Literatura română a început să se constituie pe seama ideii că suntem descendenți ai romanilor. Această mândrie a fost transmisă din generație în generație, prin cultură (orală și scrisă). Alte concepte fundamentale, care au reprezentat imbolduri de creație, sunt: latinitatea limbii române și continuitatea poporului român în Dacia. Când au fost puse în circulație, aceste idei ne-au regăsit cumva dezbinați, trăitori în trei state diferite, iar obiectivul nostru a devenit major, unirea într-un singur stat, fapt realizat deplin la 1 Decembrie 1918. Este de subliniat, de asemenea, efortul marilor domnitori, iubitori de țară și de neam, care prin sacrificiul și politica lor, au perpetuat, pe lângă aceste mari idei, și credința strămoșească, ortodoxă, prin ridicarea de mănăstiri și de biserici. Cât de greu a fost de exemplu rolul lui Mihai Viteazul: într-o epocă în care, din cauza lipsei mijloacelor de comunicare, era aproape imposibil să convingi oamenii să lupte, chiar să-și dea viața pentru a se uni cu alții, de aceeași seminție și vorbitori ai aceleiași limbi, risipiți peste munți, el a reușit să înfăptuiască Unirea, s-o consfințească într-un document fără de care s-ar fi crezut poate că o asemenea fuziune, sub cele trei raporturi, militar, politic și religios, este imposibilă și aproape injustă (dacă nu se mai realizase niciodată); fără actul pecetluit de Mihai Viteazul, fără ambiția lui de a-și recupera țara de la străini, federalizarea poate ne-ar fi părut și astăzi firească, dacă, desigur, nu s-ar mai fi ridicat altcineva în istorie să procedeze la fel ca marele domnitor.

Continuă să citești →