albă însă îi săruta fața învinețită, ștergând urmele suferințelor și netezind cutele imputării.

În văzduh, peste capul lui Ițic Ștrul, războiul vâjâia mai furios, mai nesăturat, ca o uriașă pasăre de pradă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/I%C8%9Bic_%C8%98trul,_dezertor…