Negustorul Meremet. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Meremet

Dugheana negustorului Meremet are acoperișul dintr-o apă, streșina eșită mult în afară, iar șindrila ascunsă supt un mușchiu cărnos și verde, din care ploaia se strecoară, picătură cu picătură, ca dintr-un burete. Gura și ferestruele podului sunt tivite, pe de margini, cu o crestătură de lemn, lucrată frumos, ca o horbotă. Fața dughenei, cu pereții înguști, coșcoviți de ploi, deschide golurile ferestrelor, peste care se așează noaptea obloanele grele, ce slujesc ziua drept tărăbi; între ele, se desface în două, ușa, — îngăduind să se vadă brățările de fier prin care se înmânecă stinghia de stejar, ce-o zăvorește. Ca parte minunată, ce face să întârzie băeții de la școală, acoperământul are în dreapta streșinii, un zarzăr, – răsărit acolo cine știe cum! Primăvara aceasta e a treia, de când copăcelul e încărcat cu floare.

Din dosul dughenei se prelungește, în dâmb, curtea cu acareturile: grajduri pustii; poduri fără fir de fân; șuri goale, fără uși, prin care se încuibă în vreme de toamnă vântul, iar iarna viscolul cu șuerul lui înfiorător. Un șir de odăi dărăpănate arată ruinele hanului de altădată. Meremet ținuse și han; în încăperile acestea mișunase toată negustorimea care împânzise pe vremea aceea drumurile Moldovei.

Singura odae ce putea fi locuită era cea din față. Dar și dânsa! Din bagdadia podită, carii măcinau o făină gălbuie, ce se cernea, ușoară, peste marfă și dușumea; când sufla vântul, prin golurile ferestrelor, învălmășea făina în aer, și ascundea odaia într-un nor. Din colțul din stânga se desprindea soba înegrită de fumul strecurat prin toate crăpăturile ce-i ieșise înainte în calea lui către cer. Pe păretele din stânga erau rafturile, — de abia se mai țineau în scoabele roase de rugină. Pe aceste rafturi se odihneau șaiacurile și pânzeturile, — în aceeași față amândouă, – nohotie. Pe păretele dinspre răsărit – icoanele, la o parte pe o policioară candela, totdeauna aprinsă. Dedesuptul lor, raftul cu lucrurile cele mai scumpe: câteva șaluri turcești, cașmiruri, fesuri, — marfă adusă, altădată, numai pentru fețele simandicoase. Acesta era raftul boierimei, privighiat și binecuvântat parcă de către sfinții de deasupra. Între obloane și ușă, pe sfori, de toate: curălării, harapnice cu șfichiuri de plumb, pungi, pene de păun, chimiruri și câte încă; țintuite mai bine, câteva cobze. De jur împrejurul rafturilor, rânduite ca niște divanuri, lăzile de Brașov, cu flori late cât palma. În păretele din fund ușa, îngustă ca de clopotniță, ducea în ogradă. În dreapta ușei, câteva scânduri pe două capre; deasupra un mindir, patul negustorului. Mai în față, tejgheaua; când printr-o întâmplare se ștergea colbul de deasupra ei, lemnul răsăria galben ca chihlimbarul, lustruit de mânele atâtor băieți ce socotise pe dânsul cu plumbul lor lătăreț. Negustorul se uita atunci îndelung la țifrele mărunte, încâlcite, aruncate acolo de cutare ucenic, al căruia fel de a scrie el și-l aducea aminte!… În dugheana aceasta își purtă pașii negustorul Meremet: un trup supt de bătrânețe, învălit în antereul lung, cu mâneci largi, strâns la mijloc printr-un brâu de păr de cămilă; fața spână, uscată și încrețită ca o smochină, din gălbeneala căreia puteau sticli ochii stinși. Șapca, cu zoroc verde, sfârșia oarecum trupul, oprindu-l parcă să mai răsară din subțiimea lui.*

Deprins să trăiască în acest loc, an de an, optzeci și mai bine, lui Meremet nu numai ca nu i-ar fi trecut prin gând nevoia unei meremetisiri a dughenei, ca cele multe din alte, vremuri ce-i atrăsese porecla, dar i se părea că locuința e tare ca și altă dată, că până și hanul din ograda acoperită cu brusturi, e gata să primească, pe porțile largi deschise, brașovencile pline cu mărfuri.

De câte ori, de pe scăunașul lui, din prag, nu revedea trecutul, de parcă-l trăia!

… Ulița tremură în zumzet, —o coardă! Pe podul de lemn trec caleștile în mersul domolit al cailor; boerii privesc zâmbitori spre negustorul ce se pleacă pănă la pământ. Unii se opresc în dreptul dughenei mici. În schimbul mărfei strălucesc galbenii fără tocmeală… Departe, după grădina postelnicului Nicoară, privirea fuge, hăt, în colo! Șesul Bârladului se desvelește verde, neted; pănă la dânsul, prin mănunchiurile de salcâmi înfloriți, curțile cu acoperământurile roșii. Pe șoseaua albă șiruri de chervane. Ei! ce vuet, cum mișună lumea! Ce să fie? Norodul se strânge în fața dughenei celui mai iubit negustor din târg. Tocmai din capătul uliței se aude scârțâitul roților gemând supt încărcătură. Ba și glasurile chirigiilor: „Hii căluțule!… Hii, cu tata, hii!”. Se zăresc mai bine trupurile vânjoase, căciulile țuguiate, puse pe-o ureche. Bicele pocnesc ca petițele. – Vine marfa de la Brașov ! Negustorul tânăr, vioiu, cu cei opt ucenici, iese în ușa dughenei, întru întâmpinare.

— Cu bine te-am găsit jupâne!

— Și cu bani, și cu voie bună, feții mei! Marfa o descarcă așa: Negustorul stă lângă căruță, de primește bucată cu bucată, un băiet în ușă, ceilalți rânduiți pănă la rafturi.

— Încă o bucată de pânză, jupâne. Cărăușul îi face vânt, negustorul o prinde, o pune în zare, o achipuie între degete, apoi o svârle băiatului din ușă, și strigă:

— Bunăă; alta!

Valurile sboară din mână în mână, iar norodul face glume. După ce se mântue cu descărcatul, chervanele trag la han; în ogradă se fac focuri și chefuesc, — negustorul, cărăușii și băeții, laolaltă — pănă noaptea târziu…*

Acum, în urmă, un singur om mai călca pragul dughenei: conul Iordache Iovu. De două ori pe lună, regulat, arunca cei câțiva galbeni, pensia negustorului scăpătat. Când venea, totdeauna pe jos, negustorul îl zărea de departe; se ridica repede de pe scăunel, și se învârtea prin dugheană, ca și cum ar fi vrut să o pregătească pentru musafirul ce avea să primească. La ușă, conul Iordache se pleca puțin, să intre. Lui Meremet i se ridica sângele, cât mai avea, în obraz; simțea cum îl cuprinde o căldură isvorâtă din piept; se chinuia să scoată câteva cuvinte de bună venire, bolborosea, nu era în stare; la urmă se repezea de săruta mâna boerului și ochii i se umezeau.

Tot atât de înduioșat era și Conul Iordache. Îi plăcea dugheana asta cu toată sărăcia și ruina ei; i se părea răsărită din pământ ca o floare sălbatecă, sdrențuită de spini…

— Ce mai faci, negustorule?

Meremet tușia, se înneca, de abia putea să îngăime:

— Bine… mulțumim… Măria ta.

Boerul se așeza pe scaun, ducea batista la gură, — colbul îi făcea rău, – lua din buzunar țidula pe care însemnase de-acasă cumpărăturile, o ducea în dreptul ochilor, și poruncea.

Pe când negustorul se tăbârcea să scoată marfa, să o scuture cu măturița, conul Iordache se prefăcea că nu vede nici colbul, nici rosăturile șoarecilor; i-o lăuda:

— Bună pânză ai, negustorule; uite vezi, tare bună pânză ai dumneata.

Lui Meremet iar îi năvălia căldura din piept în față, și iar se silea să mulțumească.

Apoi, din fișicul de tinichea îmbrăcat în piele de marochină roșie, galbenii cădeau strălucitori, zingănind pe tejghea.

Numai așa putea trăi, de azi pe mâne, negustorul Meremet.*

Într-o dimineață negustorul stătea ca de obiceiu pe scăunașul lui, în prag. Un om se repezi ‘pe lângă dânsul în dugheană. Numai după ce intră băgă de seamă că stăpânul e în ușă. Era vătaful conului Iordache.

— A murit boerul.

Dintru-ntăi negustorul păru că nu înțelege; apoi toata vlaga i se scurse parcă din trup, și se rezimă cu spatele de perete. Cu o seara mai înainte boierul fusese la el.

— „Am avut treaba prin târg și m-am repezit pe la dumneata. Dacă vrei să-l vezi, haide.” Fără să mai aștepte răspuns, omul ieși pe ușă tot atât de grăbit. Ce putere ascunsă ridică pe negustor și-l îmbrânci pe urmele vătafului?

De treizeci de ani, de la moartea nevestei lui, negustorul nu mai călcase ulițile târgului. Pe unde mergea nu-și dedea seama; casele, de la ferestrele cărora priviri întrebătoare se îndreptau spre dânsul, nu le cunoștea. Dar mergea fără să simtă oboseală. Parcă visa.

S-a deșteptat lîngă sicriul în care conul Iordache Iovu stătea cu ochii închiși, cu fața suptă, liniștită, ca într-un somn adânc.

A stat mult acolo, la picioarele binefăcătorului.

Și cum stătea singur, cu sufletul strâns de durere, deodată i se păru că dintr-un colț al odăiei, răsare un glas domol, iubit: „Ce mai faci, negustorule?”. Atunci negustorul se prăbuși în hohote de plâns peste sicriu, sărutând picioarele celui ce nu mai putea simți căldura iubirii lui.

Spre seară, patașca veni să poarte, între cei patru îngeri poleiți, pe conul lordache, spre rohatcă; de acolo, aveau să-l ducă în trăsură, să-l îngroape la moșie.

Negustorul, istovit de puteri, rămase singur. Cine s-ar mai fi gândit la el! De abia pășind ieși pe poartă; o luă drept înainte, pe unde credea că venise. Într-un colț de uliță se opri. Pe unde să apuce? La întâmplare, spre stânga. Se rătăci. Niște copii eșiau dela școală. II înconjurară țipând:

— Negustorul Meremet! Negustorul Meremet! Stafia măă, stafia!

Bătrânul se lipi de un gard, tremurând, căutând să se apere. Se ruga să-l lase în pace. Dar copiii începură să urle și mai tare; unul dintre ei îl trase de antereu; negustorul căzu jos. Un băețaș mai răsărit îi dădu la o parte:

— Lăsați-l mă, săracul, nu vedeți că plânge?

Din ochi, lacrămile lunecau în șir pe obraz, scurgându-se jos, pe pământ, unde căzuse cu capul.

Copiii se liniștiră ca prin farmec; îl ridicară, îl duseră acasă, depărtându-se apoi în liniște.

Meremet rămase, buimăcit, în ușă. Nici nu-și dete seama că dugheana fusese deschisă, singură, o zi întreagă. Privi în lături; cele două magazii mari, ce se înălțau în fața dărăpănăturii lui, i se păreau până la cer. Îl cuprinse un fior de frică. Intră înnăuntru, închise obloanele, ușa, și se culcă.

Vecinii aflaseră îndată că sprijinul negustorului se dusese. Dar cel ce se bucura mai mult era jupânul Avrum, care de mult își pusese în gând să ridice, pe locul dărăpănăturii lui Meremet, o dugheană ca ceea pe care o avea acuma peste drum. Planul era iscusit: mușteriul care i-ar fi scăpat din mână, nemeria peste drum la băietul lui. Ce chilipir gândia Avrum, încredințat că treaba era ca și făcută. De aceea, nu după multă vreme de la moartea conului Iordache Iovu, răsări într-o spre seară, în pragul negustorului, ce sta pe scăunaș, lângă ușă.

— Bună vremea, moș Meremet!

Meremet rămase nedumerit, ca în preajma unui om pe care nu-l mai văzuse niciodată. De unde ieșise ființa ceia, înfășurată într-un caftan lustruit, ca o piele de șarpe, cu perciunii încolăciți pe lângă urechi, izvorâți de supt pălăria naltă, neagră ca mangalul?

— Ce mai gândești dumneata, moș Meremet? Ce mai gândești?

Negustorul clipi din ochi, — ar fi vrut să alunge vedenia ce-l chinuia; apoi, când îi deschise pe acelaș chip roșcat, se sculă, duse scăunașul înăuntru, și zăvorî dugheana. Privirile pizmașe parcă-l urmăreau prin scânduri.

A doua zi Avrum prinse pe negustor lângă tejghea. Lunecase pănă în mijlocul odăii, și spusese cu glasul trăgănat, ca și cum i-ar fi fost lene:

— Bună vremea, moș Meremet! Meremet tresări, i se opri răsufletul, se sprijini să nu cadă. Nu putea scoate o vorbă. Avrum nici n-avea nevoe de răspuns, își puse mânele în șolduri și începu a se învârti în loc, uitându-se împrejur. Vorbi tot el:

— Dumneata faci bine, dar dugheana dumitale nu face deloc.

Apoi încredință printr-un jurământ:

— Pe Dumnezeul meu!

Urma să vorbească:

Vai! vai! vai! dugheana dumitale-i tare ruinată! Bagdadia mă mir că ține; păreții îs puhavi, moș Meremet. Uite la fereastă, — aceea nu-i tencuială, îi bumbac. Un vânticel și gata, te suflă de pe fața pământului! Și ușa-i bortelită, și…

Nu sfârși ce avea de spus, se apropie de raftul cu postavuri și-l sgâlțâi cu amândouă mânele. Raftul se dezbină, scârțâind, mai să cadă.

— D’apoi raftul! Raftul se ține în picioare ca Hraștină, bețivul.

Și se depărtă, venind grăbit, către negustor.

Meremet rămăsese împietrit.

Avrum duse o mână la spate, pe cealaltă o vârî în brâul negru ce-i ținea, strâns pe trup, halatul, apoi întinzând gâtul și pornind puțin umărul drept înainte, șopti ca și când n-ar fi vrut să-l audă alții:

— Știi ce m-am gândit eu, moș Meremet? Pentru ce nu ai vinde dumneata dugheana? Nu zău! Ai lua câțiva galbeni noi-nouți, și-ai trăi foarte frumos. Ce mai la deal la vale, iaca, ți-o cumpăr chiar eu. Nu face, dar eu o cumpăr. Îți dau pe dugheană, fără marfă, treizeci și cinci de galbeni.

Meremet stătea în aceeași nemișcare; parcă-i secase izvorul glasului.

Avrum îi vorbi mai grăbit:

— Nu-i așa că nu crezi? Nici nu-i de crezut! Iacă pe dărăpănătura dumitale, eu îți număr treizeci și cinci de galbeni. Mă duc. Te las cu bucuria. Mâne facem târgul.

Lunecă tot atât de ușor precum venise, cu umărul drept înainte, cu gâtul întins, cu fața scăldată într-un zâmbet șiret…

Negustorul își veni cu încetul în fire. Întins pe pat se liniști oarecum. Mintea i se limpezi. Înțelegea acuma pe deplin scopul vrăjmașului ce-l urmăria cu atâta stăruință. Și deodată i se desvăli în minte câteva icoane de demult, tare de demult!… Un bătrân puternic, vioiu — tatăl lui, negustorul Niculiță… Și-n urmă, tot pe acest bătrân, slăbit de boală… Patul de moarte… Cele din urmă cuvinte: „Să păstrezi ce-ți las, băiete.” Această amintire îl tulbură iar. Nu, nu, Doamne ferește, nu și-ar fi vândut el dugheana. Aici murie sălta lui, aicea trebuea să moară și dânsul. Era o minciună tot ce spusese Avrum. Dugheana lui e bună, rafturile-s trainice.

Dar parcă tot i se strecurase îndoiala în suflet.

Negustorul se sculă de se duse tiptil pe lîngă păreți. Se uită bine la crăpăturile largi, de intra degetul prin ele; pipăi tencuiala, mâna i se îngropă într-însa. Cuvintele vrășmașului îi răsunau la ureche: „Îi moale ca bumbacul, moș Meremet.” Se uită de jur împrejur, se vârÎ pe după lăzi, cotrobăi pe după pat, și de abia acum băgă de seamă cât de încovoiat era păretele lângă care dormea de cincisprezece ani! Îi fu frică să sgâlțâie raftul; își aminti cât se clătinase de tare subt brațele osoase ale lui Avrum. Se ghemui iar pe pat.

Trebuia să facă un meremet, ca cele de altădată. Dar cu ce? Și-i răsări deodată chipul conului Iordache. La dânsul are să ceară. Parcă-l vedea în capul uliței, uitându-se drept înainte, venind să plătească galbenii obișnuiți. Dar în aceiași clipă se întrupa alături fața celuilalt boier, fața senină a conului Iovu, dormind liniștit, în sicriu, somnul de veci.

Un gemăt adânc zdruncină pieptul negustorului, și un plâns sfâșietor îl cuprinse.

Adormi târziu. Îl munci un vis grozav: …Părea că e pe scăunașul lui; un străin intră pe lângă dânsul în dugheană. El se scoală și se ia după străinul care se întoarse cu o față neagră-neagră, cu ochii ca două flacări. Întinzând degetul îi arată tejgheaua. Pe tejghea, cu mânele cruce pe piept, sta întins în sicriu conul Iordache Iovu. „Acum să mori și tu” îi strigă străinul, și cu niște brațe ce se întind pană la rafturi, sgâlțâie dugheana care se prăbușește peste el. . .

Meremet se trezi tremurând, scăldat în sudoare, cu privirile rătăcite în întunerecul odăii lipsite de lumina candelei ce uitase să aprindă.

Se făcu ghem, așteptând clipă cu clipă venirea zilei.

Se luminase. Negustorul, galben ca un mort, de abia aprinse candela și deschise ușa. Ploua. Un vânt rece îl lovi în față, îl mai trezi. Se așeză pe scăunaș, în dosul tejghelei, căci îl cuprinsese frigul. Nu mâncă nimic toată ziua, nici nu putu toarce un gând mai liniștit. O frică neînțeleasă îi strângea sufletul.

Spre seară, îl scoase din amorțeala aceasta glasul lui Avrum.

După față văd, moș Meremet, câtă bucurie ai dumneata de târgul nostru. Foarte bine…

Dar nu mai putu urma căci, ca prin farmec, trupul lui Mermet se învioră subt înboldul unei furii grozave, și ca și cum ar fi fost vorba să-i ia chiar acum dugheana, se repezi ca o mâță, și apucă pe Avrum de gât, sgâlțâindu-l, cum sgâlțâise dânsul raftul.

— Nu vând, nu vând nimic.

Avrum simția cum îi fuge sufletul subt cleștele degetelor bătrânului desnădăjduit, se smunci cu toată puterea, svârlind, pănă lângă sobă, pe negustor, și fugi spre ușă. Aici se opri, privi spre bătrânul rămas întins pe dușumea, se repezi înapoi, îl lovi cu piciorul și strigă:

— Na! câne, câne!…

Apoi plecă blestemând în limba lui…

Căzând, Meremet se lovise cu capul de colțul unei lăzi; o șuviță de sânge i se scobora de-a lungul obrazului. În pântece simția o durere mare, iar deasupra tâmplei drepte ca o împunsătură de ac. Apoi nu mai știu nimic…

Înoptase de mult când de abia putu să se tragă spre a împinge ușa și obloanele, apoi până la pat, pe care, după multe încercări, izbuti să se suie.

Puterile i se sleise cu desăvârșire. Încordarea ce făcuse ca să se culce îi deschisese rana. Dureri nu mai simția. I se părea ca o gâdilitură dulce, lunecarea caldă a sângelui în lungul feței. Rămăsese nemișcat, cufundat într-o dulce ușurare, — o plutire pe o apă liniștită ce-l purta la vale… Parcă dormia și parcă nu… Nu, nu dormia… Cum să doarmă ziua: soarele strălucește puternic înălbind, ca pe un bulgăre de argint, dugheana meremetisită, ridicată din nou, ca o floare, subt îngrijirea unor mâni de mamă… Ce multă marfă! Valurile de pânză au luat și ele, pesemne, ceva din razele soarelui, — sclipesc… chervanele descărcate s-au orânduit în ogradă; în han mișună negustorimea… De unde a răsărit Gherase, ucenicul?… Ce lumină! Luciul ei îneacă totul, nu te mai poți uita. Un singur chip rămâne în urmă, deslușit. Cum să nu cunoască ochii ceia adânci, duioși, cari-l privesc; buzele care-i zâmbesc binevoitor ! Cum să nu cunoască pe conul Iordache Iovu!

— „Ei, ți-ai văzut dugheana ca și odinioară, negustorule. Acuma, hai cu mine.” Și luându-l de braț conul Iordache îl duce pe o cărare de zarzări înfloriți… Mergeau unul lângă altul, și pe măsură ce înaintau i se părea că se topește cu încetul, că-i rămâne tot mai puțin din trup,… tot mai puțin… că nu-i mai rămâne nimic.

O tremurare a feței, ca o adiere, și atât.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Negustorul_Meremet

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *