https://blog.revistaderecenzii.com/
Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător)
Care a rămas de basmu până astăzi tuturor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El șezând odată-n școală, ce îi dete-n simplul gând:
– Ascultați, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând)
-Să știți d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toți bătând îndată-n palme să-mi ziceți hair-ola [1]!
Cu-ntâmplare dar odată găleata în puț căzând
Și cu ce să scoată apă pentru școală neavând,
Hogea porunci îndată ca din toți ai săi școlari
Să se lase-n puț s-o scoată vreunul din cei mai mari;
Merg școlarii toți în grabă, pe lângă puț se adun,
Dar privind ș-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.
Deci văzând că coraj n-are nici unul din câți era;
Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;
Ș-așa dezbrăcat de toate, cu capul gol și desculț,
Legat cu un ștreang de mijloc, școlarii-l lăsară-n puț;
După ce găsi găleata și după ce o legă,
Către școlari dete gură și să-l tragă le strigă;
Ei pornind cu toți dodată să-l tragă în sus de jos
Și tocma cam pe la gura puțului când fu el scos,
Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas
Și începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;
Ei cum aud că strănută aminte-n grab ș-au adus
De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)
Și cu toții deodată funia din mâini lăsând,
Începur-a bate-n palme și “hair-ola !” strigând.
Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit
Până-n fund își sparse capul, de pereți fiind lovit.
După ce ieși în urmă d-acei nerozi copii tras,
Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini și nas,
Zise: – Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,
Ș-astfel de cinste neroadă ca să-mi dați v-am învățat,
Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei
Cu picioare, mâini belite și cu cap spart m-alesei.
PÂINE, LA FOAME UDATĂ
E CEA MAI DULCE BUCATĂ
Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat
Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat.
Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum.
Hogea îl întreabă iarăși: – Dar ce mănânci tu acum ?-
Pâine uscată cu apă.
Hogea zise: – Așadar,
Socotești tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar
Ca astă pâine uscată ce o uzi și o îmbuci,
Cu atâta gust și foame cât ș-altui poftă aduci ?
CÂND SE GĂTEȘTE ÎN LATURI,
NUMAI DIN MIROS TE SATURI
Nastratin Hogea-ntr-o seară la fereastră cum ședea
Își lungea nasul aiurea, p-alții fără a-i vedea;
Trecând unul din prieteni:
– Ce miroși ? l-a întrebat.
– Vecinul meu – el răspunse – gătește scumpe mâncări,
Și de-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust pe nări.
.
GRIJILE-S LA CREDITORI
MAI MULT DECÂT LA DATORI
Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba
De s-a platit datoria. Iar el îi raspunse: Ba!
– Dar ce umbli fara grija, când te stii ca ești dator ?
– Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor.
CÂND CERI ȘI NU ȚI SE TRECE,
TE-NTORCI CU INIMA RECE[modifică]
Într-o zi viind la Hogea un prieten i-a cerut
Să-i dea frânghia de rufe, numai pentru un minut;
– De n-aș avea, Hogea zise, vreo trebuință de ea,
Ț-aș fi zis cu toată voia: poftim, frate, de o ia;
Dar am să întinz pe dânsa, să usuc niște pospai [2]
– Nu-mi spui – acela răspunse – că nu vrei să mi-o dai ?
– Bine vezi tu – Hogea zise – că e vorba cam aci
Și mai mult nu e de lipsă să stau a ț-o tălmăci.
CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ
IAR NU DUPĂ CE TE-NȘALĂ
Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,
Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:
Și așa tăind cu el capul măgarului celui mort,
L-a-nfășurat pe deasupra binișor cu niște tort;
Apoi cu acest ghem mare în piaț’ să-l vânză mergând,
Se duse și el cu dânsul cu alți vânzători în rând;
Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,
Carele de chilipire era-n piaț’ precupitor;
În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preț,
Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleț):
– Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?
Nastratin Hogea răspunse: – Iaca un cap de măgar !
Dacă-l mai întrebă încă ș-îi răspunse tot la fel,
Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el.
Și scoțând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut,
Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut.
Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa,
S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa,
Și abia găsi pe dânsul numai o oca de tort,
Iar celelalte ocale capul măgarului mort.
„Mai mare daraua
Fu decât ocaua.
„Ce să facă ?! Pleacă iute să-l caute necăjit,
Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit;
El însă tot căutându-l prin piaț’ de a-l mai vedea,
Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea,
Și puind mâna pe dânsul, judecății-n grab l-a dat,
Arătând cu jeluire cum și ce fel l-a-nșelat.
Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus,
El totodată de față și dovezile ș-a pus,
Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar,
Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar.
Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,
Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.
UN NEBUN FĂGĂDUIEȘTE
ȘI-NȚELEPTUL S-AMĂGEȘTE[modifică]
Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având,Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând;Nastratin plecând să meargă spre a se înfățișa,Băgă-n sân un pietroi mare și se-nfățișă așa;Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea,Nastratin pe taină sânul își arăta și tăcea.Judecătorul văzându-l că își bătea sânul plin,Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin;După ce jeluitorul fu d-aci afară dat,Zise lui Nastratin Hogea: – Scoate ce mi-ai arătat;El scoțând îndată piatra, o puse cu cinste josȘi se trase la o parte, cu chip prea politicos.- Dar ce este asta ? zise judecătorul bătrân;- Este darul, el răspunse, ce ți-l arătam în sân.
HAINA MAI MULT E PRIVITĂ
DECÂT PERSOANA CINSTITĂ[modifică]
Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;Nuntașii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;Și după ce așezară la masă pe toți frumos,Îl puseră și pe dânsul în colțul mesii pe jos.Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,Și la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,Puse și-o blană asupră-și, cu postav roșu de foc,Și așa mergând el iarăși la nunta ce-a fost chemat,Cum îl văzură nuntașii, cu cinste l-a-ntâmpinat:- Poftim, poftim, Hogea – efendi [3], către dânsul toți zicând,L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.El dacă șezu la masă ș-a-ntins mâneca în vas,Zicând: – Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras !Îl întrebară nuntașii: – Hogea-efendi ! zicând,Pentru ce o faci aceasta, ș-întingi mâneca mâncând ?- Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,Și când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: „Mulțumim!”,Iar cum venii cu acestea, toți mi-au zis: „Poftim, poftim !”De aceea și eu blana să mănânce o poftesc,Căci văz toți privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.
OMUL NU POATE SĂ FACĂ
UN LUCRU LA TOȚI SĂ PLACĂ[modifică]
Hogea s-apucă odată ca să-și facă un cuptor,Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,Veni un vecin și-i zise că nu e bine făcut,Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;Altul viind zise iară: – Hogea, ce bine făceaiCătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;Altul iar îi zise: – Hogea, eu în locu-ți de eram,Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,Îl strică ș-apucând iarăși, pe rotile l-a făcut;Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,El se apuca îndată ș-într-acolo-l întorcea.Și așa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,Al fiecăruia gustul și plăcerea i-a-mplinitZicând: – Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.
CINE FURĂ AZI O CEAPĂ MÂINE FURĂ ȘI O IAPA, DAR
OR ÎN TEMNIȚĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎȘI FRÂNGE[modifică]
Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câștig neavândȘi în cea mai de pre urmă sărăcie ajungândHotărî să fure ceapă de la un al său vecinCe avea destulă-n casă și nu da la vreun strein.Dar văzând Nastratin Hogea că el ușa o-ncuia,Plan făcu pe coș să intre noaptea și ceva să ia.Deci suindu-se pe casă și privind pe coș în jos,Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos,Și lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit,Deodată fără de veste se pomeni jos trântit,Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc,Având mică norocire că n-a fost în vatră foc.Deșteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu,Se sculă totdeodată, nici o clipă nu șezu,Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea,Mai curând să prindă hoțul, și cine e a-l vedea.Iar Hogea zise: – Vecine ! atât să nu te grăbești,Că ce am pățit, și mâine tot aicea mă găsești.
TE PĂZEȘTE SĂ NU SUPERI
P-ALTUL ÎNTRE PROȘTI SĂ-L NUMERI[modifică]
Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândindȘi într-o zi toți aceștia la pășune scoși fiindS-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde eraȘi de sunt toți ca să vază, începu a-i număra.Ieșind dar la număr tocma, pe unul încălecă,Luă pe toți după urmă și la casa lui plecă.Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,Și văzu că înaintea-i numai opt măgari era;Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,Și văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,Când a privit el cu ochii aiurea și n-a văzut;Descălecă și se duse în groapă a se uita,Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta ?Se-ntoarse ș-începe iarăși măgarii a-și număra,Și văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;Iar încălecă pe unul, și până-ntr-un loc mergând,Să-i mai numere o dată iarăși îi veni în gând.Și văzând că și acuma iar la număr opt era(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)Stând: – Ciudat lucru ! el zise – or ochii mei sunt stricați,Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecați !Și descălecând îi puse câte unu-unu-n rândȘi pe fiecare mâna puind el și numărând,Ieșiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,Ș-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăraDupă ce puțin mai merse, stătu iar a-i număra,Și măgarul de supt dânsul nenumărând iar așa,Tot opt ca și pân-acuma, ceilalți la număr ieșea.Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: – Nu te supăra,Fă bine și te oprește măgarii a-mi număra !Ca să văz și tu ca mine tot așa lipsă îi scoți,Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toți.Începu omul acela măgarii a-i număra,Arătând întâi cu mâna de supt el care era.Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):- Dar ce ! mă pui și pe mine în rând, omule mișel ?Și necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dusȘi aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.
MULȚI SUNT PROȘTI CARE LE PLACE
P-ALȚII-N SOBOR SĂ ÎMPACE[modifică]
Nastratin Hogea odatăMăgarul din grajd scăpândPlecă cu traista-ncărcatăCa să-l caute-ntrebând:Ș-întâlnind pe oarecineDin săteni l-a întrebat:- N-ai văzut cumva, vecine,Pe măgarul meu prin sat ?- Ba l-am văzut, el zise,Colea ca jude șezând,Și la vite-n holde prinseJudeca, ispas făcând.Hogea zise cu mirare:- Jude-n sat măgarul meu ?!Zise acel la plecare:- Da, da ceea ce-ți spun eu.Hogea necăjit se duseÎn cel mai repede pas,În pragul ușii se puseUnde se făcea ispas.Și traista după ce-ntinseCu un jos a o pleca,- Tpru, tpru, tpru ! din buze ziseCătre cei ce judeca.Toți râseră de această,Numai unul cum ședea,Viind, se plecă la traistă,Ca ce e-n ea a vedea;Iar Hogea traista-ncărcatăDupă gâtu-i aruncândÎncepu totdeodatăCa să-l judece zicând:- Treburile-mi stau acasăȘi tu aici în soborPoftiși tocmai când îmi pasăSă te faci judecător.
CUI ÎI PLACE LINIȘTIRE
SĂ-ȘI FACĂ ÎMPREJMUIRE[modifică]
Nastratin Hogea-ntr-o iarnă lemne de foc neavândÎși arse dimprejur gardul, numai porțile lăsând;Și văzând el că vecinii ș-alții p-aicea trecea,Intrând sau ieșind din curtea-i, și venea și se ducea,Supărându-se de-aceasta ieșind striga către toțiCă fiecare să intre și să iasă tot pe porți.
ÎNTR-ACEASTĂ LUME ORICE
D-UNDE VINE SE ÎNTOARCE[modifică]
Nastratin Hogea-n grădină castraveți mai mulți făcândȘi dintr-înșii pe parale unul-altuia vânzând,Cu banii strânși merse-ndată ș-își cumpără un magar,Gata, la cap un căpăstru și în spate un samar;Îl lău, merse-n pădure, tăie lemne,-l încărcă,Ș-încet-încet după dânsul către casa lui plecă;Când sosi la un râu mare și să-l treacă trebuind,L-a dat alături cu puntea, Hogea căpăstrul țiind;Magarul din întâmplare în apă se-mpiedicăȘi neputând să se scoale, s-afundă și se-necă;Nastratin Hogea lăsându-l fără a se turbura,Zise: – Cum se vede treaba, ursita asta-ți era,Unde erau castraveții în apă a se-nnăcriPe tine-n locul acelor râul te acoperi;Așadar or castraveții, or banii din ei luațiSunt ursiți, precum se vede,-n apă a fi înecați.
PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL[modifică]
Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliță trecândȘi pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncândSe opri ca să privească la un lucru foarte rar.Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucratȘi pe ciucuri împrejuru-i margaritar înșirat,Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întinsȘi drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,Pus pe o saltea luxoasă, ș-alături pernă de puf,Ș-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;Iar bogatul, de departe, în pridvorul său șezând,Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,Se apropie de dânsul ș-începu a-l mângâia;Bunioară ca copilul când vedea vrun mielușelMerge, îl îmbrățișează ș-îl sărută frumușel.Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,Întrebă: – Dar or îți place cum e măgărușul meu ?- De minune ! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi,Și alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi.- Ce fel ? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar ?- Cum nu ? – Hoge îi răspunse – numai să mi-l dai școlar,Și într-un an ți-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.- Ba nu voi – bogatul zise – că-l procopsești așa prea,E destul ca să vorbească limba care o știu eu,Și vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.- Așadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.- Bine ! – îi zise bogatul – cum știi tu, așa să faci,Numai despre plată spune-mi cu câți galbeni te împaci.- Să-mi dai – Nastratin îi zise – o sută de-mpărătești,Răspunzându-mi înainte jumătatea din acești;Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la șase luni,Când și examen voi face, între câți vei să aduni,Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,Ci pentru o-nvățătură așa auzită rar.Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,Încât scoase banii-ndată și jumătate i-a dat,Poruncind și pe școlarul să-l aibă în casa sa,Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:Pe salteaua lui să-l culce și pe perna cea de puf,Cum și după prânz când doarme să-l apere de zadufCă el pe fiece lună îi va trimite merticCu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscrisȘi pe școlarul cu Hogea împreună l-a trimis,Femeia Hogii, cu masa care sta și-l aștepta,Și din când în când pe poartă ca să vie se uita,Văzându-l cu măgărușul cel împodobit intrând,Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.- Dar ce e asta, bărbate ! îl întrebă ea pe loc.El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,Ș-îi răspunse cu amăruntul cum și ce fel l-a tocmit,Cum și jumătate banii-nainte i-a primit.- Dar or ț-ai ieșit din fire ? zise ea, la el privind.Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind ?Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgeștiȘi la bătrânețe tocma belele să pătimești ?- Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.E o vorbă: „Pân’ la anul câte căciuli nu rămânÎntr-această-ntinsă lume pustii și fără stăpân !”Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,Or cumva se bolnăvește și moare școlarul meu.Cu asemenea cuvinte și cu alte NastratinÎși mai împăcă nevasta și se liniști puțin…
Note[modifică]
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/N%C4%83zdr%C4%83v%C4%83niile_lui_Nastratin_Hogea