https://blog.revistaderecenzii.com
în „România literară”, Nr. 35/2026, p. 10
Tudor Arghezi rămâne, în continuare, prin marea diversitate, prin originalitatea și prin profunzimea operei sale, scriitorul (și publicistul) de citit și de interpretat. Se pot pune, astfel, în valoare alte aspecte (relevante), îmbogățindu-i, pe bună dreptate, imaginea artistică. Deși exegeza acordată scrierilor sale este vastă, ea rămâne, desigur, nesfârșită. În acest proiect de continuă „recitire” se înscrie și cartea lui Dan Ionescu, Lirismul arghezian, de la canon la subversiune (Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Târgu Jiu, 2026, prefață de Crișu Dascălu). În Argument, autorul își precizează țintele: „Estetica urâtului, fenomenologia degradării, metafizica obiectului umil, lirismul ludic sau anxietatea psalmică sunt analizate ca expresii ale unei ontologii poetice de coerență. […] Alt obiectiv major al lucrării îl constituie reevaluarea raportului dintre Arghezi și modernitatea europeană. […] În același timp, este analizată receptarea critică a operei – de la interpretările interbelice până la reevaluările post-1990 –, pentru a evidenția mutațiile de paradigmă și schimbările de accent hermeneutic.” (p. 5).
Mai întâi, este proiectat contextul sinuos în care trăiește, se formează scriitorul (perioadă marcată de schimbări istorice esențiale, de tensiuni, de paradigme culturale contradictorii). Intervalul interbelic este unul favorabil modernizării și diversificării culturale (literare), dar și al coexistenței unor direcții și curente diferite (modernism, ermetism, tradiționalism, avangardism). Etapa proletcultistă, impusă odată cu instalarea regimului autoritar, este ideologizată, anticulturală. Sunt instaurate discriminarea politică, represiunea, cenzura radicală. Scriitorii sunt obligați la aservire sau la aneantizare.
În volumul de debut mult întârziat, Cuvinte potrivite (1927), al lui Tudor Arghezi cercetătorul de azi remarcă antiteza polarizează existentul între sus și jos, între har și meșteșug; chiar și iubirea este un fapt al incertitudinii, prezentă și absentă totodată, marcând un „ideal neîmplinit”. Metonimia este alt procedeu specific, natura (reprezentată expresiv) preluând stări ale poetului. O temă recurentă este aceea a miracolului, implantat în tot existentul (sacrul manifestat în profan). Dintre simbolurile care îl conțin: lumina (materială, imaterială; imanentă, transcendentă). Sacrul se oglindește într-un univers (semantic) tradițional, exprimat prin multe neaoșisme. Arghezi se detașează de confrați prin plasticitate stilistică, prin metafore expresive, prin corespondențe, sinestezii, traducând abstractul în concret. Scriitorul reprezintă, pentru el, mai ales, un artizan, iar scrisul, o potrivire a cuvintelor.
Următoarea carte, Flori de mucigai (1931), întregește universul arghezian cu dimensiunea paradoxală a esteticii urâtului, când scrisul își schimbă natura, fiind exercitat „cu unghiile de la mâna stângă”. De fapt, shimbarea de atitudine are loc în urma unei suferințe personale (a unei privări de libertate), când cunoaște și se solidarizează cu cei aflați în suferință, o lume a bolgiilor infernale. Se întâlnesc în aceste poeme accente critice la adresa unei societăți nedrepte, condamnarea actelor imorale, violente, dar și un efort de empatie, de conectare la stările celorlalți (care pot fi și opresori și victime). Scenele parcurg diferența de la grotesc la compasiune. Imaginile sunt sinistre, convoaie obosite, lanțuri, scrâșnete, urlete, întuneric, umezeală, disperare, speranță, moartea și supraviețuirea, figuri dezumanizate, o lume radiografiată naturalist și emoțional.
Cărticică de seară (1935) trece, odată cu stabilirea poetului la Mărțișor, de la temele grave, reflexive, chiar dramatice, la o lirică ludică, dezinhibată, a universului miniatural (al insectelor), ori la cel casnic, abordând o artă poetică a gingășiei, a unei osmoze cosmice, a unei comunități fraternale, în care faptul obișnuit se împletește cu cel miraculos. În volumul Versuri, apărut în 1936, este inclus și ciclul Mărțișoare, cu o trimitere la casa de la Mărțișor. În 1940, apare Alte Cuvinte Potrivite, continuând problematici ale volumului inaugural.
O parte importantă a liricii argheziene este consacrată poeziei pentru copii. Procedeele specifice sunt: ludicul, universul miniaturizat, pătrunderea cu delicată afecțiune în psihologia celor mici, umorul natural, atribuirea de calități umane lucrurilor sau animalelor, folosirea versurilor scurte și muzicale, a expresiilor idiomatice, insinuarea unei pedagogii (părintești).
După o perioadă în care, asemenea altor (mulți) scriitori, este declarat prohibit, fiind eliminat din viața literară activă, poetul revine cu volumul Stihuri noi (1956), după ce publicase, cu evidente concesii politice, 1907 – Peizaje (1955). Stilul rămâne metaforic, rafinat, plin de nuanțe cromatice sau auditive, de mare expresivitate, cu un grad bogat de conotații, exprimând o plenitudine sufletească în fața miracolului ontologic. Prezența autorului este constantă.
Volumul Frunze (1961) face racordul cu poezia neomodernistă, care se înființa în condiții istorice improprii. Conține reflecții asupra timpului trecător, a senectuții, a singurătății, dar și despre integrarea în eternitatea ritmurilor existențiale ori despre rostul scrisului, la care se declară necontenit ucenic. În fine, sunt comentate, cu acribie, poemele considerate cardinale, Psalmii, adevărate lupte ale lui Iacov cu îngerul. Studiul se încheie cu o analiză a resurselor stilistice, a lexicului, a „gândirii metaforice”, a imaginarului expresiv, complex. Esteticul este produs de revelațiile unei limbi de o mare flexibilitate asociativă.
Arghezi se desprinde, încă de la început, de canonul literar al vremii, constituindu-și propriul canon – arghezianismul –, bine configurat, cu trăsături de identitate evidente. Dan Ionescu determină parcursul acestui canon, analizând în profunzime, făcând hermeneutica unei opere înțelese ca o continuă subversiune, refuzând normele consacrate, formale.