https://blog.revistaderecenzii.com

Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colț de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Și pe un frumos pământ,

Niște păsări osândite,
Corbi de câțiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimțire,
Care este dar ceresc.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. de Ion Heliade Rădulescu

Ziua se duce ș-altele vin,
Și fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viața-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-și vede căzând
În preajma-și frunza cea veștezită.

https://blog.revistaderecenzii.com

Regăsesc o capitală potolită. Nici banchete. Nici cete de nebuni confiscând autobuze întregi. În vitrinele cooperativelor de consum nu se mai vede bustul lui Lenin, din ciocolată, între două turtițe de unt. Congrese, conferințe, discursuri se află totdeauna, dar numai pentru urechile galeriei din interior. Internaționala se odihnește.

https://blog.revistaderecenzii.com

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
        Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care proorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
        Și care îmi zicea
        Că și el o știa
        De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui.
   Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să slutească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
— „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Și care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăranul alt n-o să izbutească,
        Decît să ostenească.“
        Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare.